prof.dr.burnei

Toate studiile din lume îl citează pe profesorul Gheorghe Burnei ca specialistul de referință în boala oaselor de sticlă. De performanțele în ortopedia pediatrică înregistrate în clinica de la Spitalul M.S.Curie, pe care o conduce, s-a vorbit în nenumărate rânduri. Cu toate acestea, Academia Română rămâne repetentă în recunoașterea unuia dintre cei mai buni chirurgi din Europa. În interviul realizat de MagnaNews.ro se evidențiază, în mod excepțional, modestia acestei personalități de referință în medicina mondială.

  • Sunteți citat în toată literatura de specialitate ca lider în tratamentul oaselor de sticlă. Cum a ajuns un român să fie cunoscut de doctorii din întreaga lume?
  • Până în anul 1989, problema osteogenezei imperfecte în România nu era adusă la zi, această afecţiune era tratată, de chirurgi în general, ca o problemă uzuală. După anul 1989, o dată cu deschiderea către Occident, preocupările noastre ne-au permis să abordăm această chestiune la nivel internaţional. În primul rând a trebuit să aducem nivelul activităţii noastre prin diverse premiere naţionale, la nivelul modului de tratament din ţările occidentale. Am reuşit să facem acest lucru. Să tratezi o leziune existentă în osteogeneza imperfectă ca o leziune a unui os normal, era cu totul neadecvat. Iar consecinţele erau previzible şi ca atare, foarte mulţi dintre copiii care aveau aceste afecţiuni rămâneau dependenţi de cărucior şi după aceea dependenţi de pat. Ei erau izolaţi din punct de vedere fizic şi acest lucru ducea treptat şi la un handicap psihic. Faptul că aceşti copii erau izolaţi total m-a determinat să îmi îndrept preocupările în această direcţie. Şi, după ce am readus la zi problema osteogenezei imperfecte, am încercat să găsim soluţia ca aceşti copii să fie trataţi astfel încât ei să devină independenţi. Această independenţă a unui copil cu osteogeneză imperfectă îl poate ajuta să meargă la şcoală, să îşi întemeieze o famile şi să îşi desfăşoare o activitate fără să resimtă aceste imperfecţiuni ale sistemului osteo-articular. Iniţial, am scris un tratat despre osteogeneza imperfectă unde am consemnat care era situaţia la noi în ţară, cele mai importante cazuri pe care trebuia să le tratăm şi, am reuşit să aducem în prim-plan problemele care ne interesau pe noi. Am încercat ca, în cadrul unor programe naţionale, alături de părinţii copiilor care sufereau de aceste afecţiuni, să introducem un program naţional pentru tratamentul medical şi un altul pentru utilizarea unor dispozitive speciale. Ca de exemplu, tijele Sheffield şi Fassier Duval. După ce am reuşit, am început să monitorizăm pacienţii din ţară care prezentau această afecţiune şi treptat ne-am dat seama că tot ce se întâmpla pe plan naţional dar şi international erau acţiuni şi metode de tratament insuficiente. Acele metode nu asigurau posibilitatea ca viaţa acestor copii să fie din ce în ce mai bună şi cu o independenţă mai mare sau totală. Motiv pentru care, după acel tratat, am scris un articol la Academia Americană a Chirurgilor Ortopezi, în care am consemnat, sub titlul “Osteogeneza imperfectă-diagnostic şi tratament”, toată activitatea pe care am acumulat-o în decurs de aproximativ 10 ani. Am primit felicitări pentru faptul că noi am abordat această problemă, una care interesează din ce în ce mai mult societatea cât şi medicina. După aceea am scris câteva articole prin care am consemnat tehnici operatorii noi, care au apărut în literatura de specialitate. Ca de exemplu: “Tehnica Burnei în tratamentul diformităţilor în varl şi valg ale colului femural prezente în osteogeneza imperfectă” ori “Procedeul Burnei în tratamentul pseudoaltrozelor la pacienţii cu osteogeneza imperfectă şi pseudoaltroza congenitală”. Aceste două articole au avut un răsunet internaţional important, făcând astfel ca centrul nostru de ortopedie pediatrică să fie cunoscut ca unul care se ocupă cu predilecţie şi de această afecţiune. De fapt, noi am avut în prim-plan, alături de această osteogeneză imperfectă, şi problema scoliozelor în general şi în special a celor congenitale, problema endoprotezării modulare la copiii care au tumori osoase maligne, problema rezolvării complicaţiilor şi a malformaţiilor complexe congenitale ale membrelor pelvine, cât şi depistarea acelor afecţiuni care trec pe lângă noi neobservate, ca simple manifestări, ele fiind de fapt sindroame complexe. Am reuşit în ultimă instanţă, în urmă cu două-trei luni, să descriem o afecţiune care a fost consemnată în The Spine Journal, numită  “Spondiloliza teratologică”. Această preocupare ne-a ocupat tot timpul necesar unei activităţi mult mai largi şi de aceea am fost obligaţi la un moment dat ca programul de lucru să depăşească 12 ore zilnic.

