Lumina a inundat satele judeţului Giurgiu. Prin căldura strălucitoare, aproape carnală, căutăm cetatea Argedava, prima capitală a regelui Burebista. O găsim în apropierea localităţii Novaci. Uriașii…
„Aici era Nucetul. Părinţii mei spuneau că în aceste locuri trăiau uriaşii. Ei le spuneau jidovi, că aşa îi numeau aici pe uriaşi. Movila asta cică ar fi fost, demult, casa jidovilor. Credeam că sunt poveşti, dar am avut ocazia să văd nişte schelete. Eu am început să sap aici în 1947 cu echipa de arheologi. Ei au angajat cam 30 de oameni din sat. Aveam atunci vreo 18 ani, eram cel mai tânăr, şi m-am dus pentru că ne dădeau 400.000 de lei pe zi. Puteam să cumpăr cu ei doar un kilogram de mălai. Era sărăcie la vremea aceea. Odată, după ce am săpat la o adâncime de patru metri, am găsit o glavă (craniu) foarte mare, cam de vreo două sau trei ori cât a unui om. Le-am spus arheologilor. Şeful era atunci Rosetti (Dinu V. Rosetti). Ne-a trimis imediat acasă pe noi, sătenii, şi au săpat doar ei. Oasele le-au pus într-un camion cu prelată. Unde le-au dus, nu ştiu. Am săpat aşa timp de trei ani şi am mai găsit uriaşi. Să zic aşa, aveau vreo patru metri lungime. Când găseam oasele, arheologii ne trimiteau acasă, să nu vedem noi ce e acolo. Dar noi vedeam, că nu eram orbi. Şi uite aşa am dezgropat uriaşi cu mâna mea, în 1950”. Ioniţă Florea povesteşte dând din mâini ca o morişcă, asta pentru că spune ceva important, deh, o legendă a arheologiei româneşti pe care puţini o mai ştiu. Uneori zâmbeşte mijind ochii, ca şi cum…
Nu înţelegem ce este cu aceşti ”jidovi”, adică ce treabă aveau evreii aici, care să fie legătura lor cu uriaşii?
Pomeniţi de mitologia română, uriaşii au fost una dintre cele patru specii umanoide de pe Pământ. Prima a fost a căpcăunilor. Ce vor fi fost ăştia, nu se ştie. Poate dinozaurii… După ei apar aceste fiinţe mari, apoi noi, oamenii, iar după noi vor veni blajinii, cea mai mică de înălţime şi mai blândă specie inteligentă.
Ne-am reamintit că ne aflăm lângă comuna Novaci. Legendele spun că Novăceştii erau neam de uriaşi. Ne gândim că s-ar putea să dăm prin apropiere de ”Brazda lui Novac”. Cică un balaur pripăşit prin zonă făcea mult rău oamenilor. A venit însă voinicul Novac s-a luptat cu el şi l-a rănit. Balaurul a fugit, iar pe unde a trecut, a lăsat o dâră în pământ. Aşa a părut Brazda. Voinicul, adică uriaşul, l-a ajuns din urmă, l-a omorât şi a scăpat oamenii de pacoste.
Sunt mai multe asemenea şanţuri în România, fiecare cu varianta lui, fie Brazda lui Novac, fie Valul lui Troian (sau Iorgovan), fie Valul lui Traian.
În comună, la ora 12,00, puţinii sătenii pe care îi întâlnim pe drum sunt beţi. Îl întrebăm pe unul dacă ştie povestea Brazdei lui Novac – adică cum e asta? ne răspunde el nedumerit. Îi spunem legenda, se luminează oarecum şi ne zice că undeva în sudul localităţii era, prin anii ‘50, o vale plină cu apă. Au venit comuniştii şi au desecat-o, să devină teren arabil. În timpul acţiunii, un tractorist a tăiat cu plugul un şarpe nemaivăzut de mare, acolo, în vale – aşa spune lumea.
Meregem mai departe şi dăm de un, cum să-i zicem, om între două chefuri lângă o bătrână, poate mamă şi fiu, amândoi înfipţi în banca din faţa porţii şi acoperiţi de umbra unui corcoduş. ”Bună ziua, căutăm Brazda lui Novac, ştiţi cumva…”
El, uitându-se cu precauţie, când la noi, când la obiectele din jur: ”Mmm… brazda? Vreţi să cumpăraţi pământurili oamenilor?”
Noi, împăciuitori: ”Nu, e o altfel de brazdă, căutăm locul unde s-a bătut Novac cu acel şarpe uriaş…”
El: ”Mda, poate cumpăraţi pământ de la mine… să beau şi eu o bere…”
Suntem lămuriţi. Ne îndepărtăm. Auzim în spate: ”Domnu şef,… şarpili a murit, să ştiţi… a murit şarpili…”
Da, Brazda lui Novac, adică una din ele, se află în sudul localităţii Novaci din judeţul Giurgiu. Fosta groapă cu apă unde muncitorul comunist, călare pe tractor, a omorât şarpele cel mare. Ne zgâim vreo zece minute, dar ce să facem aici, e o vale pe un câmp… Plecăm spre Tangâru, unde găsim o altă ridicătură de pământ, fostă cetate dacică. La câteva sute de metri, un bătrân îngrijeşte la porumb. „Eheu, măgura asta a fost făcută de jidovi, de uriaşi. Aşa spun poveştile din bătrâni. De aici până dincolo de Teleorman o să vedeţi asemenea măguri făcute de uriaşi”.
Nu putem face legătura dintre fostele cetăţi dacice şi ”jidovi”. Dar ne amintim de situl arheologic ”Jidava” sau ”Jidova” din Argeş. Adică jidovii erau locuitori de ”dave”, nu erau evrei.
(Cu aproximativ 6.000 de ani în urmă în zona României se dezvoltase o civilizaţie înaintată, sedentară, cu o cultură strălucitoare. Peste ea au venit populaţii din Est, civilizaţia kurganelor, adică gorganelor. Diferenţa dintre populaţiile autohtone şi cele ale invadatorilor indo-europeni era în primul rând de înălţime, cei veniţi fiind mai înalţi – lucru atestat arheologic – războinici, buni metalurgi şi constructori de cetăţi aşezate pe înălţimi. Aşa se explică faptul că în legendele româneşti toate cetăţile străvechi sunt construite de uriaşi.
Ei sunt întotdeauna eroi civilizatori, îi învaţă pe oameni ceva util, sau îi scapă de o primejdie. Într-o variantă a Pluguşorului, Troian, celălalt nume al uriaşului, îi învaţă pe oameni agricultura eficientă, îi adună la un loc, îi troieneşte cu unelte perfomante: plug tras de doisprezece boi şi seceri din oţel ”de la Tighina”! Adică din Est. Doar că tehnologia evoluată a produs bogăţie, iar bogăţia s-a dovedit ulterior otrăvitoare pentru comunitate. Aristotel: “prisosul, iar nu nevoia, face să se săvârşească crimele cele mari”.
În fine, poate că cel mai frumos mod de a folosi termenul troienire îl găsim la Eminescu, pentru a defini moartea în sensul bun al desfăşurării evenimentelor: ”Cum n-oi mai fi pribeag de-atunci înainte, m-or troieni cu drag aduceri aminte”..)
