Aniversarea lui 2016 în România a fost 100 de ani de la intrarea țării în Marele Război. Un sacrificiu de un milion de vieți pierdute de glonț, foamete, privațiuni, tifos exantematic. Dar s-a facut România Mare. Ei si? Drept pentru care nici oficialitățile, nici – altfel – gureșa noastră societate civilă, nici presa atât de atentă la toate mondenitățile de duzină nu s-au sinchisit prea mult de istoricul eveniment.
Aniversarea lui 2017 va fi 10 ani de la intrarea României în Uniunea Europeana. Celebrarea a și început, în fel și chip. Articole elogioase, calcule și bilanțuri cu multe cifre: cât s-a dat, cât s-a “atras”, în euro. Așa, ieșim bine. Dar privatizările către firme (sau chiar state) europene-surori, prin care ni s-a destrămat economia și s-a îngroșat armata de șomeri nu se pun? Dar muntele de limitări, contigentari, restricții, normative etc., de care nu doar omul obișnuit, dar nici cel instruit habar nu are, nu intră la socoteală, la pasiv?
Dar tot mai ampla paranghelie proeuropeană nu are cum acoperi notele discordante care, dacă le aduni, nu sunt nici ele puține sau neînsemnate. Zilele trecute, bunăoară, am aflat, ca potrivit unor reglementări europene, cercetătorii români sunt onorați, pentru proiectele la care lucrează, cu câte 3 sau 7 euro/oră, în timp ce pentru aceeași treabă, alți cercetători, tot europeni, iau câte 20-30 euro/oră. Și: România e avertizată că ar putea fi pedepsită pentru că o lege obligă marile magazine să aibă la raft peste 51 la sută produse românești. Europa cea Unită ne obligă așadar să mâncăm mai puțin din propria traistă, trebuie să cumpărăm de-afara, de la parteneri. Sub pedeapsa. Și nu una oarecare, căci îi zice infringement, pe englezește, chiar dacă în UE n-a mai ramas nicio țară care să mai aibă engleza ca prima limbă oficială. Alta: terenurile agricole din România sunt vândute străinilor, pardon, europenilor, ântr-o veselie. Dar nimeni nu știe cât s-a vândut, cât a mai rămas – nici ministerul Agriculturii, nici Uniunea Notarilor Publici, poate că nici cadastrul, nici județele, nici serviciile. Și încă una: trei milioane de români au profitat de libera circulație prin spațiul UE pentru a-și afla o viață mai bună. Iar în zece ani au trimis acasă (acasă la ei, nu în bugetul national) 52 miliarde de euro. Mult? Foarte mult. Dar socotelile arată că dacă ar fi stat acasă și ar fi avut ce munci pe potriva pregătirii lor, folosul pentru țară ar fi fost mult mai mare.
Istoricii Florin Constantiniu și Dinu C. Giurescu, economiștii Ilie Șerbănescu și Călin Georgescu, dar și alții, au descris pe larg dezastrul de astăzi al României: în mai puțin de trei decenii de libertate și democrație, între care un deceniu de apartenenta la UE, țara a fost mai jefuită și mai secătuită decât în sute și sute de ani de istorie, de la întemeierea Principatelor Romane încoace. Călin Georgescu scria din nou zilele trecute: “România nu mai deține nimic, nu are economie. România nu este un stat, ci o corporație. Capitalul străin este cel care deține puterea, deține peste 60% din activele țării, peste 50% din profit și ceea ce este cel mai grav: stăpânește pârghiile strategice, de condus, ale țării: industria de petrol gaze, distribuția de energie…nu ne mai aparține.”
Să fie, atunci, de rău că am intrat în UE? Nu, ferească Domnul, UE putea să fie chiar o mână cerească pentru români. Numai că… Toata istoria relațiilor noastre cu UE e ciudată. A fost tot timpul și rămâne într-o tăcere stranie și totală felul în care s-a tocmit și învoit aderarea. Iar de ani de zile nu aflăm nimic nici despre vreo vorbire românească în UE privitoare la afirmarea la Bruxelles a vreunui interes de-al nostru. Dar nici nu e de mirare de vreme ce, abia zilele trecute, țara a aflat, de la însuși șeful statului, că nu are o strategie post-aderare UE.
Este Uniunea Europeană vinovată pentru acest dezastru? În loc de răspuns, o vorbă românească, pe cât de cinică și vulgară, pe atât de înțeleaptă și potrivită revoltătoarei stări de fapt de astăzi: de vină nu e atât cine încearcă, de vină e cine se lasă.
