Dan Schlanger

Cu o experienţă de peste 25 de ani în producţia de film şi televiziune, Dan Michael Schlanger este un profesionist în industria filmului canadian, reuşind de fiecare dată să spună acele poveşti care merită să fie auzite şi să lase în urma sa producţii valoroase. Născut în România, Dan Schlanger a luptat pentru visul lui, a ales actoria ca profesie, a plecat în Israel unde şi-a dezvoltat talentul, dăruirea şi ambiţia, continuând pe un drum ce avea să-l direcţioneze spre realizările impresionante ca producător de filme documentare și nu numai. A reuşit să lase în urma lui poveştile minunate ale oamenilor ce aveau să reprezinte o piesă din marele puzzle al umanităţii ori istoriei, contribuind în acest sens la îmbunătățirea imaginii lumii. A descoperit frumuseţea şi măiestria Canadei care, pentru acesta, a devenit „acasă” timp de mulţi ani şi a rămas fascinat de această ţară. Titluri ca „Life, above All” , „The Life And Times of Arthur Erickson”, „The Life And Times of Evelyn Hart”, „Broken House” ori „My Life Without Me” sunt doar câteva dintre filmele documentare ori producţiile semnate de Dan Schlanger, premiate şi apreciate la nivel internaţional. Provocările de zi cu zi, fericirea care vine din interiorul său, respectul, înţelepciunea dar şi jovialitatea continuă, descriu un om cu o personalitate şi un suflet extraordinar pentru care, familia reprezintă bogăţia cea mai de preţ. MagnaNews vă provocă să descoperiţi o mică parte din lumea producătorului de filme dar şi a Omului Dan Schlanger, şi vă propune interviul de mai jos.

 

– Care a fost cea mai mare provocare din viața și din cariera dvs?

– Eu cred că fiecare zi, când te scoli de dimineaţă, e o provocare. Mai ales dacă ești o persoană căreia îi place să facă lucruri. Provocarea e când te scoli de dimineaţă şi te întrebi: “Băi, ce fac azi bun, interesant?” Dacă eşti funcţionar, ştii ce faci –şi nu mi se pare ceva peiorativ în asta: te duci la biroul tău îţi faci treaba cât poţi de bine, e interesant. Dar când eşti un om independent, cum sunt eu de exemplu, care trebuie să creeze proiecte, cea mai mare provocare este aceea de a reuşi să faci ceva ce nu au mai făcut alţii sau altfel decât au făcut alţii. Sigur că există provocările de fiecare zi şi care, oricât ni s-ar părea de ciudate, îţi schimbă mersul vieţii încă de dimineaţă. Că plouă, că ninge, că e cald, că e frumos, sunt lucruri pe care noi ne-am obişnuit să le încorporăm în noi şi nu mai stăm să le gândim, analizăm. Dar fiecare dintre ele, dacă stai şi le diseci, îţi schimbă viaţa. Când te scoli de dimineaţă şi vezi în faţă un zâmbet, îţi place altfel viaţa. Eu cred că majoritatea acestor lucruri pleacă din noi. Iar ca să poţi să răspunzi la orice provocare, trebuie să vezi provocarea. Poporul român excelează realmente în proverbe şi înţelepciune. Îmi aduc aminte acum de o vorbă extraordinară: “Poţi să duci calul la apă, dar nu poţi să bei pentru el”. Aşa e şi cu provocările. Eu consider provocarea un lucru extraordinar de bun. Foarte mulţi oameni se sperie de provocări pentru că se simt bine în zona lor de confort. Ei, pentru mine, provocarea este lucru care mă face să gândesc. Acum, dacă e să mă gândesc la câteva dintre provocările pe care le-am avut până acum, eu am locuit în mai multe ţări şi, de exemplu, e o provocare să te trezeşti într-o ţară cu o limbă necunoscută, să trebuiască să înveţi să o vorbeşti la fel de bine ca cei care s-au născut acolo, pentru că vrei să fii ca ei şi să poţi discuta ca de la egal la egal, să poţi să cunoşti oamenii, să fii acceptat în societate. Niciodată, oriunde am fost, eu nu mi-am negat originile, dar aduceam aceste origini şi le mulam pe existenţa de acolo, pe realitatea de acolo. Era tot o vorbă românească: “Dacă te duci la Roma, să te comporţi ca romanii nu ca românii”. Totul depinde de deschidere şi atunci toate aceste provocări le primeşti altfel. Asta spuneam că provocare poate să fie faptul că m-am mutat dintr-o ţară în alta, cu o limbă nouă, obiceiuri, legi noi, alte semne de circulaţie şi aşa mai departe. Pe mine, ceea ce m-a ţinut cumva tânăr au fost provocările.

