Legendele vorbesc despre regele a cărui atingere prefăcea în aur orice. În zilele noastre cunoaștem însă indivizi care transformă orice ating în orice altceva. La prima, ba – din păcate, chiar și la a doua, ori a treia vedere, par inși obişnuiţi, ca mine şi ca dumneata. Doar că ”destinul”, materializat sub forma unor cutii poreclite ”urne”, burdușite cu pomeni și vorbe, le-a dăruit ceva în plus: niște putere. Nu le-a dat însă şi puterea de-a rămâne oameni.

Vă amintiţi, desigur, poveștile cu happy-end, în care prinţesa îşi învinge repulsia şi sărută un broscoi care trecea şi dânsul pe-acolo. Sărutul cu duhori al celor despre care vorbim acum, îi transformă pe toți cei din preajma lor în brotaci viețuind prin smârcuri. De unde până adineaori cuvântaseră şi umblaseră normal, odată încep să orăcăie la oamenii încă normali și între ei. Țopăie de colo-colo, visând să fie călcaţi de nişte pantofi scumpi. Şi-am încălecat pe-o şa…
Dar gloaba care se schimba într-un El Zorab doar consumând o casoletă cu jăratec de cea mai bună calitate? Dar dovleacul şi şoarecii din care zâna cea bună îi făcuse Cenuşăresei caleaşcă şi bidivii? Dar peştişorul de aur care le-a înălțat babei și moșului un palat pe care nu și l-ar fi permis din pensie? Dar meşterul care l-a însufleţit pe Pinocchio? Basme frumoase, cu amintirea cărora ne vom mai consola o vreme, nu prea îndelungată, până le vom uita și pe-acelea. În serile ce stau să vină, ne vom aduna în jurul focurilor ca să povestim din coșmarurile de peste zi.
Mă întorc la aceia despre care vorbeam, inșii care prefac în rău tot ce ating. Babele şi moşii pe care-i mută în palate, fug a doua zi cu capacele aurite ale closetelor. Orice Pinocchio peste care suflă voioși, ca să-l însufleţească, iese aşa de mincinos că nasul îi împunge pe toți ca o lance.

De la o vreme, poate că unii din indivizii ăştia vor fi siliți să umble cu mâinile-n buzunare, să nu mai atingă nimic, încercând să limiteze dezastrul. Dar lucrurile vor fi mers prea departe. Simpla lor prezenţă va fi de ajuns să-i transforme pe cei de faţă în stane de piatră şi sare, pe care lacrimile le vor topi încet.
Şi asta încă nu e totul, vorba reclamelor la furăciuni cu medicamente minune. Printre nenumăratele statui care vom fi, se vor semnala din ce în ce mai des unele alcătuite din gunoi uman urât mirositor.
Dacă tot e vremea schimbărilor de legi în fărădelegi, zic să o reformulăm și pe aia a lui Lavoisier (că tot l-au ghilotinat și pe ăla, înseamnă că nu era nimic de capul lui). În țara asta nimic nu se mai câștigă, totul se pierde sau se transformă în rahat…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

7 + 2 =