Romania acestor zile s-a trezit pe neasteptate si rapid intr-o criza acuta si profunda la nivelul puterii politice si al institutiilor statului. Iar convulsiile din sferele inalte ale puterii se reverbereaza in strada, prin mitinguri de masa, la Bucuresti si in alte orase. Mitinguri organizate cu toata recuzita trebuincioasa si urmand tot tipicul traditional, inclusiv lozinci mari, in engleza, sa le citeasca o lume intreaga). Un singur detaliu a fost omis … un detaliu: nu sunt autorizate, dar ce conteaza?
Romania trece printr-un moment de cumpana. Criza nu da semne de aplanare rapida si amiabila si pare sa mai aiba rezerve de alimentare cu energii negative. Nu este exagerat sa sustinem ca stabilitatea si chiar viabilitatea statului sunt astazi existential solicitate, echilibrul si securitatea tarii in complicata si labila si imprevizibila sinergie politica din partea noastra de lume si de pe continent sunt puse la incercare.
De ce si cum s-a ajuns aici, cine poarta vina si raspunderea, dar mai ales cine si ce urmareste, in sfarsit, ce-i de facut concret, pe problemele punctuale care au starnit criza se discuta peste tot si de toata lumea, in toate mediile si la toate esaloanele, oficial si in piata, public si discret, cu buna credinta sau diversionist. De buna seama ca intr-un asemenea climat functioneaza cu toate motoarele si nelipsita masinarie de fabricat si livrat scenarii apocaliptice sau doar gogomane. Dar si scenarii de luat in seama, macar in parte sau altele, cu graunte de adevar. Rusii… germanii… Bruxellesul… americanii… Sau alta serie, parca mai plauzibila: multinationalele… Soros… ong-urile. Dar, vorba unui clasic in viata: am aflat oare, pana azi, cine l-a ucis pe Kennedy?
Oricum, proiectia peste hotare a tarii este mai deteriorata ca oricand dupa agitatul an 1990, al mineriadelor si cei cativa ani care au urmat, cu doua razboaie la Vestul si la Estul hotarelor, in Iugoslavia si pe Nistru. Limbile de foc ale acestor focare incepusera sa ne incinga amenintator frontierele. Acum, situatia nu este, cel putin deocamdata, la fel de incendiara. Nimeni nu poate insa nega – asa cum o arata nu doar sumedenia de scenarii, dar si realitatile – ca dezvoltarea economica a tarii este pur si simplu sistematic si consecvent torpilata, bogatiile sale jefuite metodic, iar asupra statului de drept se pun presiuni, inclusiv prin dezincriminarea coruptiei si slabirea justitiei.
Pe fondul frictiunilor si tensiunilor politicianiste de tip dambovitean, dar, mai grav, al nesigurantei si indeciziei interne, unii observatori incep sa vorbeasca despre un adevarat “razboi hibrid” instrumentat dinafara granitelor impotriva Romaniei, in care dezinformarea si discreditarea tarii se conjuga cu jefuirea avutiei tarii de catre multinationale, inclusiv din tari aliate sau partenere. Cat se poate de vizibile sunt insa initiativele de reanimare ale feluritelor actiuni de dezintegrare a unitatii nationale si de dezmembrare teritoriala, pe binecunoscutele “fronturi de atac”: Transilvania, prin resuscitarea unui “transilvanism” anacronic si aiurea sau prin conservarea in stare larvara a initiativei cetatenesti privind crearea unui “Tinut secuiesc” si Moldova, dupa ca capetenia Republicii de peste Prut a vanturat, in biroul presedintelui de la Kremlin o harta veche de cateva secole asa-zisei “Moldove Mari”.
Ce va urma? Eminescu scria ca gazetarul, atunci cand se apropie de probleme gingase pentru interesele si securitatea tarii, dar despre care el nu stie indeajuns, este mai bine sa stea cuminte si precaut si sa nu se avante in afirmatii care ar face rau tarii. Ceea ce este insa cert, si de aceea trebuie spus raspicat si fara rest, este ca statul roman se confrunta acum cu o actiune clara de decredibilizare si vulnerabilizare iar asupra tarii se pune presiunea destabilizarii. Poate chiar a dezmembrarii?
Alegerea lui Donald Trump ca presedinte al Americii, salutata entuziast de majoritatea romanilor (care nu sunt neaparat in rezonanta cu ce scriu ziarele) produce si preocupare, daca nu chiar neliniste. Prin Trump, America va negocia cu Rusia, iar Romania este trecuta, in diverse analize facute in strainatate, printre “inamicii” Moscovei, alaturi de Marea Britanie, Polonia, tarile baltice. In viitoarea configuratie a lumii, pe care o vor conveni americanii si rusii, care va fi statutul, daca nu chiar soarta, Romaniei? America nu va parasi tronul de hegemon mondial, dar lumea e mare, interesele sunt multe si totul se poate renegocia si restructura. In acest Grand Bargain care se prefigureaza, Romania trebuie sa-si afle un statut cat mai apropiat de acela de subiect, nu de obiect. Ea trebuie sa stie prin ce sa-i “intereseze” pe fiecare dintre cei doi mari protagonisti, sa se faca “utila” tuturor ca spatiu de stabilitate si furnizor de securitate, sa devina partener de incredere si pentru unii, si pentru ceilalti. Utopie? Este scutul spatial american o piedica de netrecut in calea unor bune relatii cu rusii? Dar chiar factori de cea mai inalta raspundere de la Moscova au declarat ca despre Deveselu nu au ce discuta cu romanii, ci cu americanii. Si atunci, ce ne impiedica de la un dialog serios cu Rusia? Dar pentru a negocia, trebuie sa ai un spate puternic. Din nou Eminescu: „Reazemul nostru nu poate fi decât în ţară, în întărirea şi dezvoltarea aptitudinilor ei”; interesele, oricât de diverse, trebuie armonizate şi este nevoie „ca toate puterile vii ale ţărei să se unească strâns pentru a aviza serios la mijloacele de a preveni pericolele iminente care ameninţa starea socială, economică şi politică”
Dar intr-un asemenea moment grav, romanii nu au nevoie de spectacol vulgar care sa isterizeze multimile, cu distihuri rimate ca pentru oligofreni, bannere cu vorbe de duh de prost gust, cafea si pizza moca pentru zavragii si cauzasi, proiectii cu laser in limbi straine, paiate in haine vargate si – oroare, dar si ilegalitate – “mitinguri ale copiilor”. Romanii au nevoie de liniste iar cei indreptatiti – si alesi – sa ne conduca au nevoie de calm si intelepciune pentru a scoate tara din fundatura primejdioasa in care a fost impinsa iresponsabil. Oamenii politici trebuie sa se scoata din balacareala politicianista a interesului ingust pentru a se putea ridica la exigentele inalte ale momentului. Altfel, istoria romanilor va ramane “la mana strainatatii”, cum tot Eminescu avertiza, dupa ce constata cu amaraciune: “In cursul intregii istorii a romanilor putem vedea, la ivirea unor pericole mari, inveninandu-se, si mai mult, urile de partid, netoleranta politica. Sentimentul istoric al naturii intrinseci a statului sau o mana de fier, din nefericire, le lipsesc”. Ne trebuie, oare, astazi, “o mana de fier”? Isteria colectiva prelungita si calea spre prabusire pe care suntem dusi poate duce si la dictatura. In tari vecine se experimenteaza ceva de acest tip. Inca nu e tarziu sa ne decidem pe ce cale o luam.