Să intri pe scenă este un fel de luptă pe viaţă şi pe moarte, în cel mai frumos sens al cuvântului”

– Ce a însemnat pentru dumneavoastră să fiți actor în România?

– Să fii actor este o chestie senzaţională şi mi-am dorit-o mulţi ani. Am crescut cu visul ăsta ce mi se părea o chestie care nu o să se întâmple niciodată – pentru că ştii cum e, întotdeauna se zice că e bine să fii doctor, inginer, avocat, lucruri din astea care sunt exacte, clare, simple, pe înţelesul lumii. Ei, şi la un moment dat, trecând peste toate detaliile, am ajuns actor şi mi-a plăcut. Mi-a plăcut foarte mult să fac One Man Show-uri şi a fost minunat. Să intri pe scenă este un fel de luptă pe viaţă şi pe moarte- în cel mai frumos sens al cuvântului- pentru că toţi spectatorii ăştia, la un loc, devin un fel de uriaşi, un fel de forţă totală şi tu eşti David şi Goliat, iar, la un moment dat, trebuie să îi podideşti tu pe ei, să îi dirijezi şi să îi aduci unde vrei tu. Lucrul cel mai frumos este când reuşeşti să îi aduci în lumea ta. Şi dacă crezi în ceea ce faci şi te duci deschis, nu să joci ci să fii, atunci poţi câştiga această „luptă” – nu una de cine pe cine bate ori cine câştigă, ci una în care reuşeşti să îl aduci pe celălalt în lumea ta. Şi este minunat dacă reuşeşti să îi aduci în lumea ta, dacă ai una pe care să poţi să le-o dezvălui şi să ai un adevăr pe care îl spui.

– Care au fost rolurile care v-au plăcut cel mai mult, la începutul carierei de actor?

– Eu am fost un actor destul de util ca să zic aşa. Lucram pe vremea aceea la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti şi erau mai mult spectacole de echipă, de grup. Era la vremea aceea şi unul dintre cei mai mari regizori pe care i-a avut România, după părerea mea, Adrian Lupu. Şi ţin minte unul dintre spectacole, scris de Dumitru Solomon, care mie mi-a dat o mare satisfacţie. Jucam cu marele actor Rudy Rosenfeld o scenetă care se numea „Duşmanii”, în care fiecare dintre noi, eram pe scenă în două tranşee unde ne împuşcam unul pe celălalt iar la un moment dat, ni se termină muniţia, ieşim şi descoperim:

  • „Dar şi tu ai două mâini? Că şi eu am două mâini.
  • Şi la tine nasul e în mijlocul feţei? Că şi la mine e.
  • Dar nouă ni s-a spus că aveţi trei picioare şi coarne.
  • Nouă ni s-a spus că aveţi coadă, dar n-aveţi coadă. Şi că aveţi gheare în loc de mâini.”

Era o metaforă extraordinară despre de ce se întâmplă războaiele, despre îndoctrinare, minciună şi despre faptul că, Oamenii Adevăraţi de fapt sunt la fel. Toţi sunt la fel. De asta eu am devenit un aprig militant – dacă se poate spune aşa, şi cuvântul nu e prea dur – pentru drepturilor omului, indiferent de religie, naţionalitate, orientare sexuală etc. Acestea sunt nişte lucruri pe care, după părerea mea, nu ar trebui să le ştim şi să ne intereseze. Nu cred că e important pentru mine să ştiu ce religie ai tu, în ce crezi sau în ce nu crezi. Eu cred că pe mine mă interesează cultura ta, relaţia dintre noi, cum putem colabora, cum putem face lucruri. Dar orientarea ta sexuală nu e treaba mea, religia ta nu e treaba mea. Cu cine ai votat? Nu vreau să ştiu şi nici nu mă interesează, e dreptul tău de a hotărî în sufletul tău cu tine însuţi. Asta este părerea mea şi nu o să mi-o schimb.

„Cel mai mare noroc şi cel mai mare factor de succes în viaţa unui producător este dat de filmele pe care a ştiut să Nu le facă”

– Ce factori determină succesul unui producător de film?

