Elena Calistru, resprezentant al ong-ului Funky Citizens, face parte dintre reprezentanții societății civile care au participat, după îndelungi insistențe, la ședința Consiiului General al Municipiului București. Din perspectiva Elenei Calistru, scaunele rezervate cetățenilor Capitalei erau ocupate de apropiații primarului general Gabriela Firea, care au acces necondiționat în primărie.
Publicăm integral textul, așa cum a fost el postat pe o rețea de socializare.
„Niciodată nu m-am simțit mai umilită și mai dezarmată ca azi, la ședința Consiliului General al Municipiului București. Când am plecat, după aproape patru ore petrecute în primăria Capitalei, am avut impresia pentru prima oară în viața asta că nu mai e nimic de făcut. Nu pentru un om ca mine.
Am fugit de acolo și în mașină pur și simplu am izbucnit în plâns. Am plâns cu sughițuri, cu furie și cu neputință. Am sunat-o pe Ana și pur și simplu cred că am rostogolit niște mii de înjurături pe minut. De obicei, Ana e cea care îmi spune cât de multă mizerie este în jurul nostru și eu sunt responsabilă cu menținerea entuziasmului. De data asta nu am mai putut. Pentru mine, ziua asta a fost prea mult.
Mai întâi, faptele.
Am ajuns pe la 8 fără un pic la primărie și, după trei filtre de control, în care mi s-a dat impresia că sunt o nebună isterică ce deranjează niște oameni, am ajuns în sala de consiliu. După ce președintele de ședință a anunțat că ultimele rânduri sunt pentru cetățeni și că oamenii din primărie ar trebui să se așeze în altă parte, deja au apărut primele motive de umilire. În vreme ce prieteni și cunoscuți erau ținuți afară la lift, pe scaunele pentru cetățeni stăteau (iar) apropiați ai doamnei primar. Pe una dintre aceste persoane, fosta șefă de cabinet, am recunoscut-o și am pozat-o. Înțeleg că acum nu mai lucrează la PMB. Asta nu a oprit-o în schimb să aibă badge cu cartelă de acces, deși nici măcar toți polițiștii din instituție nu aveau ”cartela, cartela, aveți cartelă!?!?”.
A început apoi o ședință desprinsă din teatrul absurdului. O să dau doar un exemplu de discuție, pe transferul ELCEN la PMB, că acesta a fost cea mai importantă discuție și cea mai relevantă în ceea ce privește cum se petrec lucrurile acolo. Acest subiect a fost pus pe ordinea de zi azi-noapte. Tot azi-noapte, consilierii au primit proiectul de hotărâre (în condițiile în care ședința a început la 8 dimineață). Doamna primar a spus că e o ședință istorică pentru capitală, că uite, așa se vor rezolva toate problemele legate de căldură în București. Lângă ea, ministrul Energiei. Ceva consilieri din opoziție au ridicat niște probleme decente – cum să aprobi un proiect prin care ar uma să fie plătite 155 milioane de euro după o zi pe alta? cum să voteze ei când nu au avut timp să studieze măcar propunerea? La toate astea, a început marea manipulare. Răspunsul la întrebările de bun simț a început cu ”dar am promis toți în campanie că facem asta”. Ce mai contează că tot în campanie s-a promis și transparență decizională? Ce mai contează că și dacă era în plan, o administrație serioasă nu aprobă un proiect de pe noapte pe dimineață? Apoi totul a devenit și mai absurd. Doamna primar a spus senină că ministerul Energiei și-a făcut treaba și pregătise HG-ul pentru ELCEN, dar iată că s-a blocat la guvern care ”știți bine că ne-a blocat proiectele”. În tot acest timp, lângă ea era fostul și actualul ministru al energiei. Care adaugă și el – noi vrem să dăm HG-ul mâine în ședință de guvern, dar nu puteam face asta până nu exista o hotărâre a Consiliului General. Dincolo de absurd și de pasat vina pe un cal deja mort, cineva a mințit. Ori a blocat guvernul treaba, ori nu s-a putut da HG pentru că nu exista hotărâre de consiliu. După ce s-a votat și aplaudat, s-a terminat seriozitatea și a început circul. Doamna a plecat satisfăcută.
Și acum, povestea.
Pe lângă noi, roiau tot felul de doamne – unele consiliere, o doamnă director la Ciclop (firma CGMB), unele naiba știe cu ce treabă prin primărie. Toate de-ale casei. Toate comentând non-stop. Ce am auzit?
Ovidiu Vanghele a fost apostrofat că a venit îmbrăcat în halul ăsta la o ședință de consiliu, că totuși e instituție serioasă. Am întrebat-o pe cucoană care e problema ei și am întrebat-o de curiozitate cât au costat pantofii ei. Am greșit brandul și a ieșit iureș. Că a dat doar 180 lei pe ei și că ce, ”dar de unde ați vrea doamnă să mă îmbrac, de la Obor?!?”. Și că nu îi plac pantofii mei.
