Unul dintre cele mai faimoase personaje din istoria românilor, Decebal, ultimul rege al dacilor, stârneşte fascinaţie şi astăzi. Însă pe cât de celebru este Decebal, pe atât de puţine lucruri concrete se ştiu despre el. Dacă războaiele lui Decebal cu romanii sunt foarte bine cunoscute, personalitatea şi biografia marelui rege dac rămân învăluite în mister. De altfel există o singură referinţă clară, explicită, cu privire la personalitatea şi virtuţile regelui dac şi anume în „Istoria romană“ a lui Dio Cassius, unul dintre cele mai importante izvoare, alături de Columnă, în privinţa războaielor daco-romane. „Era foarte priceput în ale războiului şi iscusit la faptă. Ştia să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucru el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor”, arată Dio Cassius în “Istoria Romană“. Cu alte cuvinte era vorba de un rege barbar, abil tactician, războinic viteaz, probabil cu o mare experienţă pe câmpul de luptă şi un adversar redutabil al Romei. Este una dintre puţinele referiri directe la personalitatea lui Decebal. Că a fost un războinic viteaz şi un duşman de temut îl arată atât războiul cu Domiţian, unde iese victorios, dar şi cele două războaie grele pe care romanii le-au dus cu Decebal în 101-102, 105-106. Tot de la Dio Cassius, indirect, aflăm că Decebal era un conducător şiret şi priceput. Chiar dacă a fost învins pe câmpul de luptă, Decebal apelează la „fineţuri“ strategice, specifice mai mult romanilor sau grecilor. Trimite dezertori să-l asasineze pe Traian în Moesia. „Deşi Decebal nu reuşise să-l învingă pe câmpul de luptă, fără îndoială prin meşteşug şi înşelăciune, aproape a obţinut moartea lui Traian. A trimis în Moesia câţiva dezertori să vadă dacă pot să-l ucidă”, precizează acelaşi Dio Cassius. Mai mult decât atât, capturează un comandat roman pe nume Longinus, păcălindu-l cu o întâlnire oficială, după cum arată istoricul latin, autorul “Istoriei Romane”.
Decebal îl foloseşte pe Longinus drept ostatic şi monedă de schimb în tratativele cu Traian şi încearcă să afle de la acesta planurile lui Traian. Longinus profită de un moment de neatenţie şi se sinucide. De altfel, Dio Cassius, precizând că Decebal a purtat o discuţie directă cu Longinus, poate duce cu gândul că regele dac cunoştea bine limba latină, fiind o căpetenie erudită, care înţelegea rosturile diplomaţiei. Că era războinic şi că avea o mare experienţă pe câmpul de luptă o demonstrează ofensiva condusă de rege în 85 d HR contra lui Domiţian cu zece ani înainte ca Traian să devină împărat. Este de fapt momentul în care romanii înţeleg că dacii sunt un real pericol. „Armata guvernatorului Moesiei, Oppius Sabinus, e sfărâmată, el însuşi ucis, iar capul lui, tăiat, este luat ca trofeu de către daci”, scria Constantin C. Giurescu în „Istoria românilor”. Mai mult decât atât, talentul său de războinic şi de tactician este dovedit în 87 d HR, când învinge armata romană trimisă de Domiţian şi condusă de marele general Cornelius Fuscus. A fost cea mai mare înfrângere pe care au suferit-o romanii, spune Constantin C. Giurescu, trupele fiind măcelărite, maşinile de război capturate, generalul Fuscus ucis. Mai mult decât atât, steagul de luptă roman a fost capturat de războinicii daci. Această catastrofă l-a făcut pe istoricul Tacitus să afirme în ”Istorii” că războiul contra dacilor este „lupta pentru apărarea graniţelor şi a existenţei noastre”.
Istoricii spun că de fapt se numea Diurpaneus şi a fost supranumit Decebal. Există păreri care spun că de fapt Decebal era numele, iar Diurpaneus porecla sau supranumele. Este greu de spus ce însemna Diurpaneus sau Decebal, fiindcă se ştie foarte puţin sau aproape nimic despre limba dacilor. Unii istorici au avansat faptul că Decebal ar însemna „cel viteaz”.
Căpetenie dacă sau rege din tată-n fiu
Prin inscripţia “Decebalus per Scorillo“, descoperită la Sarmisegetusa Regia pe un vas funerar, s-a creditat ideea că Decebal era descedent al liniei regilor daci din Munţii Orăştiei. În acest scop, inscripţia a fost tradusă prin „Decebal, fiul lui Scorillo”. Această traducere însă este destul de contestată. Chiar Dio Cassius spune că Duras de bună voie cedează conducerea regatului în mâinile lui Decebal. În orice caz, aşa cum arată istoricii, Decebal stăpânea un teritoriu uriaş, reuşind să refacă parţial stăpânirea lui Burebista, ceea ce arată o influenţă uriaşă, dar şi o pricepere administrativă deosebită. „Autoritatea lui se întindea peste întreg ţinutul dintre Tisa, Dunăre şi Nistru; păreau că se întorc şi, de fapt, s-au şi întors pentru câtva timp vremurile lui Burebista”, scria Constantin C. Giurescu. Totodată se cunoaşte atitudinea lui Decebal în faţa morţii şi a înfrângerii. Aşa cum arată şi Columna lui Traian, dar şi monumentul funerar de la Fillipi al lui Tiberius Claudius Maximus, cel însărcinat să-l urmărească pe Decebal în munţi după înfrângerea definitivă, regele dac îşi pune capăt zilelor. Încercând să ajungă peste munţi în teritoriile neocupate, Decebal este ajuns din urmă de o trupă de cavalerie comandată de acest Tiberius Claudius Maximus. Decât să fie adus ca prizonier la Roma, Decebal se sinucide folosind pumnalul scurt, sica. Trupul său este însă ciopârţit, iar Claudius Maximus îi taie capul şi mâna dreaptă a regelui dac şi le duce în faţa lui Traian.
