Fragment din cartea “Prizonieră în Teheran. Cum am supravieţuit într-o închisoare iraniană”, de Marina Nemat. O tulburătoare mărturie a unei experienţe traumatice, din timpul detenţiei în cea mai temută închisoare politică, din Teheran, Evin.
În ianuarie 1982, Marina Moradi-Bakht, pe atunci în vârstă de 16 ani, este arestată, apoi torturată şi condamnată la moarte pentru crime politice: protestase la şcoală împreună cu alţi tineri atunci cînd, în urma revoluţiei din Iran, propaganda islamică şi studierea Coranului deveniseră mai importante decât disciplinele de învăţămînt.
În sinistra închisoare Evin din Teheran, Ali, unul dintre anchetatorii care interoghează deţinuţii, se îndrăgosteşte de ea şi o salvează din faţa plutonului de execuţie folosindu-şi legăturile cu ayatollahul Khomeini. Preţul pe care i-l cere în schimb este covârşitor: va trebui să-l ia de soţ şi să se convertească la religia islamică. Altfel, nu doar ea, ci întreaga ei familie şi Andre Nemat, tânărul pe care îl iubeşte, vor avea de suferit.
Astfel că Marina îşi mută prizonieratul din închisoarea Evin în libertate. Adevărata descătuşare apare odată cu emigrarea sa şi a familiei sale în Canada, dar încep torturile memoriei care o chinuiesc în fiecare noapte. Scrisul va fi cel care o va elibera în totalitate. Cartea a apărut în limba română la Editura Polirom, în traducerea Mădălinei Sofron şi a Cristinei Popescu.
“— Aş vrea să‑mi spui mai ales unde e Shahrzad.
— Nu ştiu unde e.
— Uite, Ali. Are încheieturile foarte subţiri. Au să-i alunece cătuşele, spuse Hamehd.
Mi‑a îndesat ambele încheieturi într‑o singură cătuşă şi m‑a târât până la pat. Cătuşa metalică îmi apăsa pe oase. Mi‑a scăpat un strigăt, dar nu m‑am opus, ştiind că eram într‑o situaţie disperată şi că dacă mă împotriveam nu făceam decât să‑mi înrăutăţesc situaţia. A prins cătuşa liberă de tăblia metalică. Apoi, după ce mi‑a scos pantofii, mi‑a legat gleznele de pat.
— Am să te biciuiesc la tălpi cu bucata asta de cablu, spuse Hamehd, învârtindu‑mi în faţă o bucată de cablu negru, gros de vreo 2,5 centimetri.
— Ali, de câte crezi că va fi nevoie ca să vorbească?
— Nu prea multe.
— Eu zic că zece.
Şfichiuitul ascuţit şi ameninţător al cablului străpunse aerul şi se înfipse în tălpile mele. Durere. Nu mai simţisem niciodată aşa ceva. Nici nu mi‑aş fi putut‑o imagina. A explodat în interiorul meu asemenea unui trăsnet. A doua lovitură: mi s‑a oprit respiraţia în gâtlej. Cum era posibil să doară ceva atât de tare? Am încercat să mă gândesc la o metodă care să mă ajute să o suport. Nu puteam să urlu, fiindcă nu mai aveam suficient aer în plămâni. A treia lovitură: zvâcnetul cablului şi durerea orbitoare care i‑a urmat. În minte îmi suna doar „Ave Maria”. Loviturile veneau una după alta, iar eu mă rugam, luptându‑mă cu durerea. Îmi doream să leşin, dar nu s‑a întâmplat asta. Fiecare lovitură mă ţinea perfect trează pentru următoarea. A zecea lovitură: mă rugam la Dumnezeu să‑mi aline durerea. A unsprezecea lovitură: mă durea mai mult decât toate celelalte dinainte. Te rog, Doamne, nu mă lăsa singură. Nu mai pot. Nu se mai termina. Durere crâncenă, fără sfârşit. Au să se oprească dacă le dau câteva nume… Ba nu, n‑au să se oprească. Vor să afle despre Shahrzad. Oricum nu ştiu nimic despre ea. Doar n‑au să mă lovească la nesfârşit. Am să suport totul, lovitură cu lovitură.
După şaisprezece lovituri, nu am mai numărat. Durere.
— Unde se află Shahrzad?
Le‑aş fi spus dacă aş fi ştiut. Aş fi făcut orice, numai să înceteze.
Lovitură.
Înainte simţisem diferite tipuri de durere. Mi‑am rupt mâna odată. Dar acum era mai rău. Mult mai rău.
— Unde se află Shahrzad?
— Chiar nu ştiu!
Agonie.
Glasuri.
Când Hamehd s‑a oprit, am mai avut putere doar să întorc capul şi să‑l văd ieşind din încăpere. Ali mi‑a scos cătuşele şi mi‑a dezlegat gleznele. Mă dureau picioarele, dar durerea insuportabilă dispăruse, fiind înlocuită de un gol liniştitor, care mi se răspândea prin vene. O clipă mai târziu, abia îmi mai simţeam trupul şi pleoapele începeau să mi se îngreuneze. Am simţit şiroaie reci pe faţă. Apă. Am scuturat din cap.
