Marile imperii ale lumii obisnuiesc sa dainuie – cat dainuie – intr-o splendida, insa adesea primejdioasa, singuratate. Vorbesc, de regula, mai mult intre ele ori stau posace, dar stiu mai tot ce misca in lume, caci nimic nu trebuie sa se intample, nicaieri, fara stirea sau incuviintarea ori in paguba lor. Insa din cand in cand, coboara de la inaltimea turnului de castel, din birourile strasnic capitonate, din umbra zidurilor crenelate ale cetatilor sau din tainicele pagode unde salasluieste puterea lor suprema, pentru a lua pulsul lumii si a-si potrivi ceasul dupa orologiul timpului istoric real. Caci din cand in cand e nevoie ca “monstrii reci” ai lumii, cum ii numea Nietzsche, sa se puna de acord cu “spiritul vremii”, cel ce urca nu o data de jos, de la firul ierbii, unde-si duc viata cei mici si multi. Mai marii lumii trebuie sa-si deretice atunci ditamai casa, sa arunce gunoaiele si sa alunge jivinele nedorite care s-au oplosit, sa deschida larg usile si ferestrele pentru a lasa inauntru aerul proaspat. Dupa care se inchid iarasi, pentru o vreme, in aparenta lor suprema izolare.
Marile puteri mondiale ale zilei urmeaza cu sfintenie aceasta lege a schimbarilor intru continuitatea pozitiei lor ravnite. Germania a experimentat-o, insa tragic si cartastrofal, in doua razboaie momdiale, apoi, cu mai mult noroc, prin Germania europeana/Europa tot mai germana. Franta si Marea Britanie si-au prefacut imperiile coloniala in constructuri moderne care sa le asigure perpetuarea preeminentei lor pe alte continente, apoi Parisul a incercat sa se improspateze in mai 1968, iar Londra isi tot cauta un statut avantajos intre continentul european si America.
Mai spectaculoase si mai profunde prin urmarile lor sunt, insa, marile ispravi savarsite in interiorul propriilor frontiere de catre statele si mai puternice. China s-a aventurat intr-o revolutie numita “culturala” care a dus-o pana la marginea prapastiei, dar cel mai vechi imperiu al lumii, singurul care mai exista pe Pamant de la inceputul istoriei scrise, a supravietuit si s-a angajat in evolutia (aparent?) paradoxala a capitalismului sub conducerea partidului comunist.
Uniunea Sovietica s-a prins si ea intr-un devastator crivat al innoirilor, prin glasnosti si perestroika, dar Gorbaciov si, dupa el, Eltan, s-au dovedit a fi doi ucenici vrajitori nepriceputi sa- stapaneasca fortele si angrenajele dezlantuite . A trebuit sa vina un al treilea carmuitor la Kremlin, Putin, pentru ca imperiul sa-si opreasca prabusirea si sa reria urcusul spre pozitia privilegiata de altadata.
Iar acum, America. Cu Donald Trump in frunte, prima mare putere a lumii isi ofera, si ea, sansa innoirii. “Este cel mai mare soc politic, cultural si moral din timpoul vietii noastre. Ne-a lasat cu gura cascata”, scrie intr-un comentariu cat se poate de serios politologul Jeffrey Tucker, de la Foundation for Economic Education. “Desi nu e Lenin si nu poat fi comparat in niciun fel cu el, Trump a lansat o revolutie, a tinut cuvantari si a inspirat masele”, observa analistul George Friedman. Iar Jeffrey Tucker reia ideea: “Ar putea fi 1989 al nostru”. Dar aceasta revolutie culturala sau perestroika a Americii nu are (inca) un nume sau are deja prea multe: neoconservatorism, pragmatism, izolationism, nativism, egoism, protectionism, populism etc. Spre deosebire, insa, de China si Rusia, America nu are nevoie sa-si mai deschida usi si ferestre spre lume, dimpotriva, are de gand sa mai inchida din ele, caci sunt prea multe, e prea mare curent si vraiste, iar lucrurile, acasa, trebuia sa stea asezate mai tihnit.
O lume intreaga priveste, cu rasuflarea intretaiata, consternata experienta istorica in care a intrat hiperputerea mondiala America.
