Oamenii optimişti, pentru care viaţa nu-i doar o dramă asupra căreia se simt datori să-ţi atragă atenţia (cam din cinci în cinci minute), se bucură în general de simpatie. Pesimiştii îi consideră pe optimişti „inconştienţi”, iar optimiştii contraatacă palid cu pilda „paharului pe jumătate plin”. Optimiştii care nu se tratează la timp contractează un optimism patologic, cu crize greu vindecabile în timp.
Avem un prieten care s-a autosugestionat atâta vreme să vadă partea plină a paharului încât nici că mai vede altceva. Dealuri și văi, un câmp de pahare pline, o țară întreagă. Viaţa lui a devenit o plimbare relaxantă prin cartiere de cupe jumătate pline şi chiar pline ochi. Noroc că sunt simbolice, altminteri ar fi dat în ciroză.
Ce se întâmplă: n-a fost atent, nu s-a îngrijit şi într-o zi a scăpat de sub control. Mai cu fereală, mai bărbăteşte, medicul i-a dezvăluit tragicul diagnostic: optimism incurabil.
Nu ne mai înţelegem cu dânsul. Are crize tot mai dese, tot mai puternice. Dacă, de pildă, cineva nu-i cere nimic în timpul zilei, la bilanţul de seară prietenul nostru contabilizează un câştig. Adică „incredibil, azi nu mi-a cerut nimeni șpagă; concluzia logică este că mi-a crescut venitul.” Asta înseamnă să vezi jumătatea plină a paharului.
Optimismul lui, cel mai pur optimism de Românica, și-a terminat perioada de incubaţie și erupe. Dacă întâlnește pe stradă un om normal al zilelor noastre, adică, vorba lui Alecsandri – având sumanul rupt şi o cămaşă ruptă bucăți pe dedesubt, zice „iată un român fericit; măcar are doi pantofi de-același număr!”
Dacă trece unul clătinându-se pe picioare de câte boli a luat din ultimele cinci spitale în care a fost internat, îl îndrumă optimist către al șaselea (unde au niște bacili Pioceanic să te lingi pe degete).
Când unul și-a pierdut mașina, casa și tot ce se mai poate pierde în țara noastră prin taxe de partid şi depuneri la bănci, i-a sugerat să fie fericit: nici accident de automobil n-o să mai aibă, nici casa n-o să-i cadă în cap la cutremur.
El n-are probleme cu grațierile în masă, desfășurate pe principiul „cu cât fapta și prejudiciul mai mari, cu atât liberarea mai frumoasă și mai rapidă”. Se bucură sincer că puținii ce vor mai rămâne prin pușcării – distrații și indolenții pesemne, vor beneficia de un spațiu locativ împărătesc.
O asemenea forţă trebuia să sublimeze la un moment dat în ceva suprem, simplu şi pur, o picătură de esenţă nemuritoare. Aşa s-a şi întâmplat. Reușind o privire globală asupra existenței sale și a noastre, acest ocean cenușiu de frustrări, frecușuri și umilințe zilnice, de insatisfacții, de speranțe anemice și visuri spulberate, a avut revelaţia optimismului suprem: „Chiar și-așa, câtă vreme nu mori, se cheamă că trăieşti…”
