La începutul secolului XX, autorităţile bucureştene au construit pe strada Lânăriei, lângă actualul Parc Carol, 10 imobile cu 28 de apartamente în total, pe care urmau să le vândă în rate unor familii de bucureşteni harnici, dar mai săraci. Situația seamănă cu actualul program ”Prima casă”, iar locuinţa trebuia achitată în 20 de ani, cu un efort de 13% din salariu.
În iunie 1909 începe construcţia locuinţelor sociale pe strada Lânăriei. La vremea respectivă aceasta stradă făcea legătura între Gara Filaret şi zona industrială de la Dâmboviţei, actuala Timpuri Noi. Parcul Carol nu exista.
S-a recurs la un stil arhitectonic neoromânesc simplificat, care şi astăzi arată foarte bine. Cele patru ”case sociale” rămase în picioare şi în ziau de astăzi se deosebesc de restul clădirilor actuale de pe strada Lânăriei prin faptul că au la uşă câte un acoperiş din lemn sculptat, care dă clădirii un aer rustic.
La 1 noiembrie 1909, primii locatari încep să se mute
Pentru a putea beneficia de o locuinţă socială, solicitanţii trebuiau să fie cetăţeni români, cu un loc de muncă stabil, cu salariu sub 250 de lei, fiind favorizaţi în special funcţionarii şi muncitorii din fabrici sau micii meseriaşi. Solicitanţii au trecut obligatoriu şi printr-o examinare medicală.
Preţul unei astfel de locuinţe sociale se ridica la maxim 5.000 lei, în condiţiile în care un funcţionar avea salariul de aproximativ 150 lei lunar. Avansul era de 10% din valoarea casei, iar rata de aproxiamtiv 22 de lei pe lună.
”Străbuncul meu, se numea Ionescu, a fost primul locatar al acestei case, iar familia mea a locuit aici mereu. Platanii au fost puşi atunci când s-au dat în folosinţă casele. Doar la noi, în faţă, a plantat tata, mai târziu, şi un tei. Pe aici trecea linia ferată, eu am mai prins-o, chiar la un metru de trotuarul de astăzi”, ne-a spus Livia Vasilescu, proprietarul imobilului de la numărul 131. Această casă păstrează amprenta stilului neoromânesc la uşă…
Într-adevăr, în zona Lânăriei trecea iniţial un tramvai tras de cai. După primul război mondial a devenit linie ferată pentru trenurile mărfare, apoi, după al doile război mondial, redevine linie de tramvai, dar electrificat.
”Să ştiţi că până în timpul celui de-al doilea război mondial iluminatul stradal încă se făcea aici cu gaz metan. Eram copil şi îmi amintesc că veneau seara cu un băţ lung şi aprindeau felinarele. Erau foarte frumoase”, îşi mai aminteşte Livia Vasilescu.
Cu salariile de astăzi, nu s-ar putea cumpăra aşa ceva
Conform documnetaţiei strânse pe acestă temă până acum, cel mai mic salariu lunar al celor care au depus cereri pentru case sociale pe strada Lânăriei era de 90 lei, cel al lui Gheorghe Avramescu, conductor de tramvai de la Societatea de Tramvaie Bucureşti, iar cel mai mare era de 200 de lei, al lui Vintilă Ionescu, funcţionar la Ministerului de Interne. Casele aveau două sau trei camere, grupate fie câte două, fie câte patru sub acelaşi acoperiş.
Conform unui calcul simplu, rezultă că familiile de atunci au reuşit să cumpere aceste case plătind timp de 20 de ani, aproxiamtiv 13,3% din salariul lunar.
Dacă ar fi să cumpărăm astăzi o locuinţă pe pământ, cu două camere, la preţul de 65.000 de euro – mai ieftin nu găsim în zona Bucureştiului – un om cu salariul mediu pe economie, adică 2.681 lei, ar trebui să plătească 13,3% din salariul său timp de 63 de ani. Dacă în ecuaţie ar intra salariu minim de astăzi… nici în două vieţi nu s-ar putea cumpăra o locuinţă.
