În România, apa pe care o bem de la robinet sau pe care o folosim la gătit ori la alte activităţi gospodăreşti se regăseşte pe factură ca şi când am fi aruncat-o la canal. Adică, românii nu transpiră! Asta pentru că legislaţia noastră încalcă normativul Organizaţiei Mondiale a Consumatorului în acest domeniu.
Despre România se spune că este una din ţările cu fiscalitatea cea mai stufoasă şi mai aberantă din lume.
În factura sa de apă rece, de pildă, se plăteşte pentru canalizare aceeaşi cantitate de apă câtă i-a intrat omului în locuinţă. În cazul lunii iunie, de pildă, unui bucureștean i-au intrat 9 metri cubi de apă potabilă în casă, iar factura taxează tot 9 metri cubi de apă ieşiţi la canalizare.
Teoretic, în București nu bea nimeni apă
“Dar eu nu beau apă? Eu nu transpir? Nu spăl rufe şi prin uscare se evaporă apă? Nu fierb ciorbă, din care se evaporă o parte din apă, iar o altă parte o consum?”,ne-a întrebat supărat omul.
El ne-a arătat apoi normativul Organizaţiei Mondiale a Consumatorului (OMC) de randament pe acest domeniu, care spune că din 9 metri cubi de apă potabilă intraţi în casa consumatorului casnic, exemplul de mai sus, doar 80% ar trebui consideraţi ca ieşiţi la canalizare, adică 7,2 metri cubi. Restul de 20% se consideră a fi pierderi, care nu ajung la canalizare. Asta pentru că un consumaator mai gătește, mai bea apă, adică nu aruncătotul la canal…
Birul românesc, interzis în lume
“Plătim taxă pe transpiraţie şi nu este normal! De ce s-a renunţat la normativul care avea o logică şi era corect cu cetăţenii?”, se întreabă bucureșteanul.
În acestă problemă, ApaNova spune că: “ApaNova Bucureşti respectă prevederile legale în vigoare, respectiv Ordinul ANRSC 88/2007 şi HCGMB 157/2005, care stipulează faptul că volumul de apă uzată evacuată reprezintă 100% din cantitatea totală de apă rece furnizată, facturarea realizându-se în consecinţă”.
Am mers mai departe pe firul documentelor şi am aflat că în România “taxa pe transpiraţie” se pune în fiecare localitate în alt cuantum, în funcţie de cum crede de cuviinţă autoritatea locală. În Bucureşti, de pildă, a funcţionat până în 2005 o hotărâre care stabilea norma de canalizare la nivelul OMC de 80% din apa contorizată la intrare.
În 2005, Consiliul General a modificat cu de la sine putere nivelul taxei la 100% din apa intrată în casă – consilierilor li s-a părut probabil că bucureştenii plătesc prea puţine biruri. Apoi, în 2007, a apărut Ordinul Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare (ANRSC), prin care se lasă la latitudinea consiliilor locale să taxeze canalizarea între 80% şi 100% din apa potabilă contorizată.
În unele localități ai voie să transpire, în altele nu!
Apoi a urmat haosul în toată ţara. Fiecare localitate a pus taxa cum a tăiat-o capul, chiar dacă normativul OMC spune că trebuie să se taxeze doar 80% din apa potabilă. “Am să dau în judecată autorităţile locale pentru această taxă care încalcă normele internaţionale”, a concluzionat Zurini.
Nebunie totală în ţară în privinţa “taxei pe transpiraţie”! Dacă în Bucureşti se percepe taxa de canalizare de 100% din apa potabilă, în Târgovişte se percepe 80%, adică se respectă norma OMC.
În judeţul Cluj, în schimb, se taxează 100% în municipiu şi 80% în celelalte localităţi. În Constanţa nu e nici prea-prea, nici foarte-foarte, adică 89% din apa potabilă. În localităţile judeţului Timiş, facturarea se face la nivelul de 90%, iar în Ploieşti, la 95%.
Adică, în unele localități din România ai voie să transpiri, în aletele nu…
