Caută
Close this search box.

Masacrul de la Odessa. Rolul Mareșalului Antonescu în uciderea a peste 25.000 de evrei

Analiza politicii de ocupaţie implementată de autorităţile române în Transnistria în perioada 1941-1944 s-a bucurat de un interes deosebit din partea istoricilor români şi străini. Acest interes s-a materializat de-a lungul timpului prin publicarea unui mare număr de lucrări, studii şi volume de documente, tratatând cu precădere instaurarea şi funcţionarea administraţiei româneşti în teritoriul situat între Nistru şi Bug, respectiv regimul de exterminare a populaţiei evreieşti aplicat de autorităţile civile şi militare antonesciene.

Articolul de față îşi propune relatarea, pe baza literaturii de specialitate edite, dar şi a unor surse documentare inedite, politica promovată de autorităţile militare române faţă de populaţia evreiască a oraşului Odessa în primele luni ale ocupaţiei româneşti, respectiv perioada dintre lunile octombrie 1941 şi februarie 1942. Am ales nu întâmplător acest interval de timp, întrucât, aşa cum vom vedea în cele ce urmează, el a coincis cu ghetoizarea şi exterminarea unui mare număr de evrei de către Armata română, apoi cu deportarea ulterioară a supravieţuitorilor în lagărele din Transnistria.

În momentul ocupării Odessei, în oraş trăiau aproximativ 80-90.000 de evrei care, contrar propagandei oficiale româneşti, nu s-au numărat printre privilegiaţii regimului bolşevic. Dimpotrivă, există suficiente dovezi documentare care arată că, în timpul asediului trupelor Armatei a 4-a române, autorităţile sovietice au executat sute de evrei, sub diverse pretexte imaginare. Apariţia unităţilor Armatei a 4-a române în Odessa în 16 octombrie 1941 nu avea aproape nimic din atmosfera intrării triumfale a unei armate victorioase. În fapt, era mai degrabă luarea în stăpânire a unui oraş, evacuat în prealabil de trupele sovietice, de către o armată română epuizată în urma asediului prelungit şi dispreţuită de populaţia locală, care îi considera pe cuceritori drept „străini înfometaţi şi vrednici dedispreţ”. Temerile nutrite de populaţia Odessei la adresa cuceritorilor aveau să se confirme în mod dureros, militarii români instaurând în primele zile de ocupaţie un regim de teroare caracterizat prin numeroase confiscări de bunuri, jafuri, violuri şi distrugeri. Aşa cum era de aşteptat, populaţia evreiască din Odessa a devenit la scurt timp după instaurarea administraţiei militare româneşti ţinta predilectă a noilor stăpânitori. Astfel, în vederea trierii şi deportării evreilor din Odessa, în 18 octombrie 1941 comandantul secund al Diviziei a 10-a infanterie, generalul Constantin Trestioreanu, a emis un ordin care prevedea înfiinţarea ghetoului din Odessa în incinta penitenciarului oraşului, situat pe strada Fontanskaia Daroga. Deasemenea, ordinul stipula că „toţi evreii indiferent de sex şi vârstă vor fi evacuaţi cu întreaga familie, copii, femei, bărbaţi, care la plecarea de la domiciliu îşi vor lua strictul necesar de hrană şi dormit”. În calitate de comandant al ghetoului a fost numit locotenentul de jandarmi  Teodor Alectoride.

Internați în ghetou

În consecinţă, începând cu 18 octombrie 1941, evreii din Odessa au început să fie adunaţi şi internaţi în ghetou. Astfel, chiar în aceeaşi zi, pretorul Diviziei a 10-a, maiorul T. Marconescu, raporta Armatei a 4-a că fuseseră internaţi în ghetou un număr de 1726 de evrei, aceştia fiind ridicaţi fără hrană şi îmbrăcăminte, ceea ce ridica serioase problem autorităţilor. În zilele următoare numărul celor internaţi a continuat să crească continuu, astfel că la data de 27 octombrie 1941 în ghetoul din Odessa se aflau, potrivit informaţiilor oferite de documentele de arhivă, un număr de 16.258 de evrei, dintre care 6.625 bărbaţi, 7.658 femei şi 1.975 copii. Bărbaţii au fost folosiţi de autorităţile militare române la diferite munici: curăţirea şi amenajarea aeroportului, înlăturarea baricadelor în cadrul batalioanelor de pionieri sau la demolarea clădirilor minate.

