Caută
Close this search box.

Iulian Tănase: Cred foarte mult că oamenii au nevoie de poveşti, ne prelungesc viaţa

Iulian Tănase este scriitor, e poet, e „animal de radio”. Şi, mai ales, este tată. Are doi copii minunaţi, Adora şi Sacha, cu care parcă trăieşte în lumi fantastice. Şi nu se sfieşte să împărtăşească ceva din lumea asta a lor – în scris. Iulian Tănase are chiar şi două volume: „Adora” şi „Aventurile lui Sacha în Castelul fermecat” (aceasta din urmă se va lansa pe 27 mai, la Bookfest).

Iulian Tănase este un scriitor „superrealist”, aşa cum îşi spune, în joacă. De fapt, îi place foarte mult să se joace:. „E o stare de joc continuă, când ai copii mici jocul face parte din natura ta, din mediul tău natural, e un modus vivendi aproape”, spune Iulian Tănase într-un interviu pentru Life.ro.

Cum s-a născut „Adora“ (cartea, nu copilul) şi cum s-a ajuns la „Aventurile lui Sacha”?

„Adora“, cartea, a apărut pe lume în august 2009, înainte de a apărea copilul. Adora s-a născut în decembrie. Mă surprinde niţel întrebarea asta pentru că nu am mai fost întrebat de foarte mult timp despre cărţi din astea mai vechi. Volumul de poezie „Adora“ e prima carte de poeme după o pauză de şase ani. În 2003 am publicat „Sora exactă“ şi de atunci nu am mai scris poezie mult timp. A fost o pauză destul de lungă, dar, pentru că viaţa te împinge la poezie, la începutul anului 2009 s-a întâmplat să mă îndrăgostesc foarte tare de cea care avea să devină mama copiilor mei şi am reînceput să scriu poezie şi s-au tot strâns poeme, şi s-au tot strâns, cât pentru un volum, aşa. De fapt, întâmplarea e cu mult mai frumoasă: cartea a fost cadoul meu de ziua de naştere a Ioanei. Pe 22 august m-am prezentat în faţa ei cu „Adora“. Ea o avea pe Adora în burtă şi eu pe „Adora“, cartea, în mână (râde).

Dar cum e cu pauzele astea de poezie?

Pur şi simplu s-a întâmplat să scriu altceva în perioada aceea. Am experimentat proza sub diverse forme, proze mai experimentale, aşa. Am un volum foarte ciudat pe al cărui titlu nu-l ştiu pe dinafară. Pot să-ţi spun doar aşa: Borbro, Obs, Kabupaten, Snijngad, Sodhi şi aşa mai departe, e o enumerare de treisprezece nume ciudate, inventate de un prieten, Sasha Vlad, apoi am scris „Abisa“, cartea aceea despre vise, şi s-au întâmplat foarte multe lucruri în intervalul 2003-2009, dar mi-era dor să scriu poezie şi, ca să fiu sincer, şi acum mi-e dor să scriu poezie – iar sunt într-o pauză destul de lungă de la poezie, pentru că am scris proză în ultima vreme.

Dar cum e cu poezia asta? E mai „păcătoasă“?

Da, este foarte capricioasă. Starea de poezie este foarte volatilă, vine şi pleacă foarte repede şi trebuie să fii pe fază să captezi momentul şi starea în care ai putea să scrii. Nu poţi să te aşezi la masa de scris forţându-te să scrii poezie. La proză se mai poate, în sensul în care, dacă ai un proiect început, un plan, nişte schiţe foarte clare, poţi să te aşezi în fiecare zi la masa de scris să urneşti şi să duci mai departe povestea. Dar la poezie este imposibil. Imposibil pentru mine. Eu n-aş putea.

Eşti un scriitor „vicios“? Ce-ţi trebuie ca să scrii?

Îmi trebuie, da, sunt puţin vicios, în sensul în care pot să scriu fără stripteuze, dar îmi trebuie muzică. Am o anumită muzică pe care o ascult în căşti – în general, am scris cu Sigur Ros şi Cocteau Twins, cam asta era muzica mea de scris, şi sunt albume pe care le-am ascultat de zeci şi zeci de ori, nici nu mai sunt atent la muzică, muzica doar mă izolează şi m-ajută să rămân, aşa, într-o cameră interioară, bine antifonată. Şi fumez.

Scrii ziua? Noaptea?

În general, noaptea. Sau mai pe seară, să zicem.

Ne întoarcem la Sacha. Cum s-a plămădit cartea „Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat“?