”Facem operații dificile, care au fost refuzate în străinătate”

  • Care a fost cea mai dificilă operație pe care ați realizat-o până în acest moment?
  • În fiecare zi, aici în spital, facem operaţii extrem de grele. De la cele care au fost refuzate, la cele care au un risc major vital ori dintre acelea foarte dificile care nu au fost făcute în străinătate pentru că sunt foarte costisitoare şi depăşesc bugetul familiilor interesate să-şi rezolve copiii cu aceste afecţuni. Dintre zeci, sute de operaţii pe care le-am avut, toate au fost grele şi mi-ar fi dificil să spun care anume a fost cea mai grea. Dar aş putea să amintesc printre operaţiile grele, pe cele care pe baza studiului pe care l-am făcut preoperator, riscul mortal era de aproximativ, 9,5%. Adică 9 din 10 pacienţi de genul acesta, mureau. Foarte mulţi, atât în ţară cât şi în străinătate, în asemenea cazuri refuză această intervenţie. Dar, la noi în ţară sunt unii părinţi care îşi asumă responsabilitatea acestor cazuri. Şi nu doar o dată am reuşit să asigurăm siguranţa acestor pacienţi. Cea mai grea operaţie pe care am desfăşurat-o recent a fost cea în care am reuşit ca, pentru prima dată, să rezecăm acetabulul şi inelul obturator şi să putem pune o endoproteză parţial acetabulară care îi dă pacientului posibilitatea ca pe viitor să meargă şi să fie prezent în mediul ambiental, familial, şcolar. A fost o intervenţie extrem de grea, care a durat aproximativ 5 ore. Copilul, în vârstă de 12 ani este încă internat. A fost o operaţie care nu s-a mai făcut nicăieri în lume, am avut şi susţinerea Institutului Naţional Român pentru Cercetare şi Dezvoltare în Medicină, care a construit computerizat această endoproteză ce a înlocuit 65% din acetabul. O astfel de operaţie este extrem de grea, cu risc major de eşec şi chiar risc vital. Am reuşit să depăşim aceste riscuri şi datorită medicilor anestezişti cât şi a echipei operatorii formată din 10 medici, dar şi a Institutului de Cercetări care a fost alături de noi şi ne-a furnizat materialul necesar pentru ca această operaţie să poată fi aplicată.

”Copiii din România trebuie tratați la fel ca în marile spitale din lume”