Soarta evreilor din Odessa avea să fie pecetluită de atentatul comis în după-amiaza zilei de 22 octombrie 1941. Încă din primele zile ale ocupaţiei Odessei autorităţile române, în speţă comandamentul militar al oraşului şi comandamentul Diviziei a 10-a infanterie, au primit diverse informaţii atât de la serviciul secret român, cât şi de la localnici, potrivit cărora clădirea în care se instalase (fostul sediu al NKVD situat pe strada Engels), fusese minată în retragere de către sovietici. Deşi clădirea a fost controlată de genişti şi nu a fost identificat nimic suspect, totuşi în după-amiaza zilei de 22 octombrie, ora 17:45, ea a sărit în aer. În urma exploziei şi-au pierdut viaţa şi au fost răniţi un număr de 135 de militari români şi germani (79 ucişi, 43 răniţi şi 13 dispăruţi), printre care comandantul diviziei 10 infanterie, generalul Ion Glogojeanu, şeful de stat major, colonelul Ionescu Mangu, ofiţerii germani, căpitan de corvetă Walter Reichert, comandor Herwart Schmidt, căpitan Valter Kern. Noul comandant al diviziei a 10-a infanterie, generalul Constantin Trestioreanu, a comunicat încă în seara zilei respective Armatei a 4-a informaţiile referitoare la atentat, arătând de asemenea că drept represalii luase măsura de a spânzura „evreii şi comuniştii în pieţele publice din Odessa”. Prin urmare, decizia de a răzbuna victimele atentatului prin execuţii de evrei şi comunişti a fost iniţiativa unui comandant local, dar această iniţiativă s-a transformat ulterior într-un adevărat masacru în urma intervenţiei directe a mareşalului Ion Antonescu. După cum era de aşteptat, reacţia conducătorului statului după cele întâmplate nu a întârziat. Prin intermediul ordinului nr. 561 din 22 octombrie, şeful cabinetului militar al mareşalului, colonelul Radu Davidescu, ordona comandantului Armatei a 4-a, generalul Iosif Iacobici, să „ia măsuri drastice de represalii”. Conformându-se ordinului primit, generalul Iosif Iacobici a raportat în seara aceleiaşi zile că drept „represalii şi pentru a da un exemplu populaţiei s-au luat măsuri a spânzura în pieţile publice un număr de evrei şi comunişti suspecţi”. Ca urmare, încă în cursul nopţii de 22/23 octombrie 1941, comandantul diviziei a 10-a infanterie, generalul Trestioreanu, a ordonat represalii „imediate între care intră suprimarea celor aproximativ 18.000 evrei din ghetouri şi în fiecare sector de regiment, suprimarea a cel puţin 100 de evrei prin spânzurătoare în pieţe”. În urma acestui ordin, pe parcursul zilei de 23 octombrie au fost executaţi aproximativ 5000 de evrei prin împuşcare şi spânzurare, oraşul Odessa devenind, potrivit mărturiilor unor martori oculari, „oraşul spânzurătorilor”. Mai mult, mareşalul Ion Antonescu a emis în aceeaşi zi, orele 12:30, un nou ordin (nr. 562), care solicita să se treacă la „represalii severe” şi indica cine erau în opinia sa „vinovaţii” pentru atentat:

  „a. Pentru fiecare ofiţer român sau german, mort în urma exploziei, vor fi executaţi 200 de comunişti; Pentru fiecare soldat mort câte 100 de comunişti. Execuţiile vor avea loc în cursul zilei de astăzi.

  1. Toţi comuniştii din Odessa vor fi luaţi ca ostatici, de asemenea, câte un membru de fiecare familie evreiască. Li se va aduce la cunoştinţă că, la un al doilea act asemănător, vor fi executaţi cu toţii.
  2. Măsurile luate vor fi date publicităţii şi afişate în Odessa şi împrejurimi chiar în cursul zile de azi”

Execuţiile ordonate nu s-au limitat doar la cei aproximativ 5000 de evrei amintiţi anterior. La 24 octombrie 1941, comandamentul militar român din Odessa a primit ordinal telegrafic nr. 563 al cabinetului militar al mareşalului Antonescu, ce extindea amploarea represaliilor împotriva populaţiei evreieşti. În acest sens. Ordinul prevedea, executarea tuturor evreilor din Basarabia refugiaţi la Odessa, toţi indivizii care intră în prevederile ordinului no. 3161 (302858) din 23 octombrie 1941, încă neexecutaţi şi alţii ce mai pot fi adăugaţi, vor fi băgaţi într-o clădire, în prealabil minată, şi care se va arunca în aer. Acestea se vor face în ziua înmormântării victimelor atentatului.