— Leşini, Marina. Hai, ridică‑te în fund! mi‑a spus Ali.
M‑a tras de braţe şi m‑am ridicat în capul oaselor. Mă simţeam de parcă m‑ar fi înţepat o sută de albine în picioare.
Mi le‑am privit. Aveam labele picioarelor roşii‑vineţii şi foarte umflate. Eram surprinsă că nu‑mi crăpase pielea.
— Acum ai ceva să‑mi spui? m‑a întrebat Ali.
— Nu.
— Să ştii că nu merită!
M‑a privit furios.
— Vrei să te mai batem o dată? Picioarele tale vor arăta mult mai rău dacă nu vorbeşti.
— Nu ştiu nimic.
— Ăsta nu mai e curaj! E prostie! Ai putea foarte uşor să fii executată fiindcă refuzi să colaborezi cu guvernul.
Nu‑ţi face una ca asta!
— Nu‑mi faceţi voi una ca asta! l‑am corectat.
M‑a privit pentru prima dată drept în ochi şi mi‑a spus că aveau toate numele de la şcoala mea. Khanoom Mahmoodi le dăduse lista. Mi‑a spus că, dacă am să cooperez, nu se va schimba nimic pentru niciunul dintre prietenii mei, însă eu am să scap de tortură. Mi‑a spus că prietenii mei aveau să fie arestaţi indiferent dacă acceptam să colaborez sau nu. Însă, dacă le dădeam numele lor, nu mai trebuia să sufăr.
— Cred că‑mi spui adevărul în ceea ce o priveşte pe Shahrzad, mi‑a spus. Nu face pe eroina: s‑ar putea să‑ţi pierzi viaţa. Hamehd e sigur că faci parte din Fadayian, dar eu nu sunt de aceeaşi părere. O membră Fadayian nu s‑ar ruga la Fecioara Maria în timp ce e torturată. Nu‑mi dădusem seama că mă rugam cu voce tare. L‑am întrebat dacă‑mi dă voie să mă duc la toaletă, iar el m‑a luat de braţ şi m‑a ajutat să mă ridic. Eram ameţită.
A pus o pereche de şlapi pe podea, în faţa patului. Îmi erau cu cel puţin patru numere mai mari, dar, din cauza picioarelor umflate, mă strângeau. M‑a durut când i‑am încălţat. M‑a ajutat să traversez încăperea. Nu‑mi era uşor să‑mi menţin echilibrul. Odată ajunşi la uşă, mi‑a lăsat braţul, mi‑a dat eşarfa şi mi‑a spus să mă leg la ochi. M‑am conformat. Mi‑a pus o bucată de sfoară în mână şi m‑a îndrumat până la uşa băii. Am intrat, am răsucit robinetul şi m‑am spălat pe faţă cu apă rece. Brusc m‑a năpădit un val de greaţă, mi s‑a contractat stomacul şi am vomitat. Mă simţeam de parcă aş fi fost tăiată în două cu un cuţit. Urechile îmi ţiuiau foarte tare şi m‑am cufundat în beznă. Când am deschis ochii, nu ştiam unde sunt. Pe măsură
ce mintea mi se limpezea treptat, mi‑am dat seama că nu mai eram în baie, ci eram întinsă pe patul de lemn pe care mă torturaseră. Ali stătea pe un scaun şi se uita la mine. Mă durea capul foarte tare şi, când am pus mâna, am dat de un cucui mare în partea dreaptă a frunţii. L‑am întrebat pe Ali ce se întâmplase şi el mi‑a spus că, la baie, căzusem şi mă lovisem la cap. Mi‑a mai spus că medicul mă examinase şi nu aveam nimic grav. Apoi m‑a ajutat să mă aşez într‑un scaun cu rotile, mi‑a pus din nou eşarfa la ochi şi m‑a scos din încăpere. Când mi‑a scos eşarfa de la ochi, ne aflam într‑o încăpere foarte mică, fără ferestre, cu o toaletă şi o chiuvetă în colţ. Pe podea se aflau două pături gri, de armată. M‑a ajutat să mă întind şi m‑a acoperit cu o pătură. Era aspră, ţeapănă şi mirosea a mucegai, dar nu‑mi păsa. Muream de frig. M‑a întrebat dacă mă doare ceva şi am dat din cap în semn că da, întrebându‑mă de ce era aşa amabil. A plecat, dar s‑a întors după câteva minute, însoţit de un bărbat între două vârste, îmbrăcat în uniformă militară, pe care l‑a prezentat drept doctoral Sheikh.
Medicul mi‑a făcut o injecţie în braţ, apoi el şi Ali au plecat din celulă. Am închis ochii şi m‑am gândit la casa noastră. Îmi doream să mă pot cuibări în patul bunicii, aşa cum făceam când eram copil, ca să‑mi spună că nu aveam de ce să mă tem, că fusese doar un vis urât.”
Sursa foto: Deutsche Welle
