Rareori mărturisită, năzuinţa românului de a fi şmecher îşi are obârşia în primele manifestări ale concurenţei, care – la rândul ei, a căpătat vigoare odată cu industrializarea. Cetăţenii secolelor trecute nu visau să fie şmecheri, fiind, spre dezaprobarea urmaşilor, prea ocupaţi să fie patrioţi. O şmecherie, două, se mai permiteau în luptele cu turcii şi tătarii, dar ele erau intitulate „şiretlicuri” şi apreciate drept calităţi.
Niște inși care-și dau cu părerea despre orice, pe la noi se autointitulându-se „analiști”, s-au arătat de acord ca în competiţia socială să câştige deştepţii, puternicii şi jmecherii. Nu neapărat în ordinea asta. Iar dacă vreunul dintre învingători e şi deştept şi puternic şi jmecher, bravo lui! De ăştia avem nevoie. Întrebarea e: la cine mă refer când zic „avem nevoie”?
Jmecherul român este o variantă superioară, evoluată, a fostului șmecher (depășit de complexitatea lumii contemporane, vai mama lui, apelat uneori chiar și cu „băi fraiere!”). Acum, la drept vorbind, dacă te complaci în tabăra astălaltă, a nostră, a victimelor, e destul de greu să-l deosebeşti pe unul de celălalt.
Odată, la mare, am cunoscut împreună cu un prieten două fete din Chişinău. Am stat o groază de vorbă noi patru. „Uni-i Cola, măi?” mă întreba una, iar noi ne păpădeam de râs, până s-au enervat fetele şi ne-au strigat de la obraz: „Poati cî zâşim noi «uni» în loc di «unde», da’ şî voi zâşiţi «jmecher» în loc di «şmecher»!” Atunci ne-a sărit nouă ţandăra: pân-aici, madam!
Şmecherul îi şmecherea pe alţii, străini, sau cel mult nişte cunoştinţe mai îndepărtate. Jmecherul te jmechereşte chiar pe tine, prietenul sau ruda lui.
Şmecherul descurca nişte iţe, chiar dacă nu se pricepea la toate. N-avea cunoştinţe, dar vedea conexiuni. Jmecherul nu le vede de niciun fel, n-a citit cărţi, n-a cioplit o piatră, dar se conduce în viaţă după sloganul „Adică ce ştie ăla să facă şi nu ştiu eu, dă-l în mă-sa de prost?”
În jurul jmecherului toţi sunt idioţi, deşi (culmea!) acestor idioți li se pare că s-ar pricepe la câte ceva, pentru motivul ridicol c-au terminat câteva facultăți. E de datoria jmecherului să le arate că toate cunoştinţele lor nu fac nici cât o ceapă degerată în viaţă.
Cel mai bun exemplu de jmecher era, pe vremuri (prețios încă de-atunci, deși mai răruț), activistul de partid. Spun „era”, dar nici astăzi nu stăm prea rău. Ba nu stăm rău chiar deloc.