Am început să scriu povestea asta fără să mă gândesc că scriu o carte. Era anul trecut, de ziua lui Sacha, pe 5 ianuarie, când am avut o mare suferinţă că nu am putut să îl văd de ziua lui de naştere. Pregătisem o petrecere, comandasem tort, a trebuit să anulez totul. Şi, ca să nu înnebunesc, am stat toată ziua şi am scris. Am scris ceea ce nu puteam să trăiesc. Am vorbit toată ziua, toată ziua aceea, cu el, în scris. Îmi imaginam că e la mine, că îi găteam, că ne jucam, că stăteam de vorbă, că dormeam împreună. De pe la prânz până seara am stat încontinuu la masa de scris, pentru că voiam să îl ţin aproape de mine, şi realitatea nu era prea generoasă, aşa că a trebuit să mă refugiez în imaginaţie. Am scris vreo zece pagini în acea zi, dar nu m-am gândit că scriu o carte. N-am intenţionat nici o clipă asta, la început. După momentul ăla, am lăsat baltă textul şi povestea. Am mai tot revenit de-a lungul anului trecut asupra ei şi mai scriam, din când în când, câte o pagină, două şi la un moment dat am simţit că se conturează povestea pe care am terminat-o în septembrie.

Întâmplarea a făcut că mă tot întâlneam cu Ana Nicolau şi ea îmi tot spunea „Dă-mi şi mie o carte, că aş vrea să te public şi eu“. I-am trimis manuscrisul Laurei Câlţea, care e redactor-şef la Editura Nemi, şi i-a plăcut foarte mult, mi-a dat, aşa, un răspuns cu mult extaz printre rânduri. Aşa s-a întâmplat să fie o carte acum.

Cum e tatăl-scriitor şi cum e scriitorul-tată?

Să ştii că nu e mare diferenţă. Eu am o relaţie foarte apropiată cu copiii mei, avem discuţii aberante, exact ca în carte şi tot felul de dialoguri care ating sfere dintre cele mai diverse – de la Dumnezeu la monştri, de la dragoste la despărţire, eu vorbesc foarte mult cu copiii mei. Şi cam asta se întâmplă şi în carte. E vorba de un tată şi un fiu care se distrează bine împreună. Adică eu chiar joc fotbal în realitate cu Sacha, şi jucăm şi în carte, dormim împreună, gătim şi aşa mai departe. Cred că sunt foarte apropiate aceste planuri. Plus că eu nu mă port cu copiii mei ca un scriitor, eu sunt tată în primul rând în raport cu ei.

Cum te simţi tu?

Mă simt bine în calitatea asta de tată, poate chiar mai bine decât în calitatea de scriitor, şi cred că lucrurile astea se completează foarte fericit. Adică scriitorul din mine a învăţat foarte mult de la copiii mei (şi de la copii, în general, dar mai ales de la copiii mei, pentru că ei sunt fiinţele cele mai apropiate). Ei sunt foarte poeţi. Copiii au gândirea magică, au o atenţie specială, au o mirare – ei se miră foarte mult, pun întrebări, iar unele întrebări sunt poezie curată, nici nu au nevoie de răspunsuri, pentru că sunt atât de bune încât ar fi ridicol să încerci să dai un răspuns.

De exemplu, Sacha m-a întrebat odată: „Ce se întâmplă cu ochiul minţii atunci când dormim? Ochiul minţii ce face când dormim?“. Şi în carte e chestia asta. Şi i-am zis: „Sacha, e o întrebare grozavă, nici nu are sens să îţi răspund…“

E joacă multă în scrisul tău?

E joacă multă, da. Era joacă multă şi înainte de a deveni tată, de a mă juca cu copiii mei, de a scrie despre asta. Da, mi-a plăcut întotdeauna să mă joc şi să experimentez. De altfel, joaca asta înseamnă, în scris, să experimentezi formule noi, universuri noi şi aşa mai departe. Sunt foarte multe cărţi unde eu chiar m-am jucat. De la „Iubitafizica“, poate, am început să mă joc mai mult. Apoi am şi scris împreună cu nişte prieteni – cu Dan Stanciu, cu Sasha Vlad, cu Gigi Rasovszky – avem nişte cărţi colective. Cu Dan Stanciu am o carte, „Trusa instalatorului de umbre“, în care chiar există un capitol intitulat „Jocul tare”. Şi am scris la patru mâni despre ce înseamnă să te joci. Şi mi-a plăcut asta. Şi în „Manualul îmblânzitorului de cafele“ am făcut asta. Am râs foarte tare când am scris cartea. M-am distrat! A fost o pură plăcere, nu am vrut să fie nici o miză adâncă, doar „o prosteală”.

Cum sunt poveştile tale – cele scrise şi cele spuse? Cât adevăr e în ele?

Păi, cât adevăr e în „Metamorfoza“ lui Kafka? Sau cât adevăr e în „Intermitenţele morţii”, a lui Saramago?

Există un adevăr al minciunilor. Eu tot vorbesc despre asta la atelierele mele de storytelling sau la cursurile de Creative Writing pe care le ţineam, că adevărul unui roman sau al unei poveşti este altul decât adevărul-adevărat, cel care poate fi probat de realitate. E altceva!

