Nişte inşi, după ce-au devorat un berbecuț până la oase, ajutând dumicaţii cu şpriţuri, iar acum aşteaptă nişte cafele, abordează problema spinoasă a existenţei.

Aspectele sunt mai întortocheate decât par la prima vedere, dar ei nu sunt meseni de prima vedere. De-ar fi fost aşa, berbecuțul şi-ar vedea şi-acum de-ale lui, zburdând vesel pe una din pajiștile patriei.

Reiese din discuţii că oamenii din jurul nostru sunt, domnule, niște prefăcuţi. Și cam avari. Întrebarea de la care porneşte demonstraţia este: “Zici că n-are lumea bani?” Toţi cei adunaţi în jurul oaselor de berbecuț sunt de acord că are. Dar lumea ţine banii la ciorap şi se vaietă că n-are.

Contradicţia este ilustrată copios. De exemplu: sunt foarte multe maşini străine pe stradă? Sunt. Înainte erau numai Dacii, şi alea ale cui îşi permitea. Acum sunt o mulţime de maşini străine. De unde, vă-ntreb, dacă n-are lumea bani?

Un altul aduce şi dânsul exemplul său. La casele de schimb vin sumedenie de oameni îmbrăcaţi sărăcăcios şi cam traşi la faţă. Ei schimbă mii de lei, pe care le scot, cu mâinile tremurând, de prin buzunare sau pungi de plastic. Schimbă miile de lei pe euro. De unde, domnule, dacă toată ziua se vaietă că n-au bani?

Discuţia continuă multă vreme, o şezătoare a exemplelor. Semnul grăitor că remarcile lor sunt pertinente este închiderea cercului, revenirea dinspre general spre particular. Relaţia de complementaritate dintre exterior, cosmic, şi interior – umanitate (așa vorbesc oamenii ghiftuiți). Așa că. după ce-au stabilit că lumea are bani, dar se vaietă toată ziua că n-are, vorbitorii simt că au datoria de a se apleca spre ei înşişi, pentru o scurtă şi modestă introspecţie. “Uite, cum stăm noi toţi aici, uite, oasele astea de berbecuț, cafelele… Nu ne văietăm noi toată ziua că n-avem bani? Şi când colo… Berbecuț, cafele…”

Cineva obiectează timid că şpriţurile au rămas de la Revelionul trecut, că berbecuțul era doar un mieluț sacrificat de o cumnată din părţile Sucevei… Iar cafelele sunt mai mult apă de la robinet.

Acelaşi cârcotaș nesuferit îndrăzneşte să presupună că există totuşi, printre cei care se vaietă toată ziua că n-au bani, oameni care chiar n-au. Ba, și mai și, oameni care fac foamea.

În acest moment, la o asemenea gogomănie, toți mesenii se revoltă. Prin consens general, se trece la o altă axiomă, care-şi va avea porţia ei de dezbatere: “Hai, domnule, că n-a murit nimeni de foame în Ţara Românească… Şi să mai vină un rând!”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here