Pe crenguțele primei decade a lunii mai explodează a primăvară, fel de fel de sărbători, de la cea a muncii, la aceea a lui Vodă – a independenței, a încheierii războiului în 1945, a Europei, poate și altele… În șirag s-a facut loc și pentru Ziua Internațională a presei, la 3 mai. Se poate stărui, la ocazie, pe starea de azi a mass media și pe condiția ziaristului, mai precis a presei scrise si a gazetarului care scrie. Căci aceasta este zona cea mai vulnerabilă, cea mai amenințată a ceea ce numim azi mass media. Ziaristul prost plătit și hăituit sau curtat ba de cel pe care “l-a spus”, ba de cel care vrea să și-l facă unealtă ori spion. Și ziarele care trăiesc mai degrabă din interesul patronului, decât din nevoia de a sti a publicului, iar profesia, de fapt misiunea, gazetarului mai e amenințată și de concurența presei live – văzută, auzită… Și așa se face că ziaristului de azi îi vine aproape la fel de greu să fie cinstit precum … politicianului. Inca acum aproape un secol, fascinantul conte european Keyserling observa că “în 80 de cazuri din 100 ziaristul este un erou subaltern și resentimentar”. Drept care, gândea el naiv, “ar fi necesară o lege care să îngăduie exercitarea meseriei de ziarist numai celor cu caracter seniorial, asadar numai celor complet generoși și nepizmași, singurii ce stapanesc perspective înalte”. Dar de unde în România democrată și europeană de azi, o lege pentru ziariști elitiști și cu tot felul de alte calități, câtă vreme în presă intră oricine, fără niciun fel de patalama care să certifice măcar că împricinantul știe să scrie și să socotească. Mai e oare vreo meserie în România în care să nu ți se ceara nimic, dar nimic-nimic “la mână”, nicio hârtie, de la niciun fel de “emitent”, ca să intri într-o slujba? Pe vremuri, până și slujnicuțelor li se cerea un fel de recomandare de la “conița” la care lucrase mai înainte.
Si atunci, mai avem noi astăzi ziaristi care să răspundă criteriilor visate de Keyserling? Avem, încă și e păcat ca despre unul dintre acești puțini si remarcabila sa carte va trebui să scriu după un asemenea sumbru exordiu. Volumul “Dracul zidit”, cu subtitlul “Întâmplări adevărate din România profundă”, de Viorel Patrichi, o culegere de reportaje, anchete-investigații, și interviuri, prefațate de un eseu, ai zice că sunt un corpus de texte pentru ziar. Da, pentru așa ceva au fost scrise, dar ele sunt de fapt texte model pentru cum trebuie făcută adevarata gazetărie. Ar trebui introduse ca lectura obligatorie, la facultățile și cursurile de ziaristică. Mai ales că din ziarele noastre au cam dispărut si reportajul, și anchetele, și chiar interviul care “scoate ce trebuie” de la interlocutor, nu se rezumă la banalități și politețuri.
Viorel Patrichi ne arată că România profunda este oriunde, ea trebuie doar aflată, înțeleasă și spusă așa cum este ea, si celorlalți. România profundă este, bunăoară, în locurile Amintirilor din copilărie și ale Baltagului, în parohii și în mănăstiri, în spitale și în tribunale, în românimea ajunsă minoritate prigonită în chiar inima țării – adica în Ardeal, în lumea întreprinzătorilor, a infractorilor și a păgubiților, a torționarilor dar și a milițienilor martiri, a partizanilor din munți sau a revoluționarilor. Iar interviurile lui Viorel Patrichi sunt cu interlocutori, în fond, la îndemana oricui, dar cu care nu stiu cine a facut convorbiri atât de interesante, uneori incendiare. (Sa nu uitam ca Viorel Patrichi a scris cartea-interviu, devenită celebră, cu generalul Pleșita.) Și dacă fostul președinte Emil Constantinescu o scaldă când vine vorba de țara în s-a născut, Mircea Druc spune răspicat că “România nu mai există. Există doar corporații”, iar Ilie Ilașcu precizează cu mândrie: “Nu am omorat oameni. Am nimicit dușmani ai neamului meu”.
Gazetarul și – nici nu încape vorba – scriitorul Viorel Patrichi trăiește în aceeași Românie ca noi, dar pentru el această țară este uneori și mai cumplită decât ne închipuim, dar mai cu seamă și mai vrednică, pentru a ieși de sub blestemul care o apasă. Cum ar zice Keyserling, stăpânește perspective înalte. Citiți-l pe Viorel Patrichi în această carte si imaginați-vă care gazeta l-ar publica.
