Voi începe rândurile de faţă cu o mărturisire. Dintre toţi artiştii plastici cunoscuţi în ultimele decenii, Cristiana Stancu este, de departe, cel care surprinde cel mai mult prin diferenţa dintre vârsta tânără, numai 26 de ani, şi maturitatea şi valoarea lucrărilor sale ce se remarcă nu numai prin atuuri culturale deosebite, dar şi o profundă asimilare şi înţelegere a vieţii duhovniceşti, dacă ne gândim la universul special al icoanelor.

Regretatul profesor, Ion Lazăr, de la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, iconar, eseist, restaurator, organizator de tabere de creaţie, a fost cel care m-a condus, cu o eleganţă neegalată de altcineva, în universul plin de lumină şi binefaceri al icoanelor aduse în faţa noastră de reprezentanţii îngerilor  protectori. Aşa că am putut înţelege câteva lucruri din opera protagonistei de astăzi…

Acum, lăsaţi totul deoparte. Cortina se dă în lături, iar în luminile rampei intră artista Cristiana Stancu….

Iată un interviu cu cea care în afară de pictură de calitate, este campioană mondială în sport, jurnalist, vorbitor de patru limbi străine, dar mai presus de toate un om ce poate deveni un prieten adevărat, pentru toată viaţa şi dincolo de ea…

– Voi începe cu o întrebare la care bănuiesc răspunsul tău, dar vreau să să te cunoască mai bine şi cititorii. Este mai greu să începi un tablou, să te decizi pentru o nouă icoană, ori să faci un interviu cu o personalitate?

-Unul din mentorii mei metafizici, Constantin Brâncuși, spunea că nu este greu să faci ceva, ci să începi acel lucru. Sunt total de acord cu părerea lui orice aș începe. Diferența greutății o dă cred, responsabilitatea lucrului început. Așadar, aș spune că cel mai greu este să încep o icoană. Și nu spun asta pentru că tratez mai ușor alte domenii, eu crezând în lucrurile făcute cu profesionalism, orice aș face. Răspund astfel pentru că începerea icoanei și deci, făurirea unui obiect liturgic, transcede libertatea de începere a creației, intrând în responsabilitatea definirii eternității, cel puțin în termenii în care gândesc și simt eu.

– Pentru ce pictură şi nu muzică, ori dans sau literatură ?

– Veți râde, însă muzica a fost prima opțiune! Este prima dată când spun acest lucru într-un interviu! Am dorit să învăț vioară, apoi pian, și chiar am fost înscrisă oficial la Şcoala de Muzică și Arte Plastice Nr. 2 din București. Dar, așa cum s-a întâmplat și în cazul sportului ales, cred că pictura m-a ales pe mine, așa că după o serie de “întâmplări” care atunci păreau nefericite, am ajuns să mă înscriu, pe holul aceleiași clădiri, într-o altă sala de curs: atelierul de pictură! Aveam atunci 7 ani și aveam să încep să iubesc atelierul cu toată forța! Totuși, am cochetat cu muzica, fiind în corul școlii, dar și cu dansul, având activități de acest gen în gimnaziu. Am remarcat de-a lungul timpului că, de obicei, oamenii talentați la desen sau pictură sunt talentați și la muzică sau alte arte frumoase! Dar nu și invers! Pictorii au ceva în plus…desigur sunt extrem de părtinitoare!

În ce privește literatura, de mică eram o povestitoare foarte talentată, cel care îmi îndruma discursul fiind chiar tatăl meu! Din clasa a V-a am început să particip la olimpiadele de limba și literatura română, unde am reușit să câștig diverse premii. Șansa mea a fost binecuvântarea de a avea două profesoare de limba română excepționale, în clasa a VII-a (Daniela Mercioniu), respectiv clasa a VIII-a (Silvia Sava), personalitatea și implicarea lor totală făcându-mă să iubesc scrisul și cititul atât de mult! Pasiune care s-a transformat într-o capacitate profesională, aceea de jurnalist, dar și de scriitor.

– Care sunt primele tale amintiri legate de universul culorilor ?

– Amintiri de la o vârstă foarte fragedă, vârsta de la care îmi aduc aminte aproape tot, și anume 3 ani! Pictam cu mama mea de două ori pe săptămână, dar într-un cadru organizat. M-a învățat chiar de atunci cum să folosesc culorile și pensulele responsabil, iar în ceea ce privește blocul mare de desen, pentru mine era ceva aproape sfânt și nu exagerez deloc! Îmi amintesc că imediat după ce terminam de pictat, îl punea undeva sus, pe un dulap, astfel încât să-l văd, dar să nu ajung la 1. Eram foarte disciplinată însă, așa că nu plângeam după el, dar așteptam cu sufletul la gură următoarea sesiune de pictură! Se pare că intuiția mamei a dat rod bun, până la urmă.

