Doi înțelepți și cărturari români trec în aceste zile pragul vârstei de 90 de ani: istoricul Dinu C. Giurescu, la 15 februarie si diplomatul Mircea Malița, la 20 februarie. Ambii, membri ai Academiei Române, autori ai unor scrieri de referință “atingătoare”, cum ziceau istoricii mai vechi, la istoria modernă și contemporană a tării, dar și cu deschideri de folos vital pentru viitorime. Nonagenarii de astăzi sunt prieteni de demult, cu toate că au avut căi diferite în viață; cum observă, ca editor al lor, prozatoarea Adina Keneres: “unul stătea pe creasta României, frecventa elitele conducătoare, organismele internaționale și o scenă globală”, iar celălalt “țintuit la baza muntelui, se străduia să supraviețuiască în rândurile elitei intelectuale de care tocmai se lepăda regimul în acei ani”. Dar fiecare pe frontul său de luptă, fie acesta în spatele ușilor capitonate ale cabinetelor secrete ale puterii și pe culoarele (la propriu) politico-diplomatice sau în linistea, aparentă sau nu, a mesei de scris ori a bibliotecilor și arhivelor, au înteles să-și faca neîntrerupt misiunea față de țar,ă chiar în imprejurări neprielnice sau ostile, până ce a venit, în sfârșit, libertatea, dar odata cu ea, și alte sfidări, primejdii, și perfidii.
Cu câțiva ani în urma, la o vârstă încărcată de erudiție și experiență personală fără egal, numele celor doi prestigioși autori s-au regăsit pe coperta unei cărți care reconstituie, cu informație în mare parte inedită, dar mai ales cu învățăminte pentru factorii de putere de la București, o clipa astrală din istoria încă fierbinte a României. Dar câți dintre noi au cunostință de cartea “Zid de pace, turnuri de frăție” (două versuri din Dosoftei), alcătuită de acești autori iluștri și apărută în 2011, la Editura Compania? Cartea rememorează, în esența ei, “etapa cea mai rodnică a diplomației române post-1945” – cum o definește istoricul, un segment istoric caracterizat printr-un proiect și o strategie politico-diplomatică menite sa asigure, în ultimă instanță, supraviețuirea ca stat independent a României. Acest proiect nu se va regăsi însă niciodată ca atare, explicit și în toată complexitatea sa nici în arhivele, fie ele și cele mai secrete, ale României sau ale vreunui alt stat ori serviciu de informații, fie el oricât de redutabil. De ce? Pentru simplul motiv că acest proiect a fost gândit, elaborat, detaliat și aplicat de câțiva lideri de vârf ai vremii ( în primul rand Maurer, afirmă autorii cărtii), dar acest proiect de țară a existat și poate fi reconstituit, pentru a-l ști și cei de azi, și viitorimea. Este ceea ce au facut, de altfel, în cartea lor, cei doi academicieni. “Respectând cerințele și limitele balanței de forte între Est și Vest, diplomația română si-a constituit un spațiu de acțiune cu notabile rezultate, recunoscute de partenerii de dialog din URSS, China, Vietnam, India, din Europa de Vest, Canada și Statele Unite ale Americii” – sintetizează istoricul.
Un trecut ce obligă a fi nu doar evaluat cu responsabilitate și discernământ, fără bufeuri și isterii politicianiste, ci și folosit în buna si vechea – totuși – tradiție a diplomației românești. Complexa, cumplita, dramatica și – încă – deconcertanta perioadă abia încheiată (la scara istoriei) dintre 1945 și 1989, numită “impropriu ” perioada comunistă” sau a “regimului comunist” (care comunism, cât comunism?) își așteaptă în continuare dreapta ei judecată, în toata bezna dar și cu toate fascicolele sale de lumină, o evaluare pe cât de necruțătoare, pe atât de credincioasă adevărului (căci asa-zisul “proces al comunismului” rămâne un simulacru penibil, cu tot girul prezidențial obținut) .
La capatul evocării “deceniului deschiderii”, cu momentele sale dramatice (la care a participat direct pe partea politico-diplomatică) precum criza rachetelor din Cuba sau intervenția din Cehoslovacia, diplomatul așează o seamă de învățăminte pentru cei ce fac și vor face politica externă a României: convingeri ferm exprimate și susținute într-un dialog internațional (din păcate) asimetric, dar evitarea tonului confruntațional; apărarea atributelor esențiale ale statului; dar și transparența fată de propriul popor atunci când se impun mari decizii de politică externă a țării. După intrarea în NATO și UE, apreciază diplomatul, Bucureștiul n-a mai performat corespunzător în politica externă și “dacă lucrurile vor evolua, continua pe aceeași direcție, în curând, în 10-15 ani statul roman și societatea românească vor exista doar ca denumire, nu ca o realitate efectivă”.
O asemenea carte își cere reeditarea și pentru celebrarea, și in acest fel, a iluștrilor sărbătoriți din acest moment, dar si pentru că mesajul cărții tinde să devină si mai imperativ.
