Este greu de spus cat de lamurita s-a intors la Berlin cancelarul Angela Merkel din vizita sa la Washington, asupra viitorului relatiilor germane-americane si mai ales asupra intentiilor de guvernare ale presedintelui Donald Trump. A fost o prima si “delicata” luare de contact, au comentat, comod si corect politic, sursele de informare occidentale. Unele dintre ele, insa, pentru a da cat de cat culoare si mai ales pentru a evita aspectele stanjenitoare ale acestei intalniri de gradul zero pentru lumea democratica si a economiei de piata, au recurs mai degraba la formula colegilor lor din presa sportiva. In tandemul Trump-Merkel, transmitea agentia France Presse, doamna Merkel e puternica si prudenta iar domnul Trump furtunos. E ca si cum am zice, la fel de sprintar, ca presedintele SUA e cam ca Mohammad Ali, colosul care face tot felul de giumbuslucuri si eschive pentru a-l nauci pe challenger, care este, de obicei, unul circumspect, crispat si temator.
Dar evenimentul de la Casa Alba merita o tratare de-a dreptul grava, caci i-a reunit pe liderul real al lumii libere, Trump si liderul proclamat (de unii) al aceleasi lumi libere, Merkel, despre care presa – mai ales cea germana – se cam grabea sa afirme ca in cazul retragerii Americii intr-o splendida izolare, Germania ar putea aspira la hegemonia, daca nu a lumii, macar la cea a lumii libere, prin afirmarea viguroasa a valorilor democratiei si drepturilor omului (dar, in treacat fie spus, pentru a fi mare putere mondiala “completa” mai trebuie, din pacate, si arma atomica, iar prin aceasta si statut de membru permanent in Consiliul de Securitate ).
Vizita a confirmat stilul propriu si reperele deja certe ale conduitei noului lider de la Casa Alba, ceea ce ne indreptateste sa afirmam ca la capatul primelor 1000 de zile ale presedintiei sale, Donald Trump nu va mai fi etalonul imprevizibilului in viata internationala. In fata cancelarului german si a presei mondiale, presedintele Trump a reafirmat – sau a dat de inteles in mod cat se poate de clar – ca America First nu inseamna izolationsm, ca NATO este desuet si costisitor pentru SUA, dar foarte important si necesitand o implicare financiara sporita din partea aliatilor europeni, ca Washingtonul nu se va retrage din gestionarea treburilor lumii, dar o va face mai selectiv, in functie de interesele Americii, in sfarsit, ca superputerea mondiala nu va renunta la suprematia sa absoluta in lume si nu va face niciun fel de concesii gratuite.
Nici cand a trecut la domeniul relatiilor amercano-germane presedintele american nu si-a dezmintit formula: ba a dat mana, ba a omis gestul, in public, alaturi de distinsa interlocutoare. Fiecare dintre ei si-a repetat punctele de vedere cunoscute si nu s-a convenit nimic senzational pe fond (sau inca nu se stie, dar slabe sperante). Diferentele de evaluare si abordare intre cei doi au ramas cam tot acelea de dinaintea intalnirii. A fost remarcabila si grija celor doi de a nu intra in polemici deschise, ba chiar de a aduce vorba de probleme delicate. La prima lor intalnire, liderii celor doua puteri occidentale s-au preocupat de “rotunjirea colturilor”, cum se exprima, cu eleganta englezeasca, agentia Reuters. Si totusi, presedintele american a ironizat muscator tenacitatea cu care partenerii economici germani “fac o treaba mai buna la negocieri” decat americanii, dupa care a dat asigurari ca cele vremuri s-au dus.
Sunt asadar de asteptat mutatii in relatiile dintre principalul aliat politic si militar al Romaniei care sunt Statele Unite si principalul partener economic al aceleeasi Romanii, care este Germania. Oare navalnica si mereu frematatoarea noastra lume politica mai are timp sa traga cu coada ochiului si la ce se mai pune la cale prin lume, caci de foloase sau ponoase oricum, pana la urma, vom avea si noi parte.
