MagnaNews.ro vă propune, prin interviul de mai jos, să faceți cunoștință cu personalitatea unui artist complex ce are o multitudine de talente şi pasiuni, un om cu un suflet extraordinar, cu un simț al umorului “tonic”, un om sincer și mai ales unul foarte modest. De la arhitectură, grafică, fotografie artistică, sculptură în lemn, pictură în ulei, proză, şi caricatură, artistul vizual israelian, originar din România, Eduard Mattes este membru al Asociației caricaturiștilor din Israel și al Asociației Internaționale a Caricaturiștilor, cât și al Uniunii Artiștilor Plastici. Lucrările sale au fost prezentate în expoziții din Egipt, Portugalia, Italia, Spania, Olanda, Japonia, România. Crede cu tărie că pasiunea pentru ceea ce face îl ajută cel mai mult în demersul artistic.
Onny Sîrbu: Care este povestea dvs artistică și cum ați descrie acest traseu impresionant, încă de la începuturi și până acum?
Eduard Mattes: Ca orice copil, desenam de mic. Mai pe sub masă, mai pe unde apucam. Primul desen l-am făcut când aveam 5 ani şi îl am şi acum. Era un joc de cărţi pe care l-a adus unchiul meu din Franța. Apoi, făceam desenele la școală, mai de bună voie, mai “silit cu pumnii”, deoarece colegii voiau să le fac şi lor. În vremea aceea se făcea serios desen, făceam caligrafie, chenare la foi care erau de fapt un desen pe care trebuia să îl repeţi şi să îl duci de jur împrejur. Iar ceea ce a fost cu adevărat semnificativ în viaţa mea de mâzgâlitor, de desenator, a fost Şcoala Populară de Arte de la Iaşi, pe care am făcut-o în paralel cu liceul. Nu era deloc uşor să vii de la şcoală, să îţi faci lecţiile, şi apoi să mergi acolo la cursuri. Mergeam la Şcoala Populară de Arte cam de 2, 3 ori pe săptămână, seara. Şi nu stăteam acolo doar să desenez, ci am făcut şi cursuri de istoria artei, ceea ce mi-a ajutat întotdeauna. Iar cu ajutorul profesorilor de acolo, am şlefuit această deprindere. Atunci am învăţat şi pictură şi sculptură. Dar stând în Iaşi, pentru sculptură nu prea am avut condiţii. Făceam asta, uneori, în balcon. Primul obiect pe care l-am sculptat a fost făcut pentru mormântul bunicii, un fel de flacără cuprinsă între două mâini, lăcuită frumos, pe care am cimentat-o într-o urnă, cum se pune la cimitir, și am fixat-o cu niște cuie băgate în ciment. Dar după două zile a dispărut. Deci, pot spune că am avut “certificat de calitate”: dacă nu era frumoasă nu o luau.
Am încercat puțin și pictura dar sincer nu mi-a plăcut să mă mânjesc (n.red- murdăresc) și nici mirosurile respective, uleiurile de in etc. Țin minte totuși că am pictat un apus de soare pe Techirghiol. Am avut o fotografie și am pictat peisajul după ea. N-am ieșit în natură să pictez, ci doar să desenez cu creioane colorate. Am fost mai mult axat pe partea grafică deoarece pregătirea mea pentru facultatea de Arhitectură a început încă din clasa a 9-a și a continuat până când am intrat la facultate. Acolo am învățat să desenez cu hașură, stil grafic pe care îl folosesc și astăzi. Știu că am făcut în acest sens un desen, un autoportret cu niște șerpi din metal, după ce am avut un coșmar, trecând printr-o perioadă mai dificilă în vremea aceea. Și am desenat acest vis greoi, cu penița și cu tuș negru, în decurs de o lună, liniuță cu liniuță. Dimensiunile desenului au fost de 50×70 cm, făcându-i umbre în degrade însă a fost plin de liniuțe prin hașură, și abia într-o lună am reușit să îl termin.
Referitor la proză, nu pot spune că am nu știu ce realizare în sensul acesta. Sunt doar niște eseuri pe care le-am scris. Dar fac asta din inimă. Ori de câte ori am avut o chestie mai dureroasă sau mai fericită, am scris imediat. Mi-a venit așa din inimă.
Arhitectura am ales-o încă din clasa a 9-a, după cum spuneam, spre deosebire de tinerii de astăzi, de la noi (n.red- în Israel), care abia după ce fac armata se hotărăsc ce cale profesională să apuce. La noi armata e ceva foarte serios, se face timp de 3 ani. Băiatul meu cel mic încă este în armată, de 2 ani și două luni ( Eden ). Am și băiatul de 37 de ani ( Roni) care este make-up artist și fotograf.
