Serban-Tiganas

Într-un interviu acordat în exclusivitate pentru MagnaNews.ro, Șerban Țigănaș, președintele OAR vorbește despre principalele motive care au dus la pierderea definitivă a unor clădiri valoroase. Despre conservarea patrimoniului arhitectural, dar și despre dezvoltarea pieței contemporane, iată subiectele dezbatute în demersul nostru jurnalistic.

  • Asistăm la o pierdere semnificativă a patrimoniului național în ultimii 26 de ani. Care credeți că ar fi principalele cauze și de ce?
  • Aș dori să comentez pentru început percepția asupra pierderii patrimoniului construit. În primul rând avem de-a face cu altfel de pierderi față de perioada comunistă, când s-au demolat cartiere întregi pentru a fi integral înlocuite și când bisericile au fost poate edificiile cele mai agresate datorită ideologiei comuniste. În zilele noastre pierderile sunt cauzate de data aceasta de proprietari care doresc să speculeze poziția terenurilor prin dezvoltări noi. Dacă statul comunist folosea castelele și conacele din zonele rurale pentru întreprinderile agricole, CAP-uri și IAS-uri, acestea s-au ruinat rapid după retrocedare, pentru că nu au fost ocupate cu activități și au putut fi vandalizate. Bisericile de lemn ortodoxe s-au distrus după ce parohiile au construit biserici noi, abandonându-le pe cele istorice, iar bisericile evanghelice săsești s-au ruinat după ce nu au mai avut întrebuințare, comunitățile dispărând prin emigrație. Principala cauză a degradării și în final a pierderii de construcții valoroase, de patrimoniu, este părăsirea lor, perioade de neutilizare, generate de schimbarea de proprietari și de imposibilitatea de a continua sau de a atribui funcțiuni acestor construcții, urmare a unor modificări instituționale. Spre exemplu multe construcții valoroase au fost alocate în trecut domeniului educației și celui al sănătății, pentru școli, internate, sanatorii, aziluri etc. Atât educația cât și sănătatea au fost subfinanțate și construcțiile au căzut sub pragul minim al asigurării condițiilor de funcționare, nemaiputând fi recuperate. Alte categorii de distrugeri și pierderi ireversibile se situează la polul opus, fiind cauzate de intervenții, transformări, adică de investiții pe care le-au suferit, dar care au fost realizate necorespunzător. Iată că poți distruge nefăcând nimic sau făcând prea mult, adică ceea ce nu trebuie. Bineînțeles că nu pot să nu remarc sistemul de protecție a patrimoniului ineficient, practicat de ministerul căruia îi este atribuită această responsabilitate și absența de politici publice eficiente ale statului român. Cele mai mari lipsuri sunt cele unor sisteme de stimulare a proprietarilor de clădiri de patrimoniu prin deduceri de taxe sau ajutoare financiare și absența unei legislații care să permită sprijinul proprietarilor privați ai clădirilor de patrimoniu cu bani publici, în condiții bine definite. Mai menționez febra ”polistirenizării” care a distrus fațade ale unor clădiri de patrimoniu din intenția de a face acele construcții mai eficiente energetic, dar neaplicând metodele adecvate. După părerea mea cel mai mare vinovat de pierderea patrimoniului este statul fără viziune, ineficient, nefuncțional și chiar complice de prea multe ori.

 

Adevărate cercuri vicioase au măcinat patrimoniul arhitectural românesc”

 

