Sensul străvechi al ”Babei Dochia” din Bucegi: Dragobetele și pietrele magice ale iubirii

 În Munţii Bucegi şi în Ceahlău există câte un complex de stânci numite „Babele”, respectiv „Baba Dochia”. Un alt complex, denumit tot “Babele”, se află în Buzău. Toate aceste stânci sunt… simboluri ale iubirii, numele lor fiind legate de zilele magice de la final de Februarie și început de Martie. ”Baba Dochia” este mama lui Dragobete, simbol al erosului în tradiția poporului român. Interesant este că doar în România există astfel de pietre, celelalte popoare balcanice nu au decât legenda…

Babele din Bucegi…

Dragobetele, fiul Babei Dochia, bate la porţile iubirii pe 24 ianuarie. Încep zilele magice al anului, zilele sacre ale iubirii, până către finalul lunii martie. Este perioada renașterii naturii. Începe rutul, împerecherea păsărilor, iar oamenii nu au voie să sacrifice nici un animal pentru a nu strica echilibrul iubirii și renașterii Lumii. De Dragobete nu ai voie să ucizi, este pace totală, ca pe timpul Olimpiadelor grecești antice. Cine încalcă acestă pace, va avea necazuri tot anul.

Ce spun specialiștii?

Ion Ghinoiu, în „Obiceiuri populare de peste an – Dicționar” (1997), asociază numele de Dragobete cu un personaj din mitologia populară românească: „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare (…), patron al dragostei și bunei dispoziții pe plaiurile românești”, fiind identificat cu „Cupodin, zeul dragostei în mitologia romană, și cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă”. Autorul oferă detalii despre familia acestuia, numindu-l „fiu al Babei Dochia și cumnat cu eroul vegetațional Lăzărică”. Dicționarul menționează (în plan secund) că Dragobete este și o „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu același nume”.

Romulus Vulcănescu, în „Mitologia română” (din 1985) îl descrie ca o „făptură mitică”, fiind „tânăr, voinic, frumos și bun”.

Simeon Foloea Marian, în „Sărbătorile la români” (1898-1901, reeditare din 1994), a scris că „în mai multe comune din Muntenia” și mai ales în Oltenia, sărbătoarea creștină „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul” (din 23 februarie) „se numește Dragobete”. El a afirmat că după credința poporului, aceasta este ziua în care toate păsările și animalele se împerechează. „Dragobetele în aceste părți este o zi frumoasă de sărbătoare”; „băieții și fetele au deci credință nestrămutată că în această zi trebuie ca și ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiți în tot timpul anului”. Este menționată o legendă din comuna Albeni, potrivit căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia”. Autorul l-a descris ca fiind „o ființă, parte omenească și parte îngerească, un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii și Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea”.

A fost prezentat în aceeași lucrare și ca zeul dragostei și al bunei dispoziții, de ziua lui se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii. El este protectorul și aducătorul iubirii în casă și în suflet”. Dragobetele mai poate fi întâlnit și sub denumirea de „Dragomir”, cunoscut ca un coiban care o însoțește pe Baba Dochia în călătoriile prin munți, dar reprezintă de asemenea și o figură pozitivă, simbol al primăverii, iar de ziua lui se sărbătorea înnoirea firii și se pregătea de primăvară. O alta reprezentare a acestuia este cea a unei plante, numite Năvalnic, în folclor fiind răspândită ideea ca Maica Domnului l-a transformat în aceasta pe Dragobete deoarece el a încercat, din nesăbuință, să-i încurce cărările.

