Volumul de debut poetic al jurnalistului Emil Almășan (oarecum debut) poartă titlul ”Despărțirea de tăcere” și a apărut la Editura SemnE, la finalul anului trecut. Sinceritatea confesiunilor din această carte ajunge la cititor prin vectori lirici, de un expresionism optzecist, cumpăniți discret: ”Storc liniștea din stele și tainic mă îmbăt”.
Jurnalist la revista Viața Militară, ziarul Românul, cunoscut telespectatorilor din emisiunea Pro Patria (1984-1990), acum PR la Muzeul Tehnicii din București, poetul Emil Almășan este un asumat stănescian (”și s-ar face tăcere și păsări măiastre,/ și s-ar face tăcere și porți de sărut”), dar în alt registru decât Nichita.
El este un straniu însetat al vorbirii, care publica versuri în anii ’80, dar a lansat un volum propriu abia în 2016; asta după ce chiar și postmodernismul fracturist al anilor 2000, cu al său ”hedonism al vacuității”, a apus, iar în lirismul românesc a apărut, ca să spunem așa, un vid de putere din perspectivă estetico-programatică.
Revenind la volum, sintagma ”cuvânt”, care dă titlul unuia din ciclurile cărții, apare obsesiv aproape în fiecare poem al lui Almășan. Doar că acest artist împinge ”cuvântul” dincolo de condiția verbalizării: ”cuvântul prin care lumini și tăceri se deschid” – în ciuda titlului ”Despărțirea de tăcere”. Este, în fapt, o despărțire pe dos, adică o intrare într-un alt tip de tăcere, cărnoasă, plină de substanța cunoașterii de tip poetic. Câteva exemple: ”Peste noi,/ un ochi nevăzut/ lăcrimează cuvinte”; sau: ”Voi clădi din cuvinte un trup gânditor”. Iubirea: ”lângă tine îmbătrânesc frumos”.
Astfel, poetul depășește cumva contingența, prin punerea în valoare a valențelor dintre cuvinte; este chemarea tainică a Ființei care, toți o presupunem, se află acolo…