– Eu pot să spun cu mâna pe suflet că eu m-am considerat un om…nu ştiu dacă de succes, dar unul de noroc. Cred în noroc foarte tare. Cel mai mare noroc şi cel mai mare factor de succes în viaţa unui producător este dat de filmele pe care a ştiut să Nu le facă. Să poţi să înţelegi că există numai un anumit număr de lucruri pe care le poţi face pentru a face un film. Dacă la un moment dat îţi dai seama că nu reuşeşti să aduni banii, să aduni actorii, înseamnă că ceva nu e în regulă cu acel proiect. Şi atunci, este foarte important să reuşeşti să ai discernământul de a înţelege ce e bine şi ce poate avea succes. După părerea mea – şi aici ştiu că foarte multă lume nu o să fie de acord cu mine – producţia de film este o ştiinţă foarte exactă. De aceea în America se numeşte film industry ( industria de film ). Aici filmul este o artă, acolo este o industrie. Sunt concepte destul de diferite după părerea mea. Nu aş putea spune că unul este mai bun sau mai prost decât celălalt, dar sunt concepte diferite. Eu, de exemplu, cred în filmele făcute pentru oameni. Adică, pentru mine este mai puţin important un mare premiu pe care un film îl ia şi este mai important un mare număr de oameni care l-a văzut. Decât să am un film foarte premiat la care s-a uitat doar mama, prefer să am unul care nu a ajuns la festivaluri dar la care s-au uitat milioane de oameni.

– Credeți că un film poate schimba viaţa unui om sau că industria filmului poate să educe?

– Nu ştiu…Uite, discuţia asta am avut-o şi la un seminar. Foarte multă lume povestea despre: „Eu vreau să fac un film care să educe!” Eu nu cred, sincer, că noi suntem educatori per semeni. Eu cred că prin ceea ce facem noi, putem să dăm nişte exemple, putem să arătăm ceva. Dar să schimbi viaţa unui om…nu ştiu. Nu văd de ce ar trebui să fie educativă industria filmului. Eu cred că există o industrie care poată să facă oamenii să se simtă bine. Eu cred că trebuie să se cheme entertainment, eu vreau să fac entertainment. Vreau ca oamenii, când vin la mine la un film, să închidă ochii aşa…şi după aia să zică „wow, m-am eliberat! Ştii ceva? Două ore nici nu m-am gândit la facturi, că am de plătit întreţinerea, două ore nu m-am gândit că salariul meu e mai mic decât nu ştiu cât” sau etc. Sigur, sunt exemple minore ce îţi spun dar, eu cred că filmul are şi acest rol. Ok, dacă tu ai văzut un film în care eu ţi-am dat un exemplu, un caracter (n.r personaj ) care s-a luptat cu viaţa, a ajuns nu ştiu unde şi îţi dă ţie speranţa că tu ai să poţi să faci precum caracterul din filmul ala, domn’le, foarte frumos! Dar eu nu vreau să îmi propun din pornire: “Vreau să fac un film educativ!” Aşa cum, eu nu cred că filmele de propagandă vor ţine. Ok, vrei să faci film de propagandă, fă film de propagandă! Dar e foarte greu să faci film şi de propagandă, şi educaţional, şi să fie frumos, şi să vină lumea. Nu există adevăr absolut, imparţialitate. Sigur că, şi eu când fac un film despre un anumit caracter, vorbesc despre anumite părţi ale lui şi poate că evit cumva instinctiv sau neinstinctiv anumite părţi pe care eu le consider că nu sunt relevante. Dar cine sunt eu, la urma urmei? Înţelegi ce vreau să spun? Că eu poate consider că, pentru tine, când vii să vezi acest film, nu e chiar aşa de relevant să ştii asta şi asta şi asta. Şi atunci se naşte întrebarea: Cu ce drept hotărăsc eu pentru tine? Dar eu îmi asum acest risc.

„Eu nu cred că trebuie să ieşi neaparat cu ceva de la filmul ăla. Dacă ai ieşit cu o stare de bine, pentru mine e foarte mult. Dacă ai plecat de acolo şi te-ai mai gândit 5 minute, e şi mai bine”

– La ce ar trebui sa fie mult mai atent publicul cinefil atunci când vizionează un film, exceptând jocul actoricesc și povestea acestuia?