Babele din Bozioru…

De Dragobete începe ”Nunta naturii”

Ovidiu Focșa, etnograf în cadrul Muzeului de Etnografie al Moldovei, a precizat că „despre Dragobete se crede că este un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate și de renașterea naturii.(…) Această sărbătoare marca revigorarea naturii și nu numai, ci și a omului care, cu această ocazie, se primenea. Era o sărbătoare a revigorării vegetației, a vieții în creștere, o dată cu trecerea la anotimpul de primăvară durata zilei creștea, în contrapondere cu noaptea care descrește, ca dovadă și zilele sunt mai însorite. Se pare că, în această perioadă, păsările, vegetația dar și oamenii se puneau în acord cu natura, era o nuntă a naturii, însemnând renașterea acesteia, retrezirea la viață, ceea ce este și semnificația centrală a sărbătorii”.

Baba Dochia, mama ”simbolului iubirii”

Între 1 şi 9 martie, românii îşi aleg câte o zi şi spun că “aceasta e Baba mea”. Cum va fi acea zi, aşa va fi şi norocul în an. Această tradiţie foarte veche, răspândită în tot arealul balcanic – unde au trăit cândva tracii – este legată de nişte pietre.

Capriciile vremii caracteristice acestei perioade sunt patronate de cele 12 sau 9 Babe, o suită de semidivinităţi meteorologice.

În prezent se vorbeşte de 9 babe, de pe 1 până pe 9 Martie. Contrar acestei opinii, Babele sunt frecvent menţionate în număr de 12, iar zilele lor nu au o dată fixă. Numai cea mai aprigă dintre ele, Dochia, mama lui Dragobete, se arată în fiecare an la 1 Martie.

În zilele noastre, se obişnuieşte ca fiecare să-şi aleagă o babă, şi cum va fi vremea în acea zi aşa va fi pentru el restul anului. Obiceiul se cheamă „pusul Babelor”, dar semnificaţia lui arhaică era alta: după cum e vremea în acea zi, aşa e şi firea omului, caracterul său moral.

Zilele Babelor sunt urmate de cele ale Moşilor sau Uncheşilor, care se sfârşesc de Alexii, la 17 Martie. Graniţa dintre aceste zile este data de 9 Martie. Când zilele sunt friguroase, atunci zice poporul că sunt aspre rău Babele, dar vor fi mai moi Uncheşii. Credinţa generală este că vremea din ziua de 9 Martie se va menţine timp de 40 de zile, şi chiar şi în ziua de Paşti.

Baba Dochia, cea mai straşnică şi mai aspră dintre Babe, stă la cumpăna dintre anul vechi şi anul nou, dintre iarnă şi vară. Este bătrînă, la fel ca şi anul, întocmai ca şi Moş Crăciun, fiind urmată în calendar de sfinţi tineri, care marchează un nou ciclu temporal. Astfel, după Baba Dochia urmează SînToader, care vine „întotdeauna înfocat şi călduros, ca un Făt Frumos”. În Basarabia, şi pe alocuri, i se mai spune şi Baba Marta. Dacă ziua de Baba Dochia e frumoasă, atunci toată primăvara şi vara vor fi frumoase.

Despre Dochia au fost culese multe legende, dar unele au fost în mod vădit modificate de romanticii noştri, transformând-o în fata lui Decebal, cea urmărită de Traian, care preferă să se facă stană de piatră, decât să fie ajunsă de acesta. Într-adevăr, numeroase stânci de pe vârfuri de munte poartă numele de Babe. Cele mai cunoscute sunt cele din Bucegi, dar şi Baba cu turma din Ceahlău, amintită de Dimitrie Cantemir. „În mijlocul acestui vârf se vede o statuie foarte veche, înaltă de 5 stânjeni, reprezentând o femeie bătrână, înconjurată, dacă nu mă înşel, de 20 de oi, iar din partea naturală a acestei figuri femeieşti curge un izvor nesecat de apă”. Stânci sacre numite „Babe” şi „Moşi” sunt deseori întâlnite în munţii noştri. Legenda Dochiei are un fond tracic comun, fiind menţionată şi la bulgari, sârbi, greci sau albanezi, dar fără corespondenţe toponimice în geografia mitică a popoarelor respective. Pietrele magice numite „Babele” nu se găsesc decât în România.