Dar vreau să menționez și țin să îi mulțumesc fostei mele soții, Rodica, pentru faptul că ea a fost cea care m-a încurajat și susținut pe drumul acesta de caricaturist. Îmi aduc aminte de stângăcia primelor lucrări, încă din studenție, dar ea m-a încurajat și susținut și vreau să îi mulțumesc pentru asta.
“Mi-au plăcut atât de mult lucrările din acea expoziție încât am zis că e păcat să nu vadă lumea și la noi așa ceva”
O.S: Pentru băiatul cel mare s-a transmis, așadar, talentul artistic?
E.M: Poate. Nu știu, ce să zic…pentru mica mea contribuție la sarcina soției mele, nu știu dacă pot să zic asta. Nu știu dacă să cred în asta, sau dacă se transmite ceva, și ce anume se moștenește. Cert este că am fost împreună toți 3 (cel mic nu era născut încă) într-o excursie prin Scandinavia și țin minte că mă opream tot timpul să fac câte o poză. Și aveam niște „scandaluri” cu Roni că tot timpul opresc iar el nu mai avea răbdare. Dar în timp, asta i-a folosit. El a studiat mai întâi psihologia, apoi multimedia și fotografia artistică. Astăzi, din asta trăiește: este make-up artist pentru modele, artiști din teatru și televiziune și apoi le face un book profesional din zeci, sute de imagini. Deci, ceea ce era hobby pentru mine și îl supăra pe el, astăzi i-a devenit profesie și mă bucur să îl știu mulțumit, împlinit și că îi place ceea ce face.
O.S: Care a fost cea mai mare provocare din viața și cariera dvs?
E.M: Expoziția românească din Israel pe care am realizat-o mai mult singur și care a durat 2 ani și jumătate. Am văzut o expoziție de pictură frumoasă la Galeria “Cupola” din centrul Iașiului, am vorbit cu artista care era prezentă în expoziție, pictorița Mariana Stratulat și am întrebat-o dacă ar fi interesată de o expoziție la noi. Nu știu de ce ea a înțeles că mă refeream să vină la Cluj iar eu i-am explicat că în Israel. Ea a rămas așa…”tablou”, pentru că nici prin cap nu îi trecea să aibă o expoziție în Israel. Mi-au plăcut atât de mult lucrările din acea expoziție încât am zis că e păcat să nu vadă lumea și la noi așa ceva. Și astfel, doi ani și jumătate m-am zbătut și am tras de Ambasada României în Israel, de atașata culturală de pe atunci, dna Andreea Păstârnac (care m-a ajutat cât a putut) și până la urmă am reușit. Am ajuns până și la Ministerul de Externe, am venit special în București pentru a ajuta să primească fonduri, să fie ajutați cu transportul lucrărilor. N-a fost deloc ușor, m-a costat și foarte mult, dar a fost un real succes.
„A fi perfecționist uneori poate să doară”
O.S: Ce vă fascinează cel mai mult în fotografia artistică și care sunt temele cele mai des abordate?
E.M: Îmi place să fotografiez pe macro. Probabil și din prisma meseriei mele de arhitect ce mă determină să intru mereu în detalii. Când proiectez ceva, trebuie să iau cumva lucrurile invers, să văd mai întâi în detaliu, dacă pot să execut ceea ce văd eu. Câteodată îmi doresc să nu intru așa mult în detalii și să fie totul mai schițat, dar nu reușesc. E firea mea să intru în detaliu, sunt și perfecționist. Dar a fi perfecționist uneori poate să doară.
Am avut o expoziție întreagă numai cu pete de culoare de pe eucalipt. Sunt niște pete de culoare extraordinare pe copacii ăștia, că dacă iei (n.red-fotografiezi) o porțiune de pe o astfel de pată, pare a fi o pictură impresionistă. La fel, am avut o altă expoziție numai cu umbre. Sau o alta, la Cinema “Patria”, intitulată “Caractere”, în care am avut fotografii cu portrete dar și dintre cele cu elemente care par neidentificabile la prima vedere și te întrebi “Ce e asta? Ce o fi văzut ăsta aici?”. Dar dacă te uiți mai atent observi fie un colț, o gaură într-un perete și vezi mai multe straturi de tencuială, fie o alta cu un cui băgat într-un copac și observi atitudinea omului ce exprimă nepăsare, de exemplu. Mai contează și un mic titlu pe care îl dai ca să ajuți oamenii să înțeleagă mesajul transmis.
O.S: Știu că ați făcut parte din juriile Concursului Internaţional de Caricatură „Green Planet”, precum şi a Festivalului Internaţional de Caricatură din Haifa. Cum ați descrie această experiență și cum se desfășoară astfel de concursuri la nivel internațional?