– Eu cred că, cultura este foarte stratificată. Plec de la cel mai banal exemplu: Sunt oameni care preferă să asculte manele şi alţii operă. Grupurile astea de oameni, în principiu, nu prea se intersectează între ele în ceea ce priveşte gustul lor. Să zic că aia e mai bună decât aia? Aşa e şi la filme. De exemplu, eu am făcut filme horror dar nu pot să mă uit la ele. Am o frică de filme horror, cum nu există. Ştiam cum s-a filmat, am fost acolo la filmare, dar nu am putut să văd tot filmul. Ei, sunt oameni cărora le plac filmele de groază şi sunt un public foarte bun. Dacă e o cerere pentru aşa ceva şi poţi să îl faci şi e bun, de ce nu? Da, nu e pe gustul meu, limita mea e la baza politicului şi a socialului. Sigur că nu am să fac un film de propagandă sau lucruri din astea, am nişte limite ale mele, dar eu cred că trebuie să fie ca şi economia, să fie o piaţă liberă, ca omul să îşi poată alege. Există oameni care fac filme de avangardă, pe care foarte mulţi oameni nu le pot înţelege, dar care au rostul lor, sunt ca un vârf de lance. Cultura este propulsată înainte şi de filme de avangardă, de filme moderniste, de lucruri care, poate astăzi nu au o anume semnificaţie pentru noi, publicul larg. În timp, vor duce asta mai departe. Ca şi în muzică. Când auzeam muzica tonală acum 20 – 40 de ani, poate nu eram aşa de încantaţi dar acum ne-am obişnuit şi acceptăm. De aia spun că, eu nu cred că trebuie să ieşi neaparat cu ceva de la filmul ăla. Dacă ai ieşit cu o stare de bine, pentru mine e foarte mult. Dacă ai plecat de acolo şi te-ai mai gândit 5 minute, e şi mai bine. De exemplu, unul dintre filmele pe care le-am făcut şi de care sunt foarte mândru de el ( n.r „Life, Above All”), care s-a apropiat foarte mult de Oscar pentru că am fost short-listed acolo cu el, în primii 50 despre care se vorbea că vor ajunge acolo. Ei bine, era un film pe care l-am făcut în Africa, despre drama unei fetiţe de 12 ani. O întreagă poveste destul de tristă. Ei, eu când am fost acolo, m-am dus cu nişte prieteni de-ai mei şi le-am cumpărat de mâncare celor de-acolo. Am încercat să îi ajutăm cât am putut. Dacă văzând filmul ăsta, cineva se hotărăşte să se ducă să facă voluntariat în Africa, am făcut ceva fabulos. Dar eu nu de asta am făcut filmul. Eu nu am făcut filmul ăsta ca tu să îţi iei mâine sarsanaua şi să te duci să faci voluntariat în Africa. Nu. Eu am făcut filmul ăsta pentru că am avut de spus o poveste.

Nu vreau ca cineva să fie o copie a personajului meu pe care l-am avut într-un film. Eu consider că reuşeşti să îmbunătăţeşti şi să măreşti imaginea lumii adăugând lucruri care au posibilitatea să mai rămână, să mai existe”

– Care este scopul principal al companiei dvs de film, Dilemma Productions?

– Să spun poveşti. Asta e ceea ce mă interesează pe mine cel mai tare. Eu – şi te rog să nu îmi consideri asta ca un act de preamărire, că nu sunt nici mai deştept decât alţii sau mai nu ştiu cum – am trăit în nişte circumstanţe mai…altfel. Şi atuncea, simt nevoia să povestesc, simt nevoia să zic aceste poveşti. Sau…nu neapărat pentru că eu le-am trăit, că nu sunt poveştile mele, dar am întâlnit nişte oameni ale căror poveste merita spusă. Eu nu vreau ca cineva să fie o copie a personajului meu pe care l-am avut într-un film. Nu. Eu consider că reuşeşti să îmbunătăţeşti şi să măreşti imaginea lumii adăugând lucruri care au posibilitatea să mai rămână, să mai existe. De exemplu, am făcut un film despre cel mai mare arhitect al Canadei ( n.r „The Life and Time of Arthur Erickson” ) şi am adăugat o piesă în plus la puzzle-ul ăsta mare al istoriei Canadei.

Eu nu cred în filmele în care nu există cineva care să poată să îţi spună: “Eu am fost acolo”

– Ce ne puteți spune despre proiectul  „The cave”?

