Unul dintre putinii romani celebri in lume si contemnporani noua, artistul plastic Eugen Mihaescu, se exprima de cativa ani si ca artist al cuvantului. Prin alte tari, asa ceva ar fi un eveniment la care ar vui lumea intelectuala si artistica, ziarele, televiziunile. La noi, cam tipenie.
Trei carti scrise intr-un rastimp relativ scurt, de memorialistica si eseu, adica literatura non fiction cum zic americanii, iar noi nu am gasit inca termenul, chiar daca, alaturi de poezie, acest tip de literatura a realului va fi probabil literatura viitorului (alaturi de poezie). Dovada, standurile librariilor si rafturile bibilotecilor, tot mai invadate de literatura despre oamenii, lucrurile si faptele aevea.
Dar revelatia Eugen Mihaescu-scriitor se pare ca nu-i e data oricui. E-n raul lor. Dintre cei care au luat act in intelesul exact al chestiunii, si i-au marcat in scris semnificatia, sunt scriitorii canonici D.R.Popescu si Dinu Sararu si ziaristii Ion Cristoiu, Sorin Rosca Stanescu si Victor Roncea. Restul spiritualitatii romanesti – de dreapta, de stanga, apolitica – se tine deoparte, de parca Rebelul le-ar “cauza” cumva. Din cate stiu eu, “Rebelul” (titlul celui mai nou roman, autobiografic, al lui Eugen Mihaescu) este seamanul care-si apara cu orice pret libertatea, fara a face insa rau altora, “fara violenta” cum se zicea pana mai ieri si care nu ar avea in mod normal de ce sa deranjeze ceva sau pe cineva. De ce sa ne temem ori sa-l ocolim pe cel “singur si piezis”, cum zice Arghezi, sau, mai putin abraziv spus, dupa Eminescu, pe cel ce-si urmeaza “cararea-n codru”?
Si totusi, numele lui Eugen Mihaescu nu e atat de pronuntat pe cat s-ar cuveni, cum nu sunt rostite cat si cum s-ar cuveni nici numele lui Eugen Doga sau Dumitru Prunariu. O fi si asta vreun specific national (sau mondialist?) pasa-mi-te.
“Rebel”, aceasta a treia carte a lui Eugen Mihaescu, ii descrie viata in Romania ultimelor vreo sapte decenii – ultimii ani ai razboiului, republica populara iar apoi socialista, pribegia in Franta, Elvetia si Statele Unite, darzenia artistica (si morala), consacrarea internationala care trebuie mereu hranita si pazita, toate in epoci si spatii dintre cele mai diferite, in medii si ele de mare diversitate, de la catacombele bucurestene populate de scriitori si artisti boemi, in locuinta pariziana a lui Eugen Ionesco si in birourile lui “New York Times” si cele de la Casa Alba. Si oameni/personalitati de mare varietate si pitoresc – de la impunatorul ca aspect, dar numai atat, Sadoveanu din ultimii ani de viata la fascinantul Arghezi care manuia bastonul ca pe un condei si replica scanteietor. Urias este insa momentul “intalnirii” cu presedintele Nixon. Ce l-ar fi costat pe romanul, si asa vestit, sa traga o minciuna frumoasa, ca s-a vazut si a conversat cu liderul nr. 1 al lumii? Dar nu, el fixeaza intr-o secventa tulburatoare de numai cateva secunde si doar prin ce se poate vedea printr-o usa abia intredeschisa, un intreg capitol dramatic de istorie.
Pe cine sa mizezi acum mai mult, tu, consumator de arta, pe graficianul sau pe scriitorul Eugen Mihaescu? Oricum, pe artistul unic al vizualului, pe care il si deseneaza, il si povesteste. Si cu linii, si cu litere. Pe un exemplar de carte cu care m-a onorat, fabulosul autor a scris ca este “din partea unui pictor care scrie sau poate a unui scriitor care picteaza”. Un enunt mai neted (dixit Eminescu) decat pagini de exegeza.
… Si iata cum, dupa atatia mari romani care n-au putut fi vestiti dincolo de hotare, alti mari romani deveniti celebri in strainatate – Brancusi, Enescu, Lipatti, Ionesco, Eliade, Cioran, iar astazi o noua generatie de mari romani – celebri peste hotare, neluati in seama acasa. E de teoretizat.
Un răspuns