  • Are România, în prezent, o evaluare amplă și exactă a listei obiectelor de patrimoniu? A fost întocmită o Listă actualizată, la zi?
  • Întrebarea nu trebuie să mi se adreseze mie. Probleme cu lista monumentelor au fost mereu și sunt și acum, astfel încât aș afirma că aceasta nu a fost și nici nu pare a fi prea curând la zi. Lista actuală are greșeli de adrese, pentru care nu există încă o metodologie de corecție, are lipsuri în ceea ce privește documentația, planurile și istoricul construcțiilor. Construcțiile care au dispărut nu au fost radiate tot din motive de ”Catch 22”, adică de absurdități birocratice, care presupun că nu poți șterge decât dacă declasezi înainte, dar nu poți declasa pentru că nu poți face o documentație, nemaiavând ce să măsori și relevezi, construcția fiind dispărută. Adevărate cercuri vicioase au măcinat patrimoniul arhitectural românesc. Patrimoniul din secolul al XX-lea, în special cel modern nu este listat, iar statul nu a alocat resurse pentru aceste operații, deci pierdem patrimoniu fără a îl fi considerat vreodată patrimoniu. Am informații recente că aceste probleme sunt pe agenda noului ministru și sper să fie eficient abordate. Vreau totuși să atrag atenția asupra faptului că se aduc două mari critici listei monumentelor, care trebuie evaluate cu seriozitate. Prima spune că lista este prea lungă, că nu se limitează la construcțiile de mare valoare și asta în detrimentul acestora, obținându-se un fel de diluție nefastă atât pentru protecție cât și pentru dezvoltarea anumitor zone, blocate de ”prea multă protecție”. Se spune că lista a fost întocmită ”emoțional”, pe principiul ”cu cât mai mult punem cu atât mai puțin pierdem”… Nu subscriu la această opinie, dar totuși cred că trebuie luată în considerare și o atentă revizuire merită făcută. A doua critică, pe care o împărtășesc, se referă la reglementările referitoare la construcțiile sau zonele protejate și mai ales la modul în care se judecă propunerile de intervenție care, după părerea mea, descurajează arhitectura contemporană creativă și încurajează anonimitatea și imitația superficială. Sigur, se poate replica spunând că în România cazurile de arhitectură contemporană remarcabilă sunt atât de rare, încât per ansamblu nu pierdem mai nimic, dar am rezerve majore asupra acestei atitudini care pretinde că tot ce e vechi e demn de luat în considerare și tot ce e nou e jalnic și nu se ridică la exigențele generațiilor anterioare. Cred pur și simplu că alți judecători, mai buni și mai ales alt sistem de evaluare ar conduce la ceea ce avem nevoie.
  • Din 1990 până astăzi, patrimoniul românesc a avut de suferit multe pierderi importante. Din ce mai avem în prezent, ce credeți că se poate salva cu adevărat? Se dorește salvarea patrimoniului românesc, sau doar se găsesc scuze că nu există bugete?
  • Conservarea patrimoniului arhitectural este o problemă de sustenabilitate, care necesită o înțelegere care se formează prin educație, politici, așa cum spuneam mai devreme și colaborări între cei care pot și trebuie să contribuie. Patrimoniul interesează turismul, comerțul, finanțele și multe altele, dar este expediat la cultură! Se știe că patrimoniul aduce bani mulți dacă este exploatat inteligent, dar… acest lucru nu se întâmplă. Bani există și vor exista întodeauna, dar sunt condiționați de anumite proceduri care nu sunt la îndemâna celor bântuiți de neprofesionism și incultură. Majoritatea inițiativelor legislative românești care vizau conservarea patrimoniului se bazau pe instituirea de obligații și pedepse, adică exact ce se știe că nu funcționează în România, mai ales datorită incapacității de aplicare a prevederilor legale de către însele instituțiile statului, de modul lent și nu neapărat eficient de funcționare a justiției, către care se duc mai toate cazurile care ating starea de conflict. Dacă s-ar încerca opusul acestor măsuri, subvenția, scutirea, premierea, colaborarea, am putea avea cu totul alte rezultate.
  • Cum se ocupă Ministerul Culturii de patrimoniul României și salvarea acestuia?
  • Fără succes. Cel mai dramatic este că e în totală criză de idei. Este necesar un întreg sistem funcțional și la noi există un sistem care e corectat ici și colo mereu, fără a putea observa ceva remarcabil ca efect, niciodată. Cazurile de bune practici sunt atât de puține încât rezultă limpede incapacitatea statului de a acoperi domeniul. De aici rezută că statul trebuie să colaboreze cu domeniul privat dacă vrea să reușească ceva în lupta pentru salvarea și conservarea patrimoniului construit, ori într-o țară în care înalta corupție se arată ca fiind un flagel pandemic așa ceva e mai mult decât dificil. Personal cred într-o democratizare a protecției patrimoniului prin care se folosesc toate resursele din societate, care altfel există dar, din cauza sistemului nu pot fi folosite și se irosesc doar prin revolte și proteste. Am speranțe îndreptate către noul minister. Știu că misteriosul Cod al patrimoniului, pe care îl numesc așa din cauza lipsei de transparență în care a fost elaborat, este evaluat în prezent. Încă nu știu ce calitate are, dar dacă se va arăta interesant pentru viziunea ministerului, va fi promovat. La acest cod s-a lucrat mai demult, dar din motive să le spunem politice, nu a fost promovat de mai mulți miniștri care s-au succedat la cultură și a fost ținut la sertar.
  • Ce părere aveți de zonele urbane protejate?
  • Nu sunt un mare adept al instituirii de zone protejate din simplul motiv că, prin excludere, înțeleg că restul zonelor nu sunt protejate, deci se recunoaște și instituie vulnerabilitatea lor în fața activităților de construire. Zonele protejate se dovedesc sensibile la procesele birocratice, mult mai lungi și neclare, imprevizibile și de prea multe ori cu concluzii controversate, adică exact ceea ce pune pe fugă orice investitor. Aceasta conduce fie la încălcarea legilor, la corupție sau pur și simplu la pierderea interesului pentru zonele protejate, fenomen al cărui consecință este decăderea acestor zone. Cele mai proaste condiții le au construcțiile din zonele protejate, nu vă întrebați de ce? Nu e cumva și modul în care sunt protejate de vină? De ce clădirile istorice, majoritatea listate, sunt cele cu bulină roșie sau cele de pe care se desprind ornamentele, cade tencuiala și intră în procese de ruinare rapidă? În principiu aș putea fi de acord cu protecția care instituie zone, înțeleg perfect ce au valoros aceste zone, ansambluri și situri, dar abordarea e pur științifică și nu e însoțită de nicio politică economică, fără de care nu funcționează protecția reală. Orașele și-au construit centre comerciale care au absorbit activitățile atractive și au golit centrele istorice. Suferința acestora din urmă e evidentă. Susțin menținerea zonelor protejate dacă se rezolvă problemele avizării și autorizării în acestea, atât ca ideologie și reguli cât și ca promptitudine, încadrare în timpul normat și anunțat și consecvență.
  • În contextul actual, în care avem un nou Guvern, credeți că lucrurile se vor îmbunătăți în ceea ce privește valorificarea patrimoniului românesc?
  • Sunt dator să sper în fiecare moment de schimbare și să contribui cu demersuri constructive. Am început acest lucru și primele semnale sunt foarte pozitive. Vom vedea în curând cât de rezistent la schimbare este sistemul și cât de inovant și determinat este guvernul.

