La televizor am văzut nişte oameni care-şi fac treaba repede, alergând. Era o emisiune întreagă, cu exemple:

Funcţionari care rezolvau dosarele cât ai zice peşte,

Reparatori care puneau la punct instalaţia de apă şi fiindcă le rămânea timp mai cereau ceva de lucru, să nu stea degeaba până la apus.

Şoferi care veneau iute în staţie şi, deşi îi aşteptau pe toţi să se urce, chiar şi pe ăia mai tolomaci, ajungeau tot atât de iute la staţia următoare.

În sfârşit, oameni cărora le cereai un serviciu oarecare şi ei te serveau în mai puţin de douăzeci de ani.

Drept să spun, am plecat din faţa televizorului cam ameţit. Viteza cu care se mişcau nu-mi pria.

Am împărtăşit vestea celor din casă, care, ironici, m-au sfătuit să fiu mai atent la ce se transmite pe micul ecran, sau să schimb canalul cu unul mai potrivit puterii mele de înţelegere. În felul ăsta evit să mă fac de râs povestind despre lucruri care nu există.

Cam deprimat, am pus mâna pe programul TV, constatând că emisiunea cu pricina se transmite în reluare la patru dimineaţa.

După miezul nopţii, bântuiam ca un somnambul prin casă, încercând să-i trezesc pe-ai mei, ca să se convingă cu ochii lor că există pe undeva, prin Galapagos, sau la Făurei, nişte oameni care se mişcă repede.

N-a fost chip. Căscau, mormăiau ceva şi se întorceau pe partea cealaltă. Ce-i drept, de întors se întorceau foarte iute.

M-am resemnat să urmăresc singur emisiunea în reluare. “Lasă, zic, poate prind vreo şmecherie de la ăştia din televizor şi le arăt celorlalţi de dimineaţă ce înseamnă să munceşti repede. Să vezi ce ochi or să facă!”

La patru fix eram în faţa televizorului. Era o linişte atât de adâncă încât aveam senzaţia că sunt singurul om treaz de pe lume. Dar după zece minute m-am uitat din nou în program, să văd dacă n-am greşit canalul, sau ora reluării.

Parcă era altă emisiune. Adică întâmplările şi personajele erau acelaşi, dar ritmul în care se derulau faptele scăzuse de vreo cincizeci de ori. Oamenii de pe micul ecran căscau, se scărpinau în cap, dădeau din umeri şi în general se învârteau în loc cel puţin o jumătate de ceas până să se apuce de vreo trebuşoară. Fuseseră harnici în direct, cât stătuseră toți cu ochii pe ei. Însă când a fost vorba să repete treaba…

Am mulţumit cerului că ai mei nu erau de faţă.

186 Vizualizări

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here