Un întreprinzător care pune pe picioare o afacere îşi alege oamenii cu mare grijă. E grozav să semnezi contracte cu stiloul de aur, dar nu-i rău nici să-ţi treci din când în când ochii peste un colectiv de angajaţi care trudesc de dimineaţa până seara pentru ca tu să-ţi mărești piscina sau să-ţi iei un merțan nou.
Cum îşi alege un şef oamenii? Unul îi preferă simpatici. Altul – inteligenţi sau disciplinaţi. Simpatici, inteligenţi şi disciplinaţi deodată se poate, dar ce şef e atât de imprudent să-şi dorească aşa ceva? Rămân fără șefie cât ai bate din palme.
Cei mai mulţi se înghesuie să recruteze oameni pricepuţi. Nu le știe nimeni pe toate. Unul știe una, altul alta. Şmecheria este ca şeful să aibă o viziune de ansamblu, integratoare, asupra tuturor celor știu. Rezumând, pentru a nu crea confuzii nocive, şeful NU se pricepe la toate, dar se pricepe să-i combine şi să-i vegheze pe cei care se pricep.
În domeniul resurselor umane am cunoscut un inovator. Un inovator este acela care la un moment dat, plictisindu-se să privească lucrurile din acelaşi unghi cu ceilalţi, se dă niţel mai la o parte. Ei bine, ăsta, când s-a dat la o parte, a văzut că toţi aleargă cu limba scoasă după pricepuţi. Nimeni nu-i bagă în seamă pe nepricepuţi.
Şi ce potenţial uriaş zace nefolosit în rândurile lor! Pentru fiecare ins care se pricepe foarte bine la ceva, găseşti, printr-o eficientă politică de cadre, o sută de inşi care nu se pricep la acel ceva. În spatele fiecărui specialist, stau pitulaţi în anonimat o mie de nespecialişti. Unde mai pui că dacă printre pricepuţi n-ai să găseşti niciodată unul care se pricepe chiar la toate, când vine vorba despre nepricepuţi nu faci doi paşi şi dai peste unul care nu se pricepe absolut la nimic.
Aşa stând lucrurile, de ce să nu-i punem la treabă? N-o să vă vină să credeţi de câte ori este nevoie de un om care nu se pricepe, ca să îmboldească echipa când se iveşte vreun impas. Toţi pricepuţii zic că un anume lucru nu se poate, iar nepriceputul zice că se poate şi în felul ăsta ei toţi merg mai departe. Sau cad cu toții într-o groapă, dar măcar sunt solidari și-și fac acolo un partid.
Inovatorul despre care vorbim a strâns un colectiv de nepricepuţi de toată isprava. Ţi-era mai mare dragul să-i urmăreşti cum se împiedică unul de celălalt, cum strică toate cele şi calcă în străchini. Nici nu existau atâtea străchini pentru câte erau ei în stare să calce. Şeful şi colectivul său au dat drumul unei afaceri. În scurtă vreme s-au umplut de bani.
Partea cea mai frumoasă a acestei povestioare încâlcite este aplicabilitatea ei la scară oricât de mare. O afacere poate fi foarte bine o întreagă țară, cu toate reursele pe care le (mai) are. Un colectiv poate fi, în mod firesc, unul de demnitari, un – cum naiba-i zice? Aha, un guvern. Cât despre șeful care s-a priceput să-i adune la un loc și (vezi concluzia de mai sus) să-i umple de bani, ăsta nu poate fi, vezi bine, decât tăticul tuturor…