  • Spre ce se îndreaptă ortopedia pediatrică în România?
  • Este o specialitate care în România ocupă un loc important având în vedere numărul mare de pacienţi care necesită intervenţii extrem de grele şi, eu sper ca nivelul pe care îl avem acum, pe plan internaţional, să fie păstrat şi totodată ridicat. Noi ne îndreptăm spre o activitate de care vrem să beneficieze toţi copiii între 0 şi 18 ani din România, vrem ca în domeniul traumatologiei toţi copiii să beneficieze de un tratament minim invaziv. Astfel încât un copil aflat în România să fie tratat la fel ca toţi copiii din marile spitale ale lumii. Există această posibilitate, există un program terapeutic pentru traumatologie şi în domeniul ortopediei pediatrice şi vrem ca, în toate judeţele, să existe câte 2 medici care să facă intervenţii operatorii până la o anumită scară, astfel încât marile centre să fie decongesionate de afluenţa aceasta mare şi pentru afecţiuni minore. Pentru că altfel reuşim să facem doar lucruri uzuale, obişnuite şi nu reuşim să ne menţinem la un nivel ridicat al asistenţei medicale pentru cazurile dificile ori care necesită uneori activitate inovativă.
  • Aţi avut şi pacienţi străini?
  • Da, am avut şi pacienţi din alte ţări, cei mai frecvenţi au fost cei din familii de români care au fost stabiliţi în Italia, Spania, Cipru, Anglia. Dar şi străini, din ţările vecine precum Bulgaria, Ucraina ori Rusia. Sau cei care au fost în vizite în România şi, în urma informaţiilor pe care le-au găsit pe internet, preferă un consult sau chiar un tratament chirurgical la noi. De asemenea, în ultima perioadă, am fost asaltaţi de pacienţi din Africa, ce vor să vină să fie trataţi la noi sau să formăm o grupare de chirurgi care să meargă periodic acolo. Am cerut ca această activitate să se desfăşoare în mod special cu ajutorul Ministerului Sănătăţii, ca noi să ne putem desfăşura activitatea acolo în siguranţă ori ca aceştia să fie aduşi aici, conform unui program prestabilit pentru a nu afecta tratamentul pacienţilor români.

”Decizia politică este formală”