 

”Educația pentru patrimoniu a fost deja asumată de societatea civilă”

 

  • Care credeți că ar fi metoda cea mai eficientă de a încuraja tinerii să fie mândri de trecutul istoric, cultural ori arhitectural al țării noastre? Și cum ar trebui sau ar putea ei să contribuie mai mult la salvarea patrimoniului nostru?
  • Patrimoniul se transmite și se îmbogățește în continuare prin atitudini și activități care au continuitate. La noi a avut continuitate speculația și corupția, flageluri cu care se luptă foarte greu. Depindem de o opțiune majoră în România pentru un altfel de proiect de țară și sincer nu cred că am ajuns în momentul în care aceasta să fie evidentă. Cred că mai degrabă ne aflăm într-un proces incremental, de durată. Educația este fundamentală, evident, dar cine o face și cum? Eșecul general al educației românești este clar, de la preuniversitar, trecând prin bacalaureatul fraudulos spre diplome de vânzare și doctorate contrafăcute, până la mai noua practică de a declara profesori emeriți persoane care nu au lăsat nicun fel de urme didactice sau științifice în domeniul lor. Sistemul educațional gratuit, care nu se poate susține și nu mai e gratuit decât pe generic, trebuie rediscutat profund, condus spre un proiect pe care să nu îl mai schimbe apoi tot felul de politicieni care doresc să favorizeze grupurile care i-au mandatat. Vă rog să observați că cei care conservă cel mai bine patrimoniul sunt minoritarii, pentru că își apără propria cultură, de unde deduc că dacă ai condiția de majoritar îți scade interesul. Cred că asta s-a întâmplat cu biserica ortodoxă care a coborât inadmisibil garda în domeniul culturii și patrimoniului. Tinerii au nevoie de încredere în primul rând și apoi își vor aduce contribuția prin energia specifică vârstei pentru toate obiectivele importante. Din păcate încrederea lor că în România pot să se dezvolte și să fie parte dintr-un proiect bun nu există pentru că nu are pe ce să se bazeze în prezent. Episodul alegerilor prezidențiale din 2014 se poate transforma curând într-o dezamăgire care va îngroșa emigrația sau opțiunea pentru atitudinile individualiste. Suntem pe muchie de cuțit cu generațiile următoare. Aș spune că ne-am tăiat deja. Când întrebați de metodă vă gândiți probabil la stat, la ceva coordonat. Eu atrag atenția că patrimoniul și educația pentru patrimoniu a fost deja asumată de societatea civilă și există foarte multe inițiative în acest sens, fiecare cu obiectivele și performanțele sale. O asociere public-privată îmi pare cel mai bun lucru pe care îl putem face, în mic și în mare. Pentru asta e nevoie ca cei din camerele cu stema țării pe perete să manifeste o voință fermă.
  • Cât de benefică sau distructivă considerați că este dorința investitorilor străini de a-și dezvolta afaceri în România?
  • Când ne referim la investitori trebuie să facem distincție între cei care vin să speculeze chiar prin încălcarea regulilor, cei care vin să joace după regulile noastre, mai slabe decât ale lor și cei care vin să câștige pe termen lung o piață nedezvoltată cu abordări sustenabile ale afacerilor. România este propice la toate aceste categorii, dar au avut câștig de cauză mai consistent speculanții. În mod ciudat la noi nu se discută suficient despre eșecuri și reputația celor care nu au produs calitate nu prea este afectată, ceea ce scade atenția pentru menținerea standardului. investitorii sunt de dorit oriunde și oricând, dar e nevoie de un cadru și un climat favorabil investitorilor serioși. Cât timp nu îl avem, consecințele dezvoltării oportuniste sunt nefaste din anumite puncte de vedere. Cel al cadrului construit, de care discutăm acum, este unul dintre ele, foarte vizibil și greu reversibil. Odată instaurate practici de slabă calitate e foarte greu să scăpăm de ele. Ceea ce s-a construit setează standardul de acceptare și reduce argumentele pentru a ridica ștacheta.
  • Ar putea exista dorința intenționată de neglijare a patrimoniului românesc, tocmai pentru a oferi posibilitatea de dezvoltare a afacerilor și atragerea de investitori?
  • Manifestări în acest sens au fost evidente, în diferite perioade și în diferite forme. Obișnuiesc să le numesc ca făcând parte din ”sindromul guvernării pe mandat”, care conduce la a avea ca prim obiectiv investiția în sine nu calitatea ei. Exemplele de panglici inaugurale tăiate înainte ca lucrările să fie terminate și de obiective care își arată viciile ascunse la scurt timp după darea în funcțiune sunt numeroase. Ele demonstrează lipsa de exigență a administratorului public excesiv politizat și primordialitatea imaginii în fața valorilor. În ultimii ani au fost afectate și legile și aplicarea lor.

 

”Pentru mulți dintre noi e prea ușor să fii arhitect”

 