E.M: Jurizarea a fost o experiență excelentă. Am putut să văd o gamă largă de aspecte, de la atitudini, cum se abordează subiectele, ori felul în care se lucrează în lume. Dar am fost și dezamăgit deoarece printre jurați erau și oameni mai puțin avizați care aveau funcții la primăria din Haifa. Și atunci, alegerile mele au fost cam departe de ce au ales ei. Până la urmă ne-am pus cumva de acord dar, când am avut de ales primele 200 de lucrări spre exemplu, au fost mari diferențe între noi și, multe discuții în contradictoriu. Sau, era unul (n.red- membru al juriului) care era din Ucraina și trăgea mai mult spre oamenii lui. Sunt foarte buni ucrainienii, însă mi-aș fi dorit să văd mai multă obiectivitate.
“Cred că este exact ca și cu Eurovisionul și că a devenit o chestie politică, altfel nu îmi explic cum e posibil”
O.S: Ați participat la vreun astfel de concurs, ca membru al juriului sau participant, în România?
E.M: Am trimis lucrări în calitate de participant la concursul de la Gura Humorului și la Festivalul Internaţional de Umor „Constantin Tănase” de la Vaslui. Dar fără rezultat. Am impresia că, în momentul de față, eu încă nu mi-am format o idee despre ce anume place pe plan internațional. Nu îmi dau seama. Eu văd ce lucrare a luat premiul I și zic: “așa ceva aș arunca la coș”. Nu raportând totul la mine ci, de exemplu, la mențiunile speciale care erau mult mai bune decât premiul I. Cred că este exact ca și cu Eurovisionul și că a devenit o chestie politică, altfel nu îmi explic cum e posibil.
Se face caricatură bună, dar este un fel de “lătrat la lună”
O.S: Cum este văzută astăzi caricatura? Ce rol mai are?
E.M: Nu mai are niciun rol. Pentru că viața însăși a devenit o caricatură. Se face caricatură bună dar este un fel de “lătrat la lună”. Adică, politicienii nu mai citesc, nu îi mai interesează așa ceva, sau ce spun organizațiile de femei, de exemplu. Dovadă: Trump. Pe el nu îl interesează ce spun cei care vor să apere mediul. E ceva strigător la cer, în ziua de azi, când planeta suferă, pe el să nu îl mai interesează problema asta. Un astfel de om nu poate să conducă lumea. Dar iată că o conduce.
O.S: Ce teme ați abordat cel mai mult în caricatură?
E.M: Portrete cel mai mult, dar și politică. De exemplu, am primit în Haifa premiul pentru caricatura politică. În 1996 am fost invitat la Knesset (Parlamentul israelian), de către profesorul Shevach Weiss, pe atunci era Președintele Knesset-ului, unde am oferit o lucrare legată de asasinarea premierului Itzhak Rabin. Deci, eu cu asta m-am făcut cunoscut în Israel, cu caricatura politică. Iar în privința portretelor, îmi spune lumea că reușesc să surprind caracterul omului, în lucrare. De exemplu, al lui Ion Besoiu, D-zeu să-l ierte: mă întreabă lumea cum de am reușit să îl fac așa…arogant. Nu știu, așa mi-a ieșit. Eu nu am încercat să fac asta intenționat. Dar așa mi s-a zis, că am reușit să surprind firea omului.
O.S: De curând ați avut expoziția de caricatură portretistică “Actori români de ieri şi de azi. Zâmbet amical şi umor tonic”. Cum a decurs acest eveniment, care au fost personalitățile țintă și care a fost feedback-ul lor?
E.M: Nu prea am ce să vă zic…Nu a fost așa cum mă așteptam. Era vorba să vină Maia Morgenstern și aveam pregătită caricatura ei în expoziție. La fel, o aveam și pe cea a lui Aurel Vainer. Trebuia să vină și Horațiu Mălăiele căruia îi dădusem caricatura, în original, la Haifa când a avut un turneu de spectacole prin Israel. În sensul ăsta zic…cum să calific o expoziție când niciuna dintre personalități care urmau să fie la deschidere nu a mai venit? Au fost 15 oameni, s-a vorbit frumos…A venit Cristi Topan, prietenul meu și Președintele Uniunii Caricaturiștilor din România, ori Corneliu Vlad, care este cineva.
O.S: Au fost situații în care cei care și-au văzut caricatura s-au supărat pe dvs?