Rezultatul acestui ordin a fost un asasinat în masă ce a avut loc la 24 octombrie 1941. Aproximativ 22.000 de evrei (după alte surse numărul acestora s-a cifrat la 40.000 evrei), au fost escortaţi de militari români aparţinând batalionului nr. 10 mitraliori din divizia a 10-a infanterie, conduşi de locotenentcolonelul Nicolae Deleanu şi locotenent-colonelul de jandarmi Mihail Niculescu, care îndeplinea funcţia de pretor al oraşului, în apropierea Odessei, la Dalnic, unde evreii au fost înghesuiţi în 4 magazii. Aceste magazii au fost mai întâi mitraliate, iar ulterior incendiate pe rând cu excepţia ultimei magazii care a fost minată şi aruncată în aer la aceaşi oră la care explodase clădirea comandamentului militar, adică ora 17:45. În cursul acestui masacru s-au înregistrat scene cutremurătoare. Un martor ocular al asasinatului în masă a relatat următoarele:

„Au fost masaţi până la refuz în patru magazii care au fost apoi nimicite pe rând, cu foc de mitraliere, puşcă, stropite cu benzină şi incendiate, cu excepţia ultimei magazii care a fost dinamitată. Vacarmul şi scenele înfiorătoare ce au avut loc depăşesc puterea de evocare: femei cu părul în flăcări, oameni răniţi şi aprinşi de vii ieşeau prin acoperişul sau spărturile magaziilor incendiate, căutând înnebuniţi o scăpare. De jur împrejur însă îi ţintea arma ostaşilor care aveau ordinal de a nu scăpa niciun civil. Grozăvia sinistrului era aşa de puternică încât tulburase adânc pe toţi cei de faţă, soldaţi şi comandanţi. Într-o stare sufletească în care raţiunea era gonită şi înăbuşită de instinct, oamenii confirmau misiunile primite, le executau febril sau se ascundeau, retrăgându-se deoparte, după cum, probabil, era firea fiecăruia. Astfel unii soldaţi trăgeau încruntaţi, calm, alţii se închinau şi trăgeau, iar arma le tremura în mână, alţii trăgeau aiurea, alţii chiar evitau să tragă. […] Cei dinăuntrul magaziilor, îngroziţi de chinurile morţii, încercau să evadeze sau se ridicau pe geamuri în mijlocul flăcărilor, implorând să fie împuşcaţi. Cei mai mulţi dintre ofiţerii ce erau la faţa locului erau impresionaţi la lacrimi de ceea ce erau nevoiţi să facă şi unii dintre ei abandonau poziţia, eschivându-se sau chiar ascunzându-se printre alţi soldaţi fără misiune”.  Credem că orice comentariu este de prisos.

Referitor la autorii masacrului, în primii ani postbelici aceştia au fost în marea lor majoritate judecaţi şi condamnaţi, unii la pedeapsa capitală, alţii la închisoare. Deşi în cadrul procesului intentat în 1946, mareşalul Ion Antonescu a negat vehement implicarea sa în masacrul evreilor din Odessa, în lumina izvoarelor arhivistice existente responsabilitatea sa nu poate fi contestată şi cu atât mai puţin negată. În afara documentelor de arhivă, care atestă într-o manieră neechivocă responsabilitatea mareşalului Antonescu pentru evenimentele consumate în Odessa în octombrie 1941, există şi alte surse care demonstrează faptul că implicarea mareşalului nu s-a limitat doar la emiterea ordinelor de represalii, ci, mai mult, el a insistat în mod deosebit asupra executării stricte a dispoziţiilor sale. De exemplu, represaliile ordonate la Odessa au constituit unul dintre punctele discutate cu guvernatorul Transnistriei, profesorul Gheorghe Alexianu, în cadrul Consiliului de miniştri din 13 noiembrie 1941.