  • Cât de interesată este străinătatea de obiectele noastre arhitecturale?
  • Prezența unor obiective românești pe lista celor mai în pericol situri și monumente din lume spune tot. Activitatea organizațiilor internaționale de protecție a patrimoniului pe teritoriul românesc e la fel de grăitoare. Prezența regiunilor românești în ghidurile turistice internaționale, tocmai pentru bogățiile construite și ale peisajului în care se integrează nu ar trebui să treacă neobservată. Din punct de vedere al arhitecturii avem valori de conservat și restaurat, dar mai ales de valorificat, ceea ce în regiunile dezvoltate este mult mai rar. Avem prin aceasta atuuri posibilitatea unor parteneriate cu cercetătorii din universități și instituții europene pentru valorificarea arhitecturii. Totul e să acceptăm provocarea și să devenim compatibili cu aceste practici, atât prin cadrul legislativ cât și prin practici.
  • Ce înseamnă pentru dvs poziția de președinte al Ordinului Arhitecților și care este principala calitate pe care o aplicați și dezvoltați în conducerea în armonie a acestui for?
  • Am fost cu ordinul de la începutul său, în 2001 și am parcurs alături de cei care l-au ”pus pe roate” toate etapele devenirii sale. Cred că cel mai important este lucrul în echipă, cu oameni dedicați, care știu să reziste presiunilor, nu puține și nu ușoare ale unei realități profesionale inconfortabile. Poziția de președinte am preluat-o într-o succesiune de la mentorii care au pus bazele vieții de organizație în România, mai întâi Alexandru Beldiman și apoi Șerban Sturdza. Mai cred că în prezent ordinul trebuie să își păstreze identitatea și caracterul și să nu se lase subordonat de cei care doresc și au dorit mereu să îl controleze, mai ales pentru că suntem de multe ori incomozi pentru guvernanți, critici pentru instituții și nepartizani cu fenomenele lipsite de transparență. Poziția de președinte e o mare responsabilitate pe care o împart cu echipa mea. Încercăm să poziționăm profesia într-un context care în prezent nu e favorabil calității, culturii, sustenabilității și deschiderii către societate. Nu am nimic de pierdut, dimpotrivă și asta îmi permite să rămân independent față de jocurile, deloc puține, ale celor care conduc universități, ministere, primării. Trăim într-o țară în care nu e ușor să spui ce gândești nici pe cont propriu, cu atât mai dificil fiind când trebuie să vorbești pentru câteva mii de confrați, care nici ei nu sunt toți pe aceeași parte a baricadei.
  • Ce mai înseamnă să fii arhitect în România?
  • Am inițiat și coordonat un studiu cu acest titlu, primul despre profesia de arhitect în România, în 2010. Am scris o carte cu titlul Arhitecți, arhitectură și orașe, despre profesia de arhitect și cum se construiește în România recentă, în 2014. Public 10 -15 articole pe an pe tema profesiei, dau interviuri frecvent, ca acesta, pentru reviste sau canale de televiziune și radio preocupate de fenomenele construirii sau reactive la diferite evenimente. Sunt pâna acum sute de pagini și ore de emisiuni în care am încercat să răspund la această întrebare, care presupune multe nuanțe. A fi arhitect în România poate însemna o speranță în a reuși într-o țară care nu recurge în mod curent la arhitecți și la ceea ce pot face aceștia. Cultura construirii din România nu se situează la nivelul altor țări care mizează mult mai mult pe ceea ce se construiește și pe felul în care aceste activități afectează calitatea vieții tuturor. Asta face ca arhitecților să le revină o muncă mai grea decât dacă ar practica în multe alte locuri. Pe de altă parte, pentru mulți dintre noi e prea ușor să fii arhitect, pentru că legile cer să facem parte din proiect, ceea ce ne dă uneori prea ușor de lucru. Suntem o țară a contradicțiilor și contrastelor și profesia noastră nu face excepție. Arhitectura atrage mulți tineri prin natura provocărilor și satisfacțiile celor care reușesc, dar acum suntem din ce în ce mai mulți și cei care își dezvoltă mai bine afacerile nu sunt de cele mai multe ori cei care sunt și cei care fac arhitectura valoroasă. Asta din cauza contextului românesc din care facem parte, de la educația primită până la cadrul administrativ, pe care îl cunoașteți sau cel puțin îl resimțiți.