E.M: Nu am primit vreun feedback de genul acesta. Nu mi-au răspuns, nu mi-au mulțumit, dar asta nu înseamnă că nu era o lucrare bună. Asta înseamnă că…li se fâlfâie. De exemplu, i-am trimis cariatura lui Popas (n.red- Ștefan Popa-Popas). Știți ceva? Eu fac caricaturi mai bune ca el. Eu sunt modest și spun, și admit da, că el le face mai repede. Dar nu știu dacă în artă viteza este un parametru. Ci mai degrabă ceea ce iese contează. În fine, am simțit nevoia să îi trimit două caricaturi. Una a fost mai bună, alta mai puțin bună. Și putea să zică ceva, chiar și că sunt complet pe lângă subiect. Dar nu a zis absolut nimic. Doar doamna Maia Morgenstern mi-a răspuns.
“Societatea oferă din plin idei”
O.S: Sunt momente în care sunteți în pană de idei, în ce priveste caricatura, sau societatea vi le oferă din plin?
E.M: Societatea oferă din plin idei dar sunt momente în care eu sunt în pană de ele. Au fost astfel de momente și sunt și acum. Am trecut printr-o perioadă mai dificilă în care am fost bănuit de cancer, unul destul de rapid, și m-a scos cumva din ritm. Sau moartea mamei de acum câteva luni, la fel, m-a făcut să nu mă mai gândesc prea mult la partea asta.
O.S: Cum s-ar caricaturiza un caricaturist?
E.M: Dacă ar fi modest ca mine, pai, urât de tot. Eu m-aș face urât tare. Ce nu am frumos aș exagera mai tare. De ce aș face așa? Din modestie.
O.S: Ce vă place cel mai mult să desenați?
E.M: Potrete. Dar și aici e cu inspirație. Adică, sunt zile când nu pot să mă așez, nu am răbdare. Mai ales de când a murit și mama.
“Eu fac toate aceste lucrări din plăcere totală, nu fac nimic pentru bani”
O.S: Care credeți că au fost elementele cheie în succesul dvs?
E.M: Știu eu…să zicem că talentul, poate. Dar probabil talent avem cu toții. Nu știu, mi-a plăcut să lucrez și să fac asta mereu. Dorința de a performa mereu, de a face treabă bună. Și cel mai mult cred că plăcerea de a desena. Ăsta este cu adevărat motorul, cheia. Plus că eu fac toate aceste lucrări din plăcere totală, nu fac nimic pentru bani. Sunt persoane care fac asta dar eu unul nu vând nicio lucrare și sunt mulțumit dacă la o expoziție nimeni nu vrea să cumpere. Și nimeni nu cumpără. Adică, eu chiar nu am nevoie să vând, fac asta pentru că așa simt eu. Și nici nu știu să-mi pun un preț, spre exemplu. Nu știu să mă apreciez la justa valoare.
O.S: Cum sunt susținuți artiștii plastici în Israel vs. în România? Ce diferențe majore puteți observa și cum le comentați?
E.M: Aici nu mai știu cum este, am plecat din România când aveam 29 de ani. Știu că artiștii români se plâng că e foarte greu. Dar nici acolo nu e diferență mare. Fiecare pe barba lui. Dar se câștigă, cumva, mai bine. Însă, toată lumea trece printr-o perioadă grea și nici acolo lumea nu este foarte mare consumatoare de artă. Decât să cumpere un tablou original de exemplu, preferă să ia o reproducere a unuia. Pentru că sunt alte priorități. Vor să aibă pentru copii, să pună bani deoparte pentru educația lor, pentru excursii, dar nu pentru artă.
“Îmi doresc să scriu o carte autobiografică cu tot ce am făcut în cei 60 de ani”
O.S: Ce ne puteți spune despre proiectele dvs de viitor?
E.M: Mă gândesc să ies la pensie anul acesta, chiar dacă nu am vârsta de pensionare. Dar, consider că am făcut cât se putea în zona arhitecturii, în compania pentru care am lucrat, am un echilibru financiar și îmi doresc să mă dedic hobby-urilor mele, să fac expoziții etc. Un important proiect de viitor, la care lucrez și pentru care am venit în București, este acela că îmi doresc să scriu o carte autobiografică cu tot ce am făcut în cei 60 de ani, despre familie puțin, despre expoziții, sculpturi, fotografii, caricaturi, grafică. Vreau să fie ca un album al vieții mele. Și vreau să fiu sănătos, să depășesc toate chestiile astea care m-au apăsat, să mă întorc la sport, să slăbesc (că asta mă doare cel mai tare) deoarece din cauza tratamentelor m-am îngrășat foarte tare și n-am mai putut să fac sport pentru că mi s-a interzis. Îmi doresc să revin la un echilibru interior.
Photo credit: Andy Fundeneanu
Lucrări ale artistului Eduard Mattes:
