Anul Nou ni se anunta, ca un buzdugan, cu o amenintare cumplita: “In 2017 va izbucni o confruntare militara serioasa intre Rusia si un stat membru al NATO”. Ghilimele, pentru ca este prima dintre previziunile (devenite traditionale) facute anual de catre faimosul Consiliu pentru relatii externe al SUA prin Centrul (sau) pentru actiuni preventive. Iar numitul Consiliu este, in acceptia cvasigenerala, creierul politicii si actiunii Americii in lume. Riscul de “confruntare militara” e nominalizat dar nu detaliat. Numai ca se afla primul intr-o lista de sapte lucruri rele care s-ar putea intampla in 2017. Mai aflam doar ca nenorocirea va avea “impact ridicat”, dar are “probabilitate modesta”.
Ce-i de inteles de aici?
- Nu e vorba de o confruntare NATO-Rusia, ci un stat NATO-Rusia. Logic, ar insemna ca nu se va aplica mult discutatul art. 5 din Carta Atlantica, cu principiul-angajament (de fapt), numit si al muschetarilor, Toti pentru unul si unul pentru toti. De-a dreptul spus, statul din NATO in “confruntarea”, cum e ea prezisa, cu Rusia va fi lasat de unul singur.
- Statul cu pricina nu va fi desigur Germania, Franta, Marea Britanie sau Italia, Spania, nici Slovacia, Ungaria etc. ori Grecia, Turcia ci, mult mai plauzibil, una dintre tarile baltice sau Polonia sau… Romania. Presupunerea (totusi) se bazeaza fie si numai pe diversele harti care tot apar prin media si unde aceste tari sunt categorisite drept inamicii cei mai inversunati ai Rusiei (iar declaratiile facute la Moscova, pana la varful puterii, despre aceste tari sunt prea bine cunoscute oricui).
3. Chestiunea poate fi intoarsa pe toate fetele, dar intrebarea cea mai interesanta si cu raspunsul cel mai util este, fara indoiala: Cine are interesul sa se imprastie o prezicere atat de alarmista si nu de catre oricine, de vreo Baba Vanga sau ghicitoare din Sintesti, ci de catre o sectiune a mult prea venerabilului Consiliu pentru relatii externe al Statelor Unite.
Oricum, la doar cateva zile dupa sumbra previziune, asa, intamplator, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, i-a linistit explicit si public pe mai micii si mai vulnerabilii aliati euroatlantici: “Nu vedem nicio amenintare iminenta impotriva niciunui aliat NATO si deci nici impotriva Romaniei”. Dar, a adaugat el, e drept ca se constata “ o crestere a capacitatilor militare rusesti, mai ales in Crimeea”. De aici, “o prezenta mai accentuata a fortelor noastre “ pe flancul estic al Aliantei. (Dar un avocat al diavolului, nu prea istet de altfel, intrupat intr-un fost demnitar al NATO sustinea, nu demult, ca Rusia ar putea ocupa toata Europa in 48 de ore. Si dupa aia? Vorba ardeleanului: la ce i-ar folosi?).
Intre timp, de la Washington catre lume zboara vesti contradictorii, se-ntretaie stirile, cum ar fi spus poetul Toparceanu. Primele numiri operate de noua Administratie in politica externa, aparare, siguranta nationala, in loc sa mai risipeasca din ceata, au indesit-o. Comentatorii sunt derutati ca proaspetii numiti apartin unor orientari si nuante de o diversitate care nu le prea ingaduie a deslusi un numitor comun pentru viitorul demers al Americii in lume.
Mai preocupant, mult-mult mai preocupant, ar putea fi un alt scenariu (sau balon de incercare?), care incepe sa se insinueze din ce in ce mai sacaitor in feluritele comentarii al unor analisti americani cu cote de credibilitate si onorabilitate altfel mai presus de banuieli vulgare. Un exemplu la indemana, dintre multe altele: Thomas Whright, director la Project in International Order and Strategy, care sustine ca America lui Trump va fi dispusa sa negocieze cu alte superputeri chiar si fara a lua in calcul alti aliati sau parteneri ai Washingtonului, daca deal-ul ar fi in interesul Statelor Unite. Unul dintre criterii ar putea fi extras din cartea de acum cativa ani a omului de afaceri Donald Trump, “The Art of the Deal”: “Ce inseamna asta, economic vorbind, pentru America?”. O asemenea abordare, afirma Thomas Whright, ar fi “ o strategie diplomatica revolutionara”, caci “ timp de 70 de ani SUA si-au protejat aliantele si au refuzat sa le abandoneze sub presiunea rivalilor. Statele Unite nu au facut intelegeri cu Rusia si China peste capul prietenilor lor, mantra a fost Nimic in ce te priveste, fara tine. Dae Trump semnalizeaza ceva diferit. Aliatii care cauta intelegeri bilaterale cu SUA trebuie sa fie prudenti“.
E greu de anticipat, mai ales intr-o problema atat de sensibila. Oricum, pentru cine a avut urechi de auzit, politologul-american-mereu-pe-faza care e George Friedman a spus-o, la Bucuresti, cum nu se poate mai clar: daca va vreti America partener, starniti-i interesul, cointeresati-o. Dar au mintea pusa pe asa ceva – acum si in general – mai marii zilei (de azi pe maine) care ar trebui sa decida soarta acestei tari?
Un răspuns
In ultimii 27 de ani politica militara externa americana, sustinuta de anexa financiara si mai putin militara, OTAN, a incercat ce a incercat si se pare ca nu i-a reusit. S-a impaunat la inceput cu idei neghioabe precum Afganistan, Irak sau Primavara araba, creind conflicte nerezolvate nici pana astazi, apoi a incercat sa se ascunda in spatele aliantelor. Astazi apare un alt conducator, o alta filozofie, care nu doreste in nici un caz raul Americii dar punerea in aplicare a ideilor lui ar expune intreaga politica economica si militara de la 1989, adica de la senzatia, trairea, simularea, pacaleala cu sfarsitul razboiului rece si pana in 2016, cand marile realizari ale statului american si a creerelor platite cu miliarde de dolari nu au reusit decat sa retrezeasca in sufletul poporului american tentatia izolationista.
Ce trebuie sa se intample se va intampla, cu sau fara corul de institutii inutile care simt ca-si pierd fondurile alocate fara discernamant si fara socoteala. Pentru ei a venit judecata de apoi.
Pentru noi, romanii, a venit vremea sa ne intrebam unde este tehnica militara pe care o aveam in 1989 sau cat de mult o fi suferit Angola dupa o lovitura de stat in care fusesera utilizate sisteme S300, pe care semnase de primire Nicolae Ceausescu. Si altele.