Veselie mare la Podul Izvor, pe Dâmbovița, la acest început fierbinte de iulie. O ceată de copii fac baie pe râul care străbate capitala României, ca și înaintașii lor, care se răcoreau în apele limpezi, într-un tablou de la anul 1.800, cu doar câțiva kilometri mai jos, în dreptul Biserici Bucur, care dăinuie și acum pe acel loc.
Teoretic, apa Dâmboviței trebuie să fie curată, de aceeaa și fost sistematizată. Copii care se scaldă, cu chiot, în apa de doi metri adâncime nu știu însă că standardele spun că apa de scăldat nu trebuie să fie doar curată: trebuie să fie potabilă!
Până la finele Evului Mediu, pe teritoriul actualei românii se putea bea apă din râuri pentru că ele nu erau poluate. Nu apăruseră industrializarea și marile aglomerări urbane. Povestea cu dacii care beau apă din Dunăre înainte de bătălii este de înțeles, pentru vremea respectivă. Dar cine ar îndrăzni să bea acum apă din ”fluviul sacru”?… desigur, copiii care fac baie în Dâmbovița de astăzi nu se gândesc nici o clipă la acest aspect, pentru ei Dâmbovița este o apă în care poți să faci baie vara și atât.
Dacă râul în care se îmbăiau bucureștenii la 1800, conform tabloului, apa era destul de mică, acum copiii au nevoie și de un salvamar. El există, este un puști care are la brâu o sfoară de care sunt legate mai multe peturi cu dop, pline cu aer: colacul de salvare.
În general, cei care nu știu să înoate nu se bagă în apa adâncă, iar cei mai curajoși membri ai grupului sar temerari de pe partea superioară a rampei betonate, cu pleoscăit puternic. Râsul este întrerupt doar de claxonatul câte unei mașini. Șoferii, toropiți de plictiseală, de aer condiționat sau, în lipsa acestuia, de căldură, se uită cu jind la prichindeii care se aruncă în gol râzând.