 – „The Cave” este un proiect care încă nu s-a realizat dar care are o poveste fascinantă. A existat o peştere imensă, a cărei intrare era de 1 metru pe 1 metru şi coborai 20 şi ceva de metri pe un canal de dimensiunea asta. Acolo au trăit timp de un an şi jumătate, fără lumină, fără nimic, câteva zeci de familii evreieşti pe timpul războiului. Şi unul singur dintre ei ieşea o dată la mult timp cât să aducă apă, mâncare şi alte lucruri. După care, când a început lupta dintre partizanii roşii şi cei albi, în acelaşi loc s-au ascuns partizanii albi. Peştera asta “The Cave” are o istorie senzaţională. Momentan proiectul este în lucru, în frigider cum îi spun eu. Am nevoie să găsesc oameni care au trăit exact în perioada aia şi e mai dificil. Eu nu cred în filmele în care nu există cineva care să poată să îţi spună: “Eu am fost acolo”.

– Cu ce actori puteți spune că ați lucrat cel mai lejer până acum?

– Cu actorii este întotdeauna o experienţă impresionantă. Pentru că sunt oameni care au foarte multă personalitate. De exemplu, îmi aduc aminte de o experienţă de la o filmare cu Shirley MacLaine, o actriţă de premiul Oscar. Ne pregăteam să filmăm şi eram gata de a începe, a oprit totul şi a zis: „Subiectul crede că, al patrulea reflector de sus ar trebui mutat doi inchi mai la dreaptă pentru că pică aicea şi nu Aicea”. Şi aşa era. Pentru că era atâta experienţă în femeia asta. Oamenii ăştia simt cum şi unde pică lumina, simt ce e în jurul lor. Am rămas prieteni cu foarte mulţi dintre ei: cu Eric Roberts, Mark Ruffalo, Sarah Polley care este absolut fabuloasă şi ca actriţă şi ca regizoare. Am lucrat cu ea la „My Life Without Me”. Este o actriţă extraordinară. Iar Mark Ruffalo este unul dintre cei mai diverşi, plini de substanţă actori pe care i-am văzut.

– Ce film v-ați fi dorit să produceţi?

– Eu cred că filmul este o artă perisabilă. Dar este strict părerea mea. Şi nu ştiu câte filme care s-au făcut în trecut mai au vreo valoare astăzi. Şi de multe ori când mă duceam la un film ziceam: „Ah, Doamne, îl urăsc pe cel care a produs filmul ăsta că aş fi vrut să îl produc eu!”. Dar, după două-trei luni te uiţi înapoi la filmul ăla şi zici: „Hmm, mda, ok”. Dar în momentul respectiv a fost şocul ăla. Cum a fost cu „Matrix” de exemplu. Care pentru mine a fost „wow, cât de inovator!” După care nu mi se mai părea chiar aşa. Dar există două filme pe care eu le consider în continuare filmele mele de căpătâi: “Cabaret”, cu Liza Minnelli şi “All That Jazz” cu Roy Scheider, ambele regizate de Bob Fossi.

„Eu aş recomanda oamenilor, în primul şi în primul rând, să vadă filme documentare. Fiecare dintre noi trebuie să îşi creeze propriile lui valori şi să îşi caute propriile lui valori acolo unde le va găsi. Dar n-ai să poţi să faci asta niciodată dacă nu ai să începi să cauţi”

– Care este filmul documentar pe care l-ați revedea și recomanda?

– Eu aş recomanda oamenilor, în primul şi în primul rând, să vadă filme documentare. N-aş spune pe care exact. Pentru că nu poţi să ai filme şi să te iei după ce îţi recomand eu. Tu trebuie să îţi creezi singur o anumită educaţie în asta după ce ai văzut 10 filme iar unul dintre ele ţi-a plăcut. Eu nu vreau să creez clone, să zic: „Fraţilor, uitaţi-vă la filmul ăsta că l-am văzut eu şi că e bun!”. Eu nu sunt nici mai deştept, nici mai frumos, nici mai cool decât tine. Fiecare dintre noi trebuie să îşi creeze propriile lui valori şi să îşi caute propriile lui valori acolo unde le va găsi. Dar n-ai să poţi să faci asta niciodată dacă nu ai să începi să cauţi. Am văzut multe filme documentare şi nu ştiu de care aş putea să zic că l-aş revedea. Fiecare dintre ele a avut momentul lui. Dar ele au avut o valoare a lor într-un anumit moment. Desigur, dacă mă uit la un film documentar despre Frank Lloyd Wright –  care este cel mai mare arhitect al Americii şi care a deschis cele mai frumoase drumuri în arhitectura americană – pot spune că l-aş vedea de mai multe ori şi îl vezi oricând ca un film de artă. Ceea ce am încercat şi eu să fac, un film documentar care să nu depindă de timp ( n.r „The Life and time of Arthur Erickson” ). Dar am făcut şi un film, de exemplu, care se numeşte „Death In The Forest”, despre industria forestieră. Ei, filmul ăsta documentar despre industria forestieră are un anumit timp, lucrurile se schimbă. Arhitectura însă are altă valoare, rămâne în timp. De aceea spun că este foarte greu să recomand un documentar sau să îl revăd. Dar da, am văzut de două ori filmul documentar “Frank Lloyd Wright”.