  • Ce considerați că este mai important în definirea unui obiect arhitectural – spațialitatea sau temporalitatea sa?
  • Arhitectura însemnă echilibrul complex al tuturor aspectelor reale și virtuale, datorate utilizării sau percepției, ancorate în obiectiv sau cu trimiteri în subiectiv. Nimic nu poate fi predominant sau definitoriu pentru că atunci echilibrul poate dispărea. Spațiul este un ingredient implicit iar timpul este dimensiunea care oferă dinamică unei arte aparent statice. Arhitectura este funcție de spațiu-timp. Ea își schimbă subtil modul în care participă la civilizția umană, fiind o parte fundamentală din condiția umană. În prezent arhitecturii i se cere tot mai mult să fie pregătită pentru un viitor greu de anticipat, dar extrem de responsabil pentru continuarea vieții oamenilor în alte condiții ale unei planete care se schimbă. Arhitectura temporară va avea roluri din ce în ce mai importante. Arhitectura va trebui, în general, să fie mult mai puțin definitivă, să se poată adapta prin flexibilitate la ceea ce va urma, fără a ști precis despre ce va fi vorba.
  • Ce anume „reprezintă” arhitectura până la urmă – o realitate sau un plan imaginar?
  • Ambele și mai mult, reprezintă nuanțat altceva pentru fiecare. În timp arhitectura își schimbă semnificația pentru oameni, fie pentru cei care o locuiesc sau folosesc, cei care fac parte din comunitate sau pentru alții, din sfere mai largi. Arhitectura poate căpăta valoare pe măsură ce trece timpul și ea rămâne un martor al unei epoci sau din contră, se poate perima, după ce a fost o mare realizare la inaugurare, ea poate să nu își valideze reușita, dispărând de pe radare. Cele două aspecte sunt inseparabile. În aceasta constă de fapt specificul arhitecturii ca artă a construirii. Eu obișnuiesc să spun că arhitectura este actul construirii, construcția rezultată și toate consecințele ei pentru oameni, acum și în viitor.
  • În ce măsură amprentează contextul socio-cultural modalitatea de a gândi un proiect arhitectural?
  • Depinde de proiect. Există proiecte cu impact minor pentru comunitatea în care se inserează și proiecte cu impact mare sau foarte mare. Ele trebuie tratate ca atare și aici se află cheia unui proces bine echilibrat de administrare a construirii. Atunci când se gândește o locuință între alte locuințe, reglajele importante sunt între construcțiile care se învecinează direct, pentru că o nouă apariție poate perturba felul în care se trăiește acolo. Dacă vorbim însă de construcții în locuri cheie, sau construcții publice în general, aceastea însemnă foarte mult pentru întreaga comunitate și felul în care trebuie gândite, acceptate și realizate trebuie adaptat acestui impact. Nu poți face surprize din bani publici. Nu poți investi așteptările unui grup social, ale unei comunități fie că e parohie, vecinătate, cartier sau altceva fără să discuți și să te asiguri că acestea sunt recompensate just și că oamenii înțeleg demersul. Ajungem pe această cale la discuția despre consultarea publică și transparența proceselor de proiectare. În România mai avem foarte mult de învățat în acest domeniu. De fapt avem de construit aceste procese cu care nu suntem obișnuiți pentru că ele nu au existat în timpul statului centralist.
  • Cum credeți că s-ar putea afirma mai mult arhitecții români pe piața internațională?