– Să ne oprim la principalele etape ale devenirii ca artist vizual, te rog…

– După amintirile din familie, odată cu școala am început să frecventez și cursurile de pictură! Prima lucrare a fost chiar o icoană, facută pe un carton dur, pe care încă o am, cu chipul Mântuitorului! La 9 ani am participat la primul și singurul concurs de pictură, care se numea “Lumea satului în ochii copiilor”. Acest concurs necesita ca fiecare concurent să meargă în timpul său liber la Muzeul Satului din București și să picteze o scenă din viața satului românesc, așa cum o vedea el. Eu eram în elementul meu deoarece îmi petreceam toate vacanțele în satul bunicilor mei. Am ales să pictez, iar acum îmi dau seama, deloc întâmplător, bisericuța de lemn maramureșeană, ceea ce mi-a adus, pe lângă premiul special al concursului și onoarea ca lucrarea mea să fie chiar afișul concursului! Era un eveniment internațional, iar atunci când am fost premiată, m-au numit “micuța Picasso”. Îmi amintesc perfect cât de emoționată era mama mea! Tot atunci am acordat primul meu interviu televizat pentru postul Prima TV. M-am format ca pictor împreună cu profesorul meu, Petru Rogojină! Eram un copil extrem de timid, iar dumnealui întotdeauna știa cum să se poarte cu mine în funcție de ce pictam. Exteriorizam ceea ce simțeam prin culori, iar el a fost primul care a știut că voi picta probabil toată viața. Am lucrat împreună până la începutul liceului, atunci când am frecventat un an Școala Populara de Arte. Aici am aprofundat tehnica în cărbune și ulei apoi, până la terminarea liceului, am pictat liber, doar ca o manieră de a mă deconecta de la antrenamente și școală. În clasa a XII-a, am început să merg la un curs de pictură iconografică, condus de Ruxandra Lăcătuș. Tot atunci am ales să nu mai urmez Facultatea de Medicină și să ma înscriu la Teologie, secția Artă Sacră-Pictură, sub îndrumarea domnului Alexandru Nicolau. Toate aceste etape au fost, de fapt, marcate de oameni rari, care mi-au hrănit iubirea pentru pictură și pentru semnificația ei. Și cred că acest lucru este chiar mai important decât toată știința artistică pe care mi-am însușit-o de-a lungul vremii. Faptul că am înțeles că arta este o responsabilitate și nu doar o libertate de expresie.

–  Sunt mulţi pictori care încep cu peisajele, cu naturile moarte, potrete, interpretări ale marilor tablouri din istoria picturii mondiale. Pentru ce, aşa tânără, ai optat pentru icoană, pentru universul spiritual?

– Cred că m-am născut cu o anumită înclinație spirituală, ceea ce m-a condus și spre arte marțiale. Având foarte multe trăiri și experiențe încă de mică, la 18 ani s-a produs acel “declic” al căutarilor mele, căutări ce s-au intensificat odată cu creșterea în vârstă. Deși născută creștin ortodoxă, nu pot spune că am făcut parte dintr-o familie neapărat practicantă, activitățile mele spirituale fiind mai mult legate de o inerție a satului românesc profund legat de obiceiuri și sărbători. Totuși, tocmai această inerție mi-a fost ca o ancoră ce m-a ținut în siguranță. Așadar, la 18 ani am înțeles că oamenii au nevoie de sănătate sufletească, mult mai mult decât de cea trupească, prima fiind chiar cauza celei de-a doua. Mi-am spus că îmi pot aduce contribuția în acest sens în spațiul sportului, ca model comportamental, iar în sfera picturii, printr-o preoție universală, la care suntem chemați cu toții, într-o formă sau alta. Eu am ales pictura de icoane, ca obiect liturgic și motiv de bucurie și vindecare pentru sufletul celui ce se închină lor.

– O icoană pe care o faci este la final un obiect în faţa căruia te poţi ruga, ori un tablou obişnuit ?

– Cu siguranță este un obiect liturgic. Altfel nu are niciun sens, devenind încă o extensie a ego-ului artistului.

– Ce pictori români admiri mai mult ?

– Cel mai mult îmi place Nicolae Maniu. Aș aminti aici de lucrarea “Urma”, destul de recentă.

– Ce colorişti de peste hotare au captat atenţia ta ?

–  La 12 ani am trecut printr-o fază de “îndrăgostire” față de Van Gogh! I-am reprodus atunci aproape toate lucrările! Acum, aș spune Salvador Dali, Michelangelo și o mare pasiune pentru portretele de la Fayoum.

– Ţi-am oferit două lucrări renumite despre teoria şi practica realizării icoanelor. Tu le cunosteai deja. În ce măsură ajută aceste scrieri un iconar ?

– Cred că pe lângă trăirea mistică a icoanei, atât cât se lasă ea trăită, e nevoie de știință, de informații și de experiența altor pictori iconari, unii deveniți chiar sfinți. Însă, mai mult decât orice, o icoana trebuie “rugată”. Altfel, icoana se poate transforma ori într-un obiect fabricat pe bandă, ori într-o invenție personală, ambele variante fiind la fel de periculoase.

– Am fost impresionat de atelierul tau, este puţin spus. Dar.. aşa este. Era în lucru o icoană superbă, compusă din numeroase piese de mici dimensiuni, cred că în unele zone ai folosit lupa. Cât durează până la finalizarea ei?

– Vă mulțumesc! Acela era un mozaic din piatră naturală, și nu, încă mă ajută privirea să nu folosesc lupa! Am început să lucrez la ea acum 4 ani și cred că vor mai trece încă vreo 2 sau 3 până la finalizarea ei. Însă nu este o comandă, de aceea îmi permit să lucrez atunci când mă cheama icoana. Știți, icoana are viață de sine stătătoare, devine vie din momentul gândului începerii ei. Nu de puține ori am auzit pictori iconari expcepționali spunând că o icoană parcă s-a făcut singură, sau că o icoană parcă se împotrivește în a fi pictată. Și mie mi se întâmplă. Arta sacră are un ceva al ei, