“Îmi place această muncă și o simpatizez”, scria în cererea sa de angajare în Securitate, în 1957, un viitor bizar și repede trecător șef al spionajului românesc. Nu știa nicio limbă străină, dar era numit șeful agenturii externe, iar când “a fost făcut mare”, s-a speriat de moarte si și-a dat demisia (după care, peste câțiva ani a fost rechemat și făcut șef și mai mare). Și totuși, spionajul romanesc nu s-a redus la asemenea secvențe grotești, deși nici ele nu au lipsit. Dovezi generoasa ne dă temeinicul și rigurosul istoric Florian Banu, care atacă temerar, într-o carte voluminoasa, (și care, aflăm, a fost mult mai mare înainte de tipărire), subiectul pe cât de gingas și de incitant, pe atât de greu de știut și povestit, al spionajului la români. De ce temerar, gingaș, dificil? Pentru că: 1. Sinteze istorice pe tema în chestiune nu s-au prea scris. 2. Documentația trebuincioasă nu prea e, fortamente, la îndemână (multă informație a fost distrusă ori e încă ascunsă); 3. Perioada tratată – cea a regimului comunist – a fost, prin însuși ADN-ul lui, și foarte secretoasă, și foarte disimulata (inclusiv în documente oficiale dintre cele mai importante); 4. Fiind vorba de lucruri foarte apropiate de vremea de azi (cu protagoniști care trăiesc, poate și cu acțiuni care încă “lucrează”), secretul absolut e de la sine înțeles.
“Lucrătorul de Securitate”, pe care Nicolae Ceaușescu îl vedea “un activist de partid într-un domeniu special”, nu era evident asemenea spionului-vedetă din cărțile și filmele polițiste (nici colegii lui occidentali nu sunt chiar așa), adică mahmur dimineața după o băută și o bătaie pe cinste, cu niște isprăvi de-a lungul zilei – ceva documente sustrase, contacte, urmăriri etc., iar seara, cina intimă într-un local discret cu iubita ori secretara bossului unei mari companii.
În cele patru decenii de existență, spionajul comunist românesc a fost încercat, uneori în mod acut, de o dilema de-a dreptul hamletiană, formulată tranșant în termenii revoluției culturale chineze: “experți sau roșii”? Oricum, garnitura de aur de intelligence din interbelic cam dispăruse (în frunte cu seful ei, legendarul Moruzov) în perioada agitată care a urmat: manevrele ascunse ale lui Carol al II-lea, rebeliunea legionară, polițele plătite de Antonescu si, apoi, marile epurari de dupa 23 august 1944, 6 martie 1945, 30 decembrie 1947. Iar la un alt personaj mitic al Serviciilor externe ale vremii, Eugen Cristescu, puterea comunistă a apelat prea puțin. În structurile de spionaj abia născânde au fost băgați în grabă, multă vreme, tineri “cu origine sănătoasă”, majoritatea fii de țărani saraci de prin Oltenia sau Moldova, îmbrăcați în grabă în haina militara și școliți cât s-o putea. Apoi, împrăștiați, pe funcții, pe “spații”, pe misiuni. Textele temuților șefi ai Securității externe abundă în agramatisme și construcții de tot hazul, demne de Urmuz sau Ionesco, dar care tradează, nu o dată, și oportunismul, “fuga de răspundere” – cum se zicea, indecizia calculată în luarea unei decizii. Generalul Pintilie: “Tov Gutan și tov Popescu D-tru va chema la direcție pe tov Duicaru (sic) și veți prelucra cu el (…) Pe viitor dacă vom merge pe drumul greșit, nerespectând hotărârile direcțiunii, va fi scos din muncă”. Generalul Al. Drăghici: “Exista poziția aceasta de a merge în coada elementelor înapoiate”.
Altă piatră de moară “în calea bunei desfasurări a acțiunilor” erau relațiile mereu nesigure și riscante între partid și Securitate, doi centri de putere care se temeau unul de altul și se suspectau reciproc încercând, fiecare, să și-l subordoneze pe celălalt (în general, confruntarea o câstigă mereu partidul). În ultimii ani ai regimului, relațiile lui N. Ceaușescu cu Securitatea se deterioraseră serios, iar secretarul general nu mai avea încredere în instituție. “Ne aruncă informațiile în ochi”, își amintea generalul Pleșița. Și care mai povestea cum comandantul suprem se răstea jignitor: “Plecați de-aici cu agentura voastră nenorocită și penetrată de legionari”.
Cartea istoricului Florian Banu este scrisa într-o viziune și pe un ton de remarcabilă obiectivitate, spre deosebire de noianul de pamflete virulent anticomuniste, dar inconsistente Știintific care au inundat istoriografia momentului, dar și documente oficială, purtând chiar binecuvantare prezidențială. Nu este, de aceea, exagerat să vedem în această carte un model de cum trebuie abordata de către istorici – si nu numai – trecutul imediat, încă atât de fierbinte.