După care au început să bage aceste doamne un bullying de mare clasă. De la ”iar vorbește prostul ăla de Ciucu” (așa se vorbește în serioasa instituție despre un consilier), până la dar cine or fi oamenii ăștia de au timp să umble și să stea pe la ședințe. Și dăi, și dăi. Non-stop. Una dintre ele, super obraznică și arogantă, vorbind într-una despre cum ea face 1700 euro brut și că vaaaaaai, cât muncește. De dimineață și până seară. Că trebuie să își lase copii prin vecini. Că uite ce ticăloși sunt cetățenii și mincinoși. O altă doamnă se lamenta că uite cum cred cetățenii că ei ar trebui să fie sclavii lor.
Vine la rând punctul de pe ordinea de zi pentru care cerusem să intervin, cel pe modificarea bugetului. Mă ridic în picioare și îi spun președintelui de ședință fix asta – că m-am înscris să iau cuvântul la acest punct de pe ordinea de zi. Moment în care stimatul domn efectiv urlă la mine – să stau jos și să tac din gură, căci altfel mă dă afară din sală. A căzut cerul pe mine.
În paralel, doamna cu reproșurile vestimentare trecuse la drăgălășenii cu Vanghele, la prietenii de tipul ”hai să vedem cum rezolvăm problema”. Văzând că ăsta o ține pe-a lui cu principiile, cu legea, cu alte asemenea mărunțișuri, îi trântește o replică ce pe mine m-a lăsat mască: ”Ovidiu, dar tu nu erai jurnalist? Că pari așa, genul de jurnalist ratat”.
A fost momentul în care eu nu am mai putut rezista. M-am simțit ca într-un coșmar în care aș vrea să urlu, dar pe gură nu iese nimic. Pentru prima dată în viața mea de cetățean, am simțit că iau foc. Am simțit nu numai că, dacă vrea, statul își poate bate joc de tine, ci și că prin genul ăsta de oameni te poate termina emoțional. Prin genul ăsta de oameni mici, sadici, bucuroși că sunt în interior pentru o vreme, statul își bate joc de cetățean și îi mai și face plăcere. Ce am văzut azi a fost o demonstrație completă, de câteva ore, despre cât dispreț amestecat cu aroganță este în felul în care unii oameni din instituții se poartă cu cetățenii care le plătesc salariile.
Pentru că acele doamne se plâng de un salariu de ”doar vreo 1300 de euro net” pentru care ”muncesc de dimineață până pe la 1 noaptea câteodată” și își ”abandonează copiii prin vecini”. Iar mie îmi vine să urlu. Fir-ar ea a dracului de viață, eu trăiesc pe salariu de 2500 lei din Funky, la fel ca Pojo sau Codru. Oameni care s-ar putea duce oricând altundeva pe cel puțin banii ăștia cu euro în coadă dacă nu le-ar păsa. Ore muncite până în miez de noapte?!!? Numai eu știu câte serii de câte 36-38-40 de ore fără somn am băgat în ultimii aproape zece ani de ong-ism. Copii abandonați pe la vecini? Nici măcar nu îmi permit să mă las să mă gândesc că aș putea aduce un copil pe lume în țara asta nenorocită de toți parveniții și hoții. În tot timpul ăsta, doar la ultima tranșă trimestrială de impozite am dat statului 34599 lei. Vreo 7600 euro. Noi toți, adunați, în organizație nu facem banii ăștia pe lună. Nici măcar pe aproape. Credeți că vreun leu din banii ăștia au venit de la stat?! Nu. Au venit din granturi, din donațiile oamenilor care cred în noi, din nopți și zile muncite ca tâmpiții.
Așa că am plâns. Am zis pentru prima dată că eu nu mai pot. Am înjurat printre sughițuri. Eu nu cred că am în mine puterea de a suporta o țară în care nu doar că ești muit la orice pas, înjurat, făcut sorosist, trântor, făcut cu nervii de toți deștepții pământului și, mai ales, izbit în tot ceea ce ar trebui să țină o țară împreună – încrederea că dacă faci lucrurile bine și muncești pentru ele, atunci nu are cum să nu fie bine. Pentru prima dată am simțit că țara asta e un bolnav incurabil și că eu pur și simplu nu am ce căuta aici. Pentru ce? Pentru cine? Cum o să mă simt pe 15 iulie când trebuie din nou să plătesc impozite și contribuții pentru că suntem suficient de proști încât să nu ne băgăm în buzunar banii pe care îi dăm unui stat ticăloșit?!
Azi nu mai am în mine niciun strop de entuziasm. Îmi vine să fug cât văd cu ochii. Probabil mă ține aici doar gândul că aș fi lașă și faptul că nu sunt singură. Poate că îmi va trece și o voi lua de la capăt cu masochismul. Dar zău dacă azi știu ce naiba caut eu aici.”
