Din nou, isterie în relaţiile româno-ruse. Oameni de stat şi politicieni, ziarişti şi bloggeri de la Moscova, Bucureşti şi Chişinău se întrec în explicaţii şi controverse pe ton ridicat, dar mai ales în insulte şi reproşuri pe tema penibilului în care s-a pus vicepremierul rus Rogozin care, din cauza sancţiunilor instituite de UE, n-a putut survola, cu avionul, România. Românii se explică, ruşii şi interfeţele lor de peste Prut acuză, ba chiar ameninţă.
Judecată la rece, situaţia e furtună-ntr-un pahar cu apă. Sau, mai potrivit spus, pretext. Demnitarul rus s-a mai pus într-o situaţie identică în urmă cu ceva timp, dar dacă i-a plăcut acest joc de societate, s-a mai dat o dată degeaba cu avionul. Numai că e jenant să constaţi că un personaj atât de important în ierarhia puterii – vicepremier care se ocupă cu probleme de securitate, apărare, înarmare şi nu într-o ţară oarecare – pleacă în călătorie peste graniţa fără că nimeni să nu se asigure că totul e în ordine şi conform legilor, reglementărilor etc.si se invarte prin vazduhul european ca titirezul. Dar s-a vrut scandal. De ce?
Rusiei tocmai i s-au aplicat o nouă serie de sancţiuni din partea comunităţii euroatlantice. Nu România, singură, le-a instituit, dar şi ea trebuie să le respecte. Atunci, de unde supărarea Moscovei? Sau poate că pricina e scutul de la Deveselu, instalat în baza Parteneriatului strategic româno-american. Dar apărarea antirachetă americană e o problema geopolitică, nu politică, adică, în clar spus, una între americani şi ruşi, nu între ruşi şi români. Iar lideri de prim rang de la Moscova au precizat explicit că nu au ce discuta cu Bucureştiul despre Deveselu, ci cu Washingtonul. Ştie cineva dintre noi ce culoare are covoraşul de la intrarea în bază?
Ori poate că supărarea porneşte de la cele câteva rachete Patriot pe care le va cumpăra, cu bani grei, România. Dar vor schimba ele “echilibrul” strategic în materie între Rusia şi România?
Motive sau pretexte de supărare sunt sau pot fi inventate câte se vrea. De ce-ar fi însă nevoie de aşa ceva? Fiindcă, totuşi, cu toate sancţiunile, cu toată încleştarea strategică Rusia-NATO, majoritatea covârşitoare a statelor vesteuropene dar şi unele ţări din fosta Europa Răsăriteană au relaţii normale, cuviincioase, chiar de cooperare, cu Moscova.
De ce, atunci, această ostilizare cronicizată, cronică, a relaţiilor româno-ruse? Din cauza a ceea ce se cheamă acum Republica Moldova? Dar România a declarat că viitorul acestui stat doar cetăţenii lui trebuie să-l decidă. Şi atunci?
Cel mai lesne e să pui totul pe seama ruşilor, ei şi doar ei sunt de vină pentru totul. Dar de ce cu germanii, francezii, italienii, spaniolii, ungurii etc. ruşii se înţeleg şi cu Bucureştiul nu e chip de detensionare, contacte, dialog, normalizare? În istorie, polonezii au avut probleme cel puţin la fel de dureroase ca noi cu ruşii, tragedia aviatică recentă de la Katyn este de un dramatism greu de imaginat, dar polonezii “sunt în vorbă” cu Moscova, întreţin cu ea relaţii bilaterale fireşti. Nu neapărat bune, nu cele dorite, dar relaţii fireşti, civilizate, aşa cum se cuvine să existe între state cu comportament normal în concertul naţiunilor.
Cu nişte ani în urmă, un cap isteţ de la Bucureşti a aruncat pe ventilatorul public o vorba fără nicio noimă despre relaţiile româno-ruse: pragmatism. În hăul dezolant al acestei vorbe golite de sens, pe care au preluat-o ca pe o mantra providenţială alţi şi alţi isteţi investiţi cu gestionarea relaţiilor cu Rusia, se cuibăresc de ani şi ani incompetenţa, iresponsabilitatea, inacţiunea, eschivele şi, nu o dată, laşitatea factorilor aşa-zişi de decizie care s-au tot succedat de la putere de câteva decenii la Bucureşti. Căci după 1989, România nu a mai avut o politică faţă de Rusia. Rusia, însă, are. Diferenţa poate costă scump. “Suntem în NATO”, ni se tot spune. Excelent, putem răspunde, dar NATO, ca şi Socrate, e muritor. (Plus că, în Carta Atlantică, înainte de faimosul art. 5 e ignoratul dar decisivul art. 4, care hotărăşte el, mai întâi, dacă un stat membru al Alianţei e sau nu în pericol, adică dacă trebuie salvat sau lăsat în voia lui.) “Avem Parteneriat strategic întărit cu America”, ni se mai spune. Da, însă mai ştim şi că statele au mai întâi interese şi abia apoi aliaţi.
Drept care, cu Moscova trebuie (încercat de) vorbit şi nu făcând haz scremut de calea-ntoarsă a lui Rogozin. Relaţiile noastre cu Rusia sunt parcă mai puţin nostime pe fond decât momentele vesele cu comici vestiţi ai politicii ca Elţîn, Jirinovski sau Rogozin.