  • Ce șanse au viitorii chirurgi să profeseze în condițiile actuale din România?
  • Au şanse foarte mari pentru că sunt bine pregătiţi. Solicitări pentru munca lor există şi ca atare, centrele în care îşi vor desfăşura activitatea trebuie să fie pregătite. Ar fi normal, ca şi în ţările din afară, să fie un nivel în care dotările lor să fie corespunzătoare. Dacă vor exista dotările necesare, cu siguranţă că, în România, nu va mai fi o problemă pentru asistenţa medicală în domeniul ortopediei pediatrice. Şi astfel toţi copiii vor fi trataţi aşa cum trebuie şi vom avea posibilitatea să simţim că şi copiii noştri, din domeniul sănătăţii, vor avea o protecţie economică, socială, aşa cum este normal sau cum este în afară. Pentru că, noi ne dorim să fie ca în ţările dezvoltate, dar trebuie să existe şi decizie politică pe care o observăm că de multe ori este doar formală, iar schimbarea tuturor conducătorilor de la minister face doar ca miniştrii să acomodeze câteva luni şi după aceea se schimbă. Şi nu există o continuitate. Pentru că noi aici suferim: nu avem o continuitate în ceea ce este bun şi nici comunicare în care să ştim exact despre ce este vorba. Avem probleme în anumite direcţii privind desfăşurarea unor programe naţionale care, în ultimă instanţă, se reflectă şi asupra noastră, dar mai ales asupra pacienţilor şi asupra bugetului care ar putea să fie decongestionat dacă s-ar ţine seama de aceste programe. Este nevoie de o coordonare foarte exactă pentru că nu este admis ca Ministerul Sănătăţii să se opună acţiunilor pe care le întreprinde, de exemplu, o grupare de medici care doreşte să aducă o îmbunătăţire într-un domeniu. Asta denotă o lipsă de coordonare eficientă şi de multe ori, faptul că cei care au ajuns acolo nu ştiu de ce au ajuns.
  • Cine sunt mentorii dvs și cine ați putea spune că și-a pus cel mai mult amprenta în îndrumarea dvs ca medic, de la începuturile carierei?
  • Pe mine m-a impresionat întotdeauna activitatea medicilor. Şi ţin minte că, încă din liceu, soţul dirigintei mele era medic, iar la orele de dirigenţie venea şi ne povestea despre activitatea dânsului ca medic. Ţin minte că am fost pur şi simplu fascinat. Astfel, deşi studiam într-un liceu cu profil economic, am decis să mă orientez spre medicină. De asemenea, şi datorită doctorului Puşcariu care mi-a dăruit unele cărţi de medicină şi mi-am întărit şi mai tare această dorinţă. La liceul economic nu făceam materiile care se cereau la facultate, însă aduc mulţimiri tuturor profesorilor de fizică, chimie şi biologie, din liceu, care au intensificat exigenţele în această direcţie, din momentul în care au aflat că vreau să dau la medicină. Ceea ce s-a făcut atunci, şi măsurile care au fost luate pe moment de aceşti profesori înţelegători, m-au ajutat pe mine enorm şi, la rândul meu, am putut şi eu să ajut alţi copii. Aşa se naşte dorinţa de a face bine, progresul, şi aşa se naşte filantropia în toate domeniile. Iar amprenta finală asupra mea a fost pusă de profesorii de la Facultatea de Medicină, de la care am învăţat ce trebuie făcut ca să fie bine. Şi ţin să menţionez pe profesorul Burlui, profesorul Sârbu şi, în ultimă instanţă, profesorul Pesamosca, care m-a analizat, m-a format şi, înainte de plecare, mi-a spus să am grijă să nu mă pierd. Am învăţat de la dânsul să gândesc medical, raţional, să îmi asum responsabilităţi, să fac lucrurile cât mai bine. Şi am învăţat de la el un lucru cu totul deosebit: că în viaţă nu trebuie să îţi fie frică de nimeni, decât de Dumnezeu şi, mai ales, în viaţă trebuie să fii om.
  • Cum vă pregătiți pentru o operație?
  • În ultimii 10 ani, nu am mai făcut operaţii uzuale, standardizate, decât extrem de rar. În general, a pregăti o intervenţie operatorie, aici la noi, este extrem de dificil şi se face cu mult timp înainte. De obicei, suntem un număr de cinci, şase medici care se ocupă de această pregătire. Unele operaţii necesită un timp de pregătire de ani de zile. Pacientul merge acasă, stă în aşteptare. Având în vedere situaţia care este în România, pacientul este conştient de toate materialele de care are nevoie. Sigur că el aleargă să fie sponsorizat sau susţinut de Ministerul Sănătăţii şi toţi cei care sunt responsabili să facă lucrul acesta. Noi, concomitent, ne pregătim cu procedura de tratament, iar atunci când constatăm că trebuie să facem modificări, analizăm situaţia fie în laboratoare fie într-un program de cercetare. Pregătirea pentru unele operaţii poate dura astfel, ani de zile, câteva săptămâni sau zile.

”Am folosit banii noștri pentru contruirea unor dispozitive în clinică”

  • Ați efectuat numeroase intervenții chirurgicale în premieră la Spitalul „Marie Curie” București. Cât de greu este să faci performanță la nivel mondial?
  • În România, la ora actuală şi în medicină, este foarte greu să desfăşori o activitate la nivel înalt. Este foarte greu să faci asta. De multe ori îţi trebuie să te implici material şi tu ca medic. De foarte multe ori s-au implicat medicii şi, cu banii noştri, am reuşit să construim diverse dispozitive. Ne-au ajutat şi cei de la minister când s-a putut şi au avut înţelegere, cât şi cei de la Institutul de Cercetări. Toate acestea ne-au condus pe noi la aceste realizări importante, făcute prin eforturi de zeci de ori mai mari decât ar fi fost normal. Când eforturile sunt atât de mari, ca să faci un lucru aşa cum trebuie, este necesar să ai o dorinţă aprigă de a realiza ceva, de multe ori să treci chiar prin zid, pentru a face acele lucruri prin care poţi să vii în ajutorul cuiva. Nu o dată, ci de mai multe ori, s-a întâmplat să am alături toţi colaboratorii care să facă zid comun în direcţia în care trebuia să mergem, pentru a-i ajuta pe aceşti copii. Şi am reuşit. În acest fel, am putut să ducem ortopedia pediatrică la un nivel foarte ridicat,care nu a existat niciodată în România.
  • Ați fi putut părăsi România pentru o carieră de chirurg în străinatate. Totuși, nu ați făcut lucrul acesta. Ce v-a determinat să rămâneți în sistemul medical românesc?
  • Au fost momente în care s-a pus această problemă dar, am fost conştient că dacă voi pleca, nu va mai exista nimic în România în domeniul ortopediei pediatrice. Pentru că, erau alţii care aveau altă mentalitate şi vedeau această specialitate ca fiind făcută la grămadă cu ortopedia pentru adulţi. Ei o vedeau făcută aşa cum se poate şi cât se poate, fără a exista acea continuitate de care vă vorbeam. Aşadar, tot ce era bun trebuia continuat. Specialitatea de chirurgie şi ortopedie pediatrică a acumulat foarte mult pentru că am reuşit să continuăm, să punem în valoare absolut toate tehnicile, ideile, concepţiile înaintaşilor noştri. Am reuşit să ducem totul mai departe pentru a nu avea o perioadă de cădere, ca apoi iar să încercăm să ne ridicăm şi să avem şi noi astfel o curbă exponenţială în evoluţie. Am reuşit astfel să realizăm ceea ce România nu a avut niciodată în acest domeniu. În contextul acesta al lucrurilor, am zis că, pentru a putea face toate acestea, trebuie să rămân aici. Dacă aş fi plecat, întregul efort de până atunci ar fi fost abandonat. În momentul în care s-a pus această problemă de a pleca din ţară, tinerii care se află acum alături de mine, drept colaboratori, erau şi ei pe picior de plecare. Unii pentru Elveţia, alţii pentru Anglia, Germania, Franţa. Am primit telefoane, am discutat cu ei şi am aflat că dacă eu nu plec, nu vor pleca nici ei. Şi nu am plecat nici eu, nici ei şi am reuşit să dezvoltăm acest centru aici în România. Toate acestea s-au făcut cu eforturi foarte mari, dar aceste lucruri trebuiau făcute şi au dus, în ultimă instanţă, la reducerea numărului de pacienţi care trebuiau să plece în străinătate pentru astfel de intervenţii chirurgicale. Pacienţii au venit la noi aici, unde s-au făcut operaţii care înainte nu se făceau în spital sau în ţară ori alte operaţii deosebite şi am reuşit astfel să economisim milioane şi milioane de euro la bugetul statului şi să fie folosiţi în alte direcţii. Sper că eficient.
  • Ce credeți că lipsește în prezent, din sistemul medical de la noi și cum pot fi aduse reale îmbunătățiri?
  • Am sesizat că, în domeniul medicinei, există câteva lucruri care ar putea să îmbunătăţească asistenţa medicală. Nu dintr-o dată. Mai întâi trebuie ameliorată şi apoi, treptat-treptat îmbunătăţită. Nu există un semn magic sau o atitudine brutală care poate duce la revigorarea sistemului medical românesc. Dar în primul rând trebuie să existe o transparenţă totală la nivelul Ministerului Sănătăţii şi al Direcţiilor de Sănătate Publică. În al doilea rând, ar trebui ca şi în medicină, acolo unde este cazul, bineînţeles, să progreseze şi să fie sprijiniţi numai acei medici care merită să fie avansaţi. Cei care pot duce o activitate în consensul activităţii de vindecare şi ameliorare a afecţiunilor pe care le au pacienţii. După care, trebuie să existe o listă de priorităţi care să se afişeze la minister şi în fiecare spital şi să se ducă lupta în această direcţie. Iar un alt aspect foarte important ar fi „cei 3 C” care lipsesc deocamdată: o Comunicare în bine şi eficientă o Coordonare a tuturor activităţilor şi o Continuitate. Toate acestea sunt esenţiale.

Interviu realizat de Onny Sîrbu

Galerie foto:

IMG_3530 IMG_3533 IMG_3531 IMG_3535

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

4 + 1 =