Arestul la domiciliu este o măsură care afectează libertatea persoanei, iar aceasta trebuie însoțită de ansamblul garanțiilor recunoscute în cazul măsurii privative de libertate a arestului preventiv, precizează Curtea Constituțională a României (CCR).
CCR a admis o excepție de neconstituționalitate care viza dispozițiile articolului 220 alin. 1 din Codul de procedură penală, care permite luarea măsurii arestului la domiciliu, în condițiile în care anterior inculpatul a fost arestat preventiv sau la domiciliu în aceeași cauză, în lipsa unor temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate, scrie Agerpres.
În motivarea deciziei, se arată că atât persoanele aflate în arest preventiv, cât și cele aflate în arest la domiciliu se află într-o formă de privare de libertate, iar cele două măsuri reprezintă o „interferența majoră în dreptul la libertatea individuală a persoanei”.
Curtea reține că, spre deosebire de situația arestului preventiv, care se poate dispune din nou față de inculpatul care a mai fost anterior arestat preventiv în aceeași cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecății, numai dacă au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate, în cazul arestului la domiciliu aceasta garanție nu este reglementată.
Totodată, judecătorii observă că temeiurile ce stau la baza luării măsurilor preventive privative de libertate sunt similare celor reținute în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului — inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte; inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament; inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă cu aceasta; există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni — și apreciază că acestea își pierd din intensitate odată cu trecerea timpului, pierzându-și în același timp caracterul suficient.
„Așa fiind, Curtea apreciază că imposibilitatea dispunerii din nou a unei măsuri preventive privative de libertate fața de inculpatul care a mai fost anterior arestat la domiciliu sau arestat preventiv în aceeași cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecății, dacă nu au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate, se constituie într-o garanție ce însoțește măsurile preventive privative de libertate. Din această perspectivă, Curtea constată, cu atât mai mult, că dispunerea unei noi măsuri preventive privative de libertate, după ce anterior față de persoana respectivă a mai fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate, nu se poate baza pe aceleași temeiuri care au fundamentat dispunerea primei măsuri preventive privative de libertate. (…) Or, având în vedere că măsura preventivă a arestului la domiciliu este o măsură similară celei a arestului preventiv, având natura unei măsuri preventive privative de libertate, Curtea apreciază că aceasta trebuie însoțită de aceleași garanții ca cele prevăzute în cazul măsurii preventive a arestului preventiv, inclusiv cea reglementată de dispozițiile art. 238 alin.(3) din Codul de procedură penală”, spun judecătorii CCR.