”Plângeau copiii care înghețau”

Ulterior, cea mai mare parte a evreilor care au supravieţuit în Odessa evenimentelor relatate a fost internată în satul Slobodca, sat desemnat de Armata 4-a drept ghetou, doar o mică parte întorcându-se în oraş. Condiţiile de trai din ghetou erau extrem de grele: „Era lipsă de case. Lumea se înghesuia pe străzi. Bolnavii gemeau şi se prăbuşeau în zăpadă. Românii îi călcau pe cei căzuţi sub copitele cailor. Plângeau copiii care îngheţau. Se auzeau strigăte de groază şi se cerea îndurare. Spre seara acestei prime zile, trupuri de oameni degeraţi zăceau pe străzi. Se auzeau ţipetele celor goniţi din Odessa în lagărele morţii. Slobodca se transformase într-o cursă gigantică şi n-aveai unde să te ascunzi. Peste tot erau jandarmi şi poliţişti români”. Guvernatorul Transnistriei, profesorul Gheorghe Alexianu, a vizitat ghetoul între 3 şi 5 noiembrie 1941. Impresionat de cele constatate şi îngrijorat de posibilitatea izbucnirii unor epidemii, Alexianu a hotărât să permită femeilor, copiilor şi bătrânilor să revină la casele lor, urmând ca bărbaţii între 18 şi 50 de ani să fie transferaţi în închisoarea orăşenească. Soarta evreilor din Odessa avea să fie decisă în decembrie 1941. În urma raportului adresat la 11 decembrie 1941 de guvernatorul Gheorghe Alexianu mareşalului Antonescu cu privire la situaţia din Transnistria şi Odessa, în care propunea rezolvarea „radicală” a problemei evreieşti prin deportarea totală a evreilor din Transnistria şi Odessa. Consiliul de miniştri din 16 decembrie a înscris pe ordinea de zi această chestiune. Conducătorul statului, influenţat în bună măsură de rapoartele alarmiste ale SSI, Siguranţei şi Secţiei a II-a din cadrul Marelui Stat Major cu privire la pretinsul „pericol” reprezentat de prezenţa evreilor în cazul unei eventuale debarcări sovietice fie în Odessa, fie în regiunile învecinate, a comunicat celor prezenţi decizia sa de a deporta evreii din Odessa.

Aplicarea deciziei Consiliului de miniştri de a deporta evreii din Odessa, începând cu luna ianuarie 1942, a fost influenţată în opinia noastră inclusiv de evenimentele militare desfăşurate pe frontul din Crimeea în ultimele zile ale anului 1941. Alarmat probabil de debarcarea trupelor sovietice în peninsula Kerci (26 decembrie 1941) şi de posibilitatea executării unei operaţiuni similare în Odessa, mareşalul Ion Antonescu a decis să pună în practică imediat deportarea populaţiei evreieşti din Odessa.

Ca urmare a ordinului primit, la începutul anului 1942 Guvernământul civil al Transnistriei a elaborat ordonanţa nr. 35, ce a constituit fundamentul juridic al acţiunii de deportare a evreilor din municipiul Odessa şi împrejurimi. Ordonanţa prevedea în esenţă, deportarea şi plasarea evreilor în „regiunea de nord a judeţului Oceacov şi susul judeţului Berezovca”, în localităţi ce urmau a fi stabilite de către autorităţile administrative. Evreii erau obligaţi să-şi lichideze avutul prin intermediul birourilor instituite în acest scop în cadrul circumscripţiilor poliţieneşti. Bunurile rămase de la evrei urmau să fie vândute prin licitaţii publice, iar sumele astfel încasate returnate evreilor. Evreilor deportaţi li se acorda dreptul de a-şi lua cu ei îmbrăcăminte, hrană şi articole de gospodărie, ei urmând „a trăi pe cont propriu”. Începerea deportărilor era fixată pentru data de 10 ianuarie 1942. Modalitatea aplicării prevederilor Ordonanţei 35 a fost stabilită în cadrul documentului intitulat „Instrucţiuni pentru evacuarea populaţiei evreieşti din municipul Odessa şi împrejurimi”. Astfel, în Odessa lua fiinţă un aşa-numit „birou central de evacuare”, format din prefectul judeţului Odessa, în calitate de preşedinte, primul procuror al Tribunalului Militar Odessa, prefectul Poliţiei Odessa, un ofiţer superior în calitate de delegat al Comandamentului Militar Odessa şi primarul municipiului. Sarcina acestui birou central consta în coordonarea şi supravegherea activităţii autorităţilor şi instituţiilor implicate în planificarea şi executarea deportărilor.

