Ieri, într-o bancă din București, un om statea cuminte să-i vină randul la ghișeu. Avea undeva între 40 și 50 de ani, o față obosită de vânt și soare, mâini muncite. Venea pesemne de la lucru, pentru că era împovărat de două sacoșe voluminoase, din rafie. Când s-a apropiat de ghișeu, m-a facut să întorc capul, cu o emoție pe care, mărturisesc cu jenă, nu am avut-o de ani buni: omul acela dona 200 de lei pentru Cumințenia Pământului. Dona pentru Brâncuși.

Recuperarea lui Brâncuși a depășit stadiul de filozofie ieftină a gestului în sine. Campania de asumare a operei lui Brâncuși a prins. Oameni de toate categoriile au simțit că e vorba de o proprietate greu de cuantificat, că merită să plătească din puținul lor pentru o operă de artă. Să fim onești și să recunoaștem că, în urmă cu zece ani, o subscripție națională pentru un artist, fie el de geniu, era de domeniul fantasticului. Pur și simplu nu era posibil. Nu pot să nu mă găndesc că aceștia sunt oamenii care au învățat încet, frumos și simplu, reabilitarea morală a fiecăruia dintre noi.

Acum pot să înțeleg și campaniile anti-Brâncuși. ”Pietroiul”, ”manipularea socială și mediatică prin Brâncuși”, ”îmbogățirea nejustificată prin chetă națională”, iată doar câteva dintre clișeele menite să discretiteze recuperarea ”Cumințeniei Pământului”. Mi-a fost efectiv rușine de reacția celor care au amendat Ambasada Rusiei pentru că a donat numai 100 de euro. Dincolo de exercițiul lamentabil de imagine al rușilor la București pe care și l-au asumat sau nu, asta rămâne problema lor, virulența unor pseudointelectuali de a amenda valoarea donației a fost cel puțin amendabilă.

Am donat pentru Brâncuși și gestul meu a fost desăvârșit de domnul pe care l-am întâlnit la bancă. Patrimoniul național e o chestiune efectivă de identitate. Și începem să nu ne mai simțim singuri în țara noastră: iată o formă inteligentă de a defini progresul.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

3 + 3 =