„Documentarul poate şi trebuie să intereseze pe oameni deoarece el îţi povesteşte ceea ce se întâmplă în ograda ta”

– Din întreaga dvs experiență de până acum, în ce țări din lume credeți că filmul documentar este cel mai mult apreciat?

– Chiar nu ştiu fiecare ţară cu ţară cum e dar, eu aş da ca exemplu Canada. Am fost, într-o perioadă, preşedinele Asociaţiei Oamenilor de Film Documentar din vestul Canadei. Acolo există o mare conştientizare a filmului documentar. Există National Film Board, televiziunile dau tot timpul filme documentare, sunt obligate chiar prin lege să facă asta şi aveau cea mai mare audienţă pe aceste filme. Pentru că documentarul poate şi trebuie să intereseze pe oameni deoarece el îţi povesteşte ceea ce se întâmplă în ograda ta.

– Cum vedeți industria cinematografică românească? Ce puteți spune de evoluția ei în timp?

– Sunt foarte mândru de ceea ce citesc şi când văd că regizorii români iau premii. Eu cunosc întâmplător foarte puţini oameni în domeniul ăsta în România. Dar, ca să îţi dau un exemplu, Ada Solomon este unul dintre cei mai prolifici producători. O cunosc personal atât pe ea cât şi pe soţul ei, Alecu Solomon. Ei sunt oameni de film, oameni la care filmul e viaţa lor, e familia lor, e parte din ei, spun adevărul şi de aceea sunt acolo unde sunt şi reuşesc să facă ceea ce fac. Dar din păcate eu nu am de-a face cu această industrie din România, altfel decât să mai văd din când în când câte un film. Trebuie să recunosc că la unele mă uit două minute, la altele până la sfârşit, pe unele nu le înţeleg deşi, teoretic ar trebui să le înţeleg deoarece sunt într-o limbă pe care se pare că o cunosc cât de cât dar, nu prea înţeleg eu ce vor să spună. Ţine de stil. Dar sunt şi unele foarte bune, care îmi plac.

„O mare parte din fericire e în sufletul tău şi ţine de tine să o împarţi”

– Ce ne puteți spune despre industria filmului sau arta actorului în Israel? Cum se desfășoară acolo lucrurile în acest domeniu?

– Eu am plecat de mult de acolo şi nu ştiu să îţi spun mare lucru, aş putea să îţi zic mai multe despre Canada. Dar, pot să îţi spun că, Israelul a reuşit să se transforme, în ultimii ani, dintr-o industrie de filme mai ieftinioară, mai de comedioare, spre o industrie de film foarte serioasă şi filme documentare foarte bune. Pentru că şi problemele pe care le au generează calitatea filmului, deoarece au despre ce vorbi. Şi au totodată şi libertatea de a vorbi, fiind un factor care contează foarte mult. Văd din ce în ce mai multe filme israeliene care au impact, care spun lucruri şi care au învăţat să le spună. În Canada e o poveste puţin diferită. De ce? Pentru că, spre deosebire de Israel şi de România de exemplu, care oricât ar părea de ciudat, aceste două ţări se aseamănă destul de mult în privinţa faptului că există o dorinţă a artiştilor de a scoate afară conflictele, de a le povesti; în Canada e puţin diferit. Canada e o ţară care evită conflictul. Acolo totul este frumos, zâmbitor. Există o mai mare înţelegere a oamenilor. O mare parte din fericire e în sufletul tău şi ţine de tine să o împarţi. Că nici ăia nu sunt cu salariile mari, nici ăia nu sunt toţi fericiţi dar acolo există un minimum de respect. Şi respectul ăsta e manifestat şi prin a te saluta şi prin a-ţi da prioritate când ieşi de pe o străduţă mică şi altcineva vine de pe un bulevard mare iar acel cineva îţi va opri şi îţi va face loc să treci, şi tot aşa. Ceea ce a început să se întâmple şi aici, într-un fel. Încet, dar a început să se întâmple. Ori în Canada, filmul canadian e mult mai easy going, mai linştit, mai pozitiv. Iar industria de film canadiană se împarte în două categorii foarte mari: există ceea ce se cheamă independent production şi production services. În Canada se produc astăzi, sute de filme americane. Această ţară şi-a format o mână de lucru fabuloasă în industria filmului. Şi mai există şi o mai mică comunitate, cea din care am făcut şi eu parte, în care ne ocupăm de filme locale, de filmele noastre, în care suntem ajutaţi şi de statul canadian care de fapt investeşte în asta. Canada este un loc foarte propice pentru film, de creat. Găseşti tot ce-ţi poţi imagina în lumea asta în materie de aparatură şi tot ce-ţi doreşti.

– Dintre locațiile alese pentru filmări, care v-au plăcut cel mai mult?

– Nu ai cum să compari. Toate sunt frumoase. Israelul este o ţară absolut fabuloasă, România are nişte locuri wow. Am fost de curând la Sibiu în parte aia, sunt nişte locuri minunate. Du-te în Canada şi ţi se taie răsuflarea. Fiecare loc are ceva. Acuma, degeaba am eu cea mai frumoasă locaţie de munte, cu zăpezi, dacă filmul meu e scris de mare şi trebuie să-l filmezi acolo. Adică, locaţiile depind nu de ceea ce-ţi place ţie ci de poveste. Sigur, ca producător te gândeşti unde e mai ieftin, unde poţi să-ţi aduci echipa, sunt tot felul de lucruri pe care trebuie să le iei în calcul. Îţi faci o balanţă şi atunci ştii ce faci.

 Copiii mei sunt producţia mea de suflet. Ei sunt viața mea”

– Care este producția dvs de suflet?

– Ai să vezi, când ai copii, şi ai mai mulţi, şi te întreabă cineva care îţi e copilul tău de suflet, că e greu să zici. Copiii mei sunt producţia mea de suflet. Îmi place să fac filme, a fost o plăcere întotdeauna asta pentru mine. Filmul a fost un lucru pe care consider că l-am făcut cu dăruire dar el a fost doar o meserie. Dar, pasiunea mea sunt copiii mei, ei sunt viaţa mea. Eu nu mi-am transferat viaţa total în ceea ce fac – sunt mulţi oameni care fac asta şi îi respect pentru asta – dar am făcut asta ca să-mi permită să am o viaţă pe care mi-o doresc eu. Pentru că viaţa mea nu e meseria mea. Viaţa mea e viaţa mea care ferită de locul ăla în care se fac filme. Cea mai frumoasă producţie şi de care sunt îndrăgostit sunt cei patru copii ai mei.

La un moment dat avem nevoie să schimbăm ceea ce facem. Pentru că altfel ne plafonăm”

 

– Care este urmatorul pas pentru dvs, în acest domeniu?

– Habar n-am. În prezent, sunt Creative Director la fundaţia Make A Wish Romania unde îndeplinim dorinţele copiilor. La ora actuală, mai fac consulting la tot felul de firme din străinătate referitor la scenarii, la diverse stadii, observaţii. Nu prea mă văd pe mine apucându-mă astăzi să mai fac filme. Cred că am făcut asta o perioadă suficient de lungă. Eu sunt de părere că la un moment dat avem nevoie să schimbăm ceea ce facem. Pentru că altfel ne plafonăm. Mie îmi place să mă mut. Fiecare mutare este o schimbare şi fiecare schimbare îţi dă posibilităţi noi. E o provocare. În momentul de faţă, la Dilemma Productions dezvoltăm nişte proiecte. Dar îi mai las şi pe alţii să se ocupe de asta. Îi supraveghez, dar deocamdată am simţit nevoia să mai fac şi altceva. Vreau să fac lucruri mai mari. Cred că, ajungând unde am ajuns ca producător independent, şi nu ca studio de film cu sute de angajaţi, am atins punctul maxim, pe care mi l-am dorit.

( Interviu realizat de Onny Sîrbu )

 

873 Vizualizări

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here