Prin volumul “Românul frumos”, astfel intitulat, din păcate, în derâdere dureroasă, Claudiu Iordache, cel mai necruţător şi mai patetic eseist al momentului, încheie o suită de cărţi (am numărat cel puţin 15) care întregesc un diagnostic nemilos de sincer al României postdecembriste şi – susţine energic autorul – al României de totdeauna. Este aproape incredibil cât de tensionat – și cu un paroxism întru totul îndreptăţit – denunţă prin scrisul său, de peste un sfert de veac, acest cel mai credibil revoluționar de la 1989 dezastrul existențial care apropie cu fiecare clipă mai mult de dispariţie un stat şi o naţiune. Aceste scrieri ale lui Claudiu Iordache nu sunt teme necunoscute în literele române. Ele se înscriu într-o tradiţie de câteva secole îmbogăţită de mari cărturari, fie ei cronicari, sociologi, romancieri şi eseişti, de la Miron Costin care se tânguia pentru soarta Moldovei, dar şi de la Cantemir care lămurea că “le va fi mai folositor (moldovenilor – n.n.) dacă le vom arată limpede în faţă cusururile care-i sluţesc”, trecând prin reflecţiile paşoptiştilor Ghica, Bălcescu şi Russo, junimişti, Eminescu şi Caragiale şi apoi Drăghicescu şi Motru, interbelici şi contemporani. Autorul pare însă a se îndoi că semenii săi de astăzi ar mai fi receptivi la asemenea mesaje şi, se întreabă el, “înconjurat de 26 de ani de ostilitatea, tăcerea şi indiferenţa generaţiei mele, mai pot scrie această carte că şi cum astfel m-aş adresa poporului meu? Sau o scriu că şi cum mi-am îndeplinit datoria?”
Cărţile lui Claudiu Iordache nu sunt nici naraţiuni istorice, nici studii economice sau sociologice riguros ştiinţifice, nici analize politice şi geopolitice mai mult sau mai puţin fanteziste, ci prezentări cât se poate de sugestive ale unei stări de fapt dramatice, la nivel de popor, ţară, stat, astfel urmărindu-se sensibilizarea şi alertarea tuturor celor care (după o expresie fericită, dar devalorizată prin deasă şi nepotrivită folosinţă) simt româneşte şi în vremea globalizării, despre care atât de greşit se crede că va anihila comunităţile şi identităţile. Lectura acestor texte este apăsătoare, dureroasă şi induc, nu o dată, deznădejde, ba chiar cinism, dar autorul nu vrea sau nu poate să apeleze niciodată la culori pastelate sau la apă de trandafiri pentru a face mai agreabil tabloul. Nici lipsa de soluţii, de perspectiva, de viitor, nu luminează cumva peisajul. Un peisaj în alb şi negru, cum observă cineva, dar parcă mai degrabă unul în gri şi negru. Prin nimic “constructiv”, cum s-ar fi spus până mai ieri-alaltăieri.
Este oare prea tranşant, prea pornit, prea înverşunat sau nedrept, exagerat, acest judecător neînduplecat al propriei naţii, căreia îi întocmeşte un act de acuzare fără drept de apel? Şi căreia nu-i acordă nicio circumstanţă atenuantă şi – mai trist – nicio idee de ieşire din impas? Sunt întrebări la care fiecare cititor îşi poate răspunde, pentru că, de altfel însuşi autorul simte nevoia la un moment dat să se explice: “Poate că gândesc prea întunecat lumea din jurul meu”, dar, continuă el, “nu văd România câştigătoare în lupta cu timpul”. Şi nu este, această, singură afirmaţie tăioasă că un pumnal din carte. “Va profita cineva de această ţară somnanbula pentru a pune mâna pe ea”?” se întreabă autorul. Şi răspunde: “… nu e de aşteptat că o putere străină să se complice într-un rapt inutil. România, membră astăzi a republicilor oligarhice din Estul continentului, nu va deveni nici a 52-a steluţa de pe steagul american, nici cel din urmă stat venit în Comunitatea Statelor Indepndente Ruseşti. Pur şi simplu va rămâne un link, o legătură, o trecere rapidă printr-o vale nefericită.”
Şi totuşi, chiar nicio rază de soare, niciun licăr de speranţa în aceste pagini care par, de la un capăt la altul, recviemul petecului de lume numit cândva Grădina Maicii Domnului? Ba da, am găsit şi câţiva germeni firavi care ar putea fi ai dăinuirii. Bunăoară: “Pădurarii au tăiat pădurea şi acum nu prea mai au de lucru! Nu în România. Doar ţară această este inepuizabilă. Poţi să furi o sută de ani, ea-şi reface una-două codrii, căci rădăcinile i-au rămas neatinse”. Sau, finalul cărţii: “Puneţi flori în deşert, o dată, de două ori, de o mie de ori, şi într-o bună zi deşertul va înflori!”.