În şedinţa din 5 ianuarie 1942 comisia de evacuare a decis, în unanimitate, ca în vederea asigurării reuşitei acţiunii de deportare „evreii să fie mai întâi obligaţi a intra în ghetou, unde să li se facă percheziţionarea şi evaluarea bunurilor”, urmând ca ulterior să fie transportaţi în regiunile de plasare. În 10 ianuarie comandantul garnizoanei Odessa, generalul Tiberiu Petrescu, a dat publicităţii Ordonanţa nr. 7 ce stipula – sub ameninţarea pedepsei cu moartea – internarea în termen de 48 de ore, în ghetoul din cartierul Slobodca a întregii populaţii evreieşti. Deportarea evreilor din Odessa a început cu două zile întârziere faţă de termenul prevăzut, respectiv la 12 ianuarie 1942, şi a continuat, cu anumite întreruperi provocate de vremea nefavorabilă (ger, zăpada abundentă), de lipsa cărbunilor, etc, până în martie 1942. Potrivit unui raport înaintat la data de 1 martie 1942, de comandantul Corpului 2 Armată, generalul Nicolae Dăscălescu, preşedinţiei Consiliului de miniştri, în intervalul 10 ianuarie-28 februarie 1942 fuseseră deportaţi din Odessa în lagărele din judeţul Berezovca un număr de 31.873 evrei (bărbaţi, femei şi copii). La aceaşi dată în Odessa se mai aflau:  în ghetou 113 evrei, dintre cei sustraşi de la deportare şi descoperiţi ulterior de autorităţi;  în închisoarea centrală 1.197 evrei, în marea lor majoritate bărbaţi între 18 şi 50 ani, membri ai partidului comunist. Aceştia urmau să fie deportaţi în 3 martie 1942 în lagărul de la Vapniarka; în închisoarea prefecturii judeţului aproximativ 10 evrei, ce săvârşiseră diverse infracţiuni minore; în spitalul oraşului un număr de 1.032 evrei (bărbaţi, femei şi copii), care fiind bolnavi în momentul deportărilor au fost reţinuţi. Evreii menţionaţi urmau să fie deportaţi, de asemenea, în lagărele din judeţul Berezovca în momentul refacerii liniei de cale ferată Odessa-Berezovca. În total, numărul evreilor deportaţi sau în curs de deportare se ridica la 35.025. În afară de aceştia, în oraşul Odessa şi împrejurimi mai rămâneau evreii sustraşi deportării prin însuşirea de acte false sau ascunşi în diverse locuri, al căror număr era apreciat de autorităţi la câteva mii. În concluzie, putem afirma că perioada stăpânirii româneşti cuprinsă între 17 octombrie 1941 şi începutul lunii martie 1942, moment ce a marcat încheierea în linii mari a deportărilor, pentru populaţia evreiască din Odessa a fost sinonim cu instituirea unui regim de teroare şi exterminare, în urma căruia şi-au pierdut viaţa între 25.000-40.000 de evrei şi au fost deportaţi aproximativ 35.000 de evrei.

În fine, vom încheia cu o remarcă referitoare la rolul Armatei române în ceea ce priveşte persecuţia evreilor sub regimul antonescian. În cadrul istoriografiei române (şi nu numai), implicarea Armatei române în masacrele comise împotriva populaţiei evreieşti în cursul celui de-al doilea război mondial a fost mult timp negată, uneori cu o vehemenţă demnă de o cauză mai bună. De regulă, în cazul unor asemenea excese, responsabilitatea a fost atribuită în mod invariabil fie legionarilor, fie doar unor elemente declasate din cadrul Armatei sau, în majoritatea cazurilor, germanilor, exemplul tipic în acest sens constituindu-o maniera în care a fost prezentat pogromul de la Iaşi (29-30 iunie 1941). În cazul asasinatelor în masă din octombrie 1941 şi al operaţiunilor de deportare a evreilor din Odessa, atestărilre documentare, demonstrează în mod indubitabil faptul că autorităţile militare române, de la cel mai înalt nivel până la eşaloanele inferioare, au jucat un rol central, fiind principalii responsabili pentru tragedia populaţiei evreieşti din Odessa.

002001

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ultimele stiri