  • Cu curaj antreprenorial și prin asociere cu arhitecți străini. Marile avantaje ale arhitecților români sunt faptul că sunt bine pregătiți conceptual și sunt adaptabili la contexte diferite, faptul că în general sunt buni comunicatori în limbi străine și dornici de muncă și eforturi susținute. Nu în ultimul rând suntem foarte ieftini, ceea ce trebuie transformat într-un avantaj dar nu la nivel individual, adică să mergem aiurea și să lucrăm mai ieftin pentru alții, ci să ne organizăm ca birouri partenere contractând lucrări în străinătate și realizând proiectele în România. Unii o fac deja, dar în general, pe lângă aceste calități avem și defectul de a fi leneși și comozi de multe ori, de a prefera lucrul în orașele mari, unde ne înghesuim mult peste ceea ce suportă piața, lăsând zone neacoperite, unde alții mai îndrăzneți, dar mai puțin exigenți, rezolvă tot ce se cere.
  • Care credeți că sunt principalele motive și provocări ce vor marca arhitectura anilor următori?
  • Unele vor fi aceleași ca întotdeauna, adică realizarea de construcții bune cu resurse reduse, altele se adaugă tot mai pregnant, cum este problema performanței energetice și a sustenabilității în general. Arhitectura devine tot mai socială, trebuind să rezolve rezonabil problema locuirii celor fără posibilități, problema densificării orașelor în mod suportabil și inteligent, pentru că spațiul e limitat și demografia este explozivă, problema mobilității oamenilor pe planetă, vezi marile migrații din 2015, care sunt doar un început în acest domeniu și multe altele. Flexibilitatea și reversibilitatea construcțiilor, pe care le-am mai pomenit sunt foarte importante. Problemele sunt în general cunoscute sau anticipate, soluțiile încep să se dovedească disponibile, aplicarea lor însă depinde de voința politică și comportamentul decidenților, ei înșiși dependenți de gradul de cultură și conștiință al alegătorilor pe care îi reprezintă. Aici apar problemele.
  • Care este lucrarea dumneavoastră de suflet?
  • Vă referiți la proiecte realizate cu echipa mea sau la arhitectură în general? În ambele cazuri starea mea se schimbă de la o perioadă la alta. Mă bucur puțin mai mult de ceea ce am reușit să facem acasă, adică la Cluj, dar sunt foarte mulțumit când văd oameni care se bucură și folosesc ceea ce am realizat împreună cu investitorii și constructorii, oriunde ar fi asta. Mai demult eram foarte legat de casa unei familii foarte mulțumite de ceea ce au realizat împreună cu noi. Mai apoi m-au satisfăcut locuri de muncă pentu oameni, fie că erau birouri, instituții sau fabrici. Bineînțeles că marile lucrări publice făcute la Cluj, stadioanele și sala polivalentă, care au fost și continuă să fie locul pentru zeci de mii de oameni și sunt și foarte vizibile, mă țin atașat și atent la destinul lor, care depinde foarte mult de cum sunt folosite.
  • Ce condiții trebuie să îndeplinească o arhitectură  pentru a fi în tendințe?
  • Cred că termenul ”tendințe” nu e propriu arhitecturii. Arhitectura e mai lentă, se coace la foc mic, durează câțiva ani până când apare în realitate orice proiect și încă niște ani până când ne putem da seama de efectele lui. Sigur că există momentul de entuziasm al lansării, al publicării și răspândirii percepției, dar toate acestea țin mai mult de conexiunile dintre arhitectură și media. Termenul care definește cel mai bine ceea ce trebuie să facă arhitectura este responsabilitatea. Arhitectura trebuie să fie responsabilă spun arhitecții din lume. Ce însemnă asta pentru fiecare comunitate e de detaliat, dar sensul rămâne același.
  • Dacă ar trebui să alegeți o clădire reprezentativă pentru Arhitectură, de oriunde din lume, care ar fi aceea?
  • Când oamenii au trimis prima navă spațială care a părăsit sistemul solar au avut probleme în a selecta muzica pe care ar fi urmat să o audă eventualii nepământeni întâlniți în voiaj. Au alăturat Beethoven cu Elvis Presley… Arhitectura e atât de complexă și vastă încât nu mă simt deloc confortabil și nu pot detașa nici o lucrare precum Biblia sau The Catcher in the Rye… Acum mă simt foarte bine la Casa Mincu, din București, unde locuiește Ordinul Arhitecților, pe strada Arthur Verona, aproape de Grădina Icoanei.