Babele din Ceahlău…

„N-are frică de vreun ger/ Nu-i e frică nici de cer”

În numeroasele legende, baba Dochia îngheaţă şi este pietrificată împreună cu oile sale, pentru că se încăpăţânează să nu se supună vremii: „N-are frică de vreun ger/ Nu-i e frică nici de cer”. Ea porneşte prea din timp cu turma la munte, cântând: „Ţa, ţa, ţa caprele mele/ ţa la munte/ Să facem brânză de frunte”.

La plecare îşi ia 9 (sau 12) cojoace, dar pe drum vremea se încălzeşte şi le aruncă. Însă în vârful muntelui începe să ningă şi să viscolească, şi baba îngheaţă împreună cu turma ei. Alteori, ea este o soacră rea, care-i cere tinerei nurori imposibilul: să-i aducă fragi la 1 Martie sau să facă din lâna neagră una albă. Cu ajutorulunui moş, fata îşi îndeplineşte miraculos sarcina. Văzând fragii, Baba Dochia chiar crede că a venit primăvara şi aşa porneşte cu turma la munte, dar Dumnezeu o pedepseşte şi vremea rea o transformă în stană de piatră.

În acestă perioadă ”se logodesc păsările cerului”
Baba Dochia are drept corespondent în calendar pe Sf. Evdochia, de la care, spune una din variante, a luat numele ca urmare a interferenţei dintre legenda populară şi cea creştină. Aceasta este însă singura asemănare, căci în popor ea este pur şi simplu Baba cea aspră şi capricioasă. Dochia este o zeitate feminină sezonieră, care moare şi renaşte anual. Zilele urcuşului, cu numărul de cojoace purtate în spate formau ciclul de renovare rituală a timpului, iar împietrirea ei în ziua echinoţiului de primăvară (9 martie în calendarul iulian) simboliza moartea anului vechi şi renaşterea anului nou.

Începutul lui martie cumulează o serie de semnificaţii şi sărbători, căci ne situăm la început de an, în preajma echinoţiului de primăvară când zilele sunt egale cu nopţile. Astrul zilei devine din ce în ce mai puternic, patronând începutul noului sezon agricol.

În credinţa poporului român fiecare soi de animale sălbatice sau domestice îşi are perioada rutului primăvara. Ziua de 3 martie a fost ţinută mult timp drept sărbătoarea tradiţională a capului de primăvară. La această dată se credea că se logodesc păsările cerului şi cele domestice.

Iulius Caesar a mutat Anul Nou de la 1 martie, la 1 ianuarie

Cu două mii de ani în urmă, 1 Martie marca Anul Nou, în special anul nou agricol. Marte a fost la origini zeul primăverii, vegetaţiei, ulterior căpătând valenţe războinice. De-a lungul milenilor, diversele popoare au ales variate date de serbare a Anului Nou, dar toate sunt legate de mişcarea Soarelui, de solstiţii şi echinoţii. Calendarul roman a avut iniţial 10 luni (de aici şi numele actual al lunilor, de exemplu septembrie e luna a şaptea, octombrie a opta etc.), şi începea la 1 Martie. După reforma calendaristică din timpul lui Iulius Caesar, data Anului Nou a fost mutată la 1 ianuarie. Acest lucru a tras şi strămutarea multor obiceiuri din primăvară în ciclul sărbătorilor de iarnă de 12 zile (25 decembrie Crăciun – 6 ianuarie Boboteaza). Pluguşorul, care marca scoaterea plugul şi tragerea primei brazde, este un exemplu edificator. Cele 12 zile, care sunt practic o reeditare a celor 12 luni ale anului, au un corespondent foarte exact în cele 12 zile, o racolare pentru mersul vremii, ale Babelor. Din Crăciun în Bobotează sunt 12 zile, iar fiecare zi reprezintă o lună a anului, şi cum va fi vremea în singuraticele zile dintre Crăciun şi Bobotează, aşa vor fi singuraticele luni al anului.