Llosa spune o chestie foarte deşteaptă: „Un roman bun spune adevărul şi un roman prost minte“. O poveste este credibilă dacă este bine spusă. Aşa că toate poveştile bine spuse sunt adevărate, oricât ar fi de fantastice.

Te-a întrebat cineva de ce te plimbi cu „oase migratoare“, de ce „citeşti în cafele“? Ţi-a spus cineva că ai fi ciudat?

(râde) La modul explicit nu îmi amintesc să îmi fi spus cineva că sunt ciudat. Dar, de exemplu, eu cu cele trei oase de vită (de la care porneşte romanul „Oase migratoare“ – n.r.) am tot călătorit prin lume – în Europa, când mergeam pe la festivaluri de poezie, până în China şi în Hong Kong. Mi-amintesc că eram în Slovenia, la Ptuj, unde s-a ţinut în 2010 festivalul „Days of Poetry and Wine“, şi am scos oasele şi le-am aşezat pe nişte scaune (erau nişte scaune foarte frumoase). Le-am aşezat „în poziţia de reîncarnare“, ca să zic cum e în roman, şi le făceam poze. Au venit nişte colegi de festival foarte miraţi…  şi le-am explicat că eu am o serie întreagă de fotografii cu oasele astea şi că le car cu mine prin păduri, peste tot, şi le aşez pe diverse obiecte, pe pietre, pe diverse suprafeţe şi ies nişte chipuri fantastice…

Da, probabil că par ciudat, dar pe mine nu prea mă interesează gura lumii sau ochii lumii, aşa că mă amuz, eventual. În China, de exemplu, eram în Qufu, la templul lui Confucius, şi am aşezat oasele pe un dragon din piatră. Şi imediat a venit un chinez la mine şi m-a întrebat care e faza. Iar eu m-am uitat aşa… la el şi i-am zis: „It’s black magic!”. În carte e o fază în care fotograful ajunge să fie arestat de poliţie pentru profanarea simbolurilor religioase, am găsit eu un schepsis acolo.

E şi ăsta tot un fel de joc. Oasele alea mi-au plăcut mult, sunt foarte fine, şi chiar arată ca doi ochi şi o gură. Până la urmă a ieşit povestea asta, pe care îmi pare bine că am scris-o.

Mai toate cărţile tale au un punct dintr-ăsta de pornire, fie că faci poze cafelei, dimineaţa, fie că plimbi oase. Ce-ţi trebuie ţie să porneşti o carte?

Da, la un moment dat am început să fotografiez cafelele înainte de a le bea, pentru că pe suprafaţa lor, din spumă, se formau tot felul de imagini, de figurine. Şi făceam nişte poze foarte proaste, dar le-am păstrat ca pe nişte foto-documente şi când s-au strâns mai multe m-am gândit, iniţial, să scriu nişte legende, să primească un nume fiecare cafea şi să scriu o mică legendă, câteva rânduri, pentru fiecare-n parte. După care mi-a venit ideea asta cu îmblânzitorul de cafele, un tip care îmblânzeşte cafelele, şi am scris un poem, o carte care nu e nici proză, nu e nici poezie.

Declanşatorul a fost vizual în cazul ăsta. La fel şi în cazul „Oaselor…“. Apoi, în cazul „tăcerilor“ (volumul „Teoria tăcerii” – n.r.), de exemplu, a fost o întrebare: „În câte feluri se poate tăcea?”. Eu eram şi student la Filosofie pe vremea aia, studiam şi filozofia limbajului, şi fusesem cumva contrariat de faptul că tăcerea nu face parte din limbajul despre care era vorba acolo. Şi mi se părea cumva nefiresc, pentru că nu poţi să evacuezi tăcerea din limbaj, nu e posibil să vorbeşti fără să taci. Cineva trebuie să tacă pentru ca altcineva să poată să vorbească.

În ce crezi cu tărie când e vorba de scris?

Păi, eu cred exact în asta: în scris. Cred în puterea poveştilor. Cred foarte mult că oamenii au nevoie de poveşti, cred foarte mult că realitatea poate fi corectată cu ajutorul imaginaţiei şi al poeziei, cred că poveştile ne prelungesc viaţa, cumva, şi ne oferă un alt aer, un fel de balon de oxigen ca să suportăm ceea ce ni se întâmplă în realitate.

Şi simt că mai sunt foarte multe poveşti încă nespuse, nescrise, mai sunt foarte multe vise sau visuri de visat şi de imaginat. Pentru mine scrisul a fost mereu o supapă, un mod de supravieţuire. Am avut o nevoie reală de a scrie. Nu m-am apucat să scriu ca să mă aflu în treabă!

Citeşte totul AICI

FOTO: Life.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ultimele stiri