Interviu realizat de Onny Sîrbu

1 COMENTARIU

  1. La Catedra de Stiinte Tehnice din UAUIM a fost elaborata „Metodologia pentru evaluarea riscului si propunerile de interventie necesare la structurile constructiilor monumente istorice” indicativ MP 025-04. Autorii acestei reglementari sunt ing.M.Mironescu si Prof.dr.ing.R.Petrovici iar consultant a fost regretatul Prof.ing.Al.Cismigiu. Lucrarea a fost publicata in Buletinul Constructiilor nr.21/2005 si este in continuare in valabilitate conform listei publicate de Ministerul Dezvoltarii la 15.12.2015!. Art.7.1.5. prevede: „Lucrarile de interventie vor respecta cu strictete criteriile stabilite de arhitectul restaurator in ceea ce priveste dimensiunile, formele, ritmul si stilul monumentului”. Lucrarile de ameliorare a confortului termic in cladirile monument istoric, care afecteaza aspectul exterior al cladirii, nu pot incalca aceste prevederi. Oare arhitectii care au semnat mutilarea fatadelor, in numele aplicarii oarbe a unei directive europene stiau despre existenta acestei reglementari. ? Dar forurile de avizare/aprobare ? Este necesar ca autoritatile sa traga la raspundere pe cei care au prevazut solutii in care cerintele din MP 025-04 sunt incalcate. De asemenea este necesara sporirea exigentei comisiilor de avizare/aprobare (inclusiv cunoasterea de catre membrii acestor comisii a reglementarilor tehnice specifice acestui sector de activitate). Autorii Metodologiei raman la dispozitia celor interesati pentru lamuriri suplimentare. Totodata autorii subliniaza necesitatea actualizarii acestei reglementari in concordanta cu evolutia reglementarilor conexe (de exemplu Normativul P 100-2013)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

1 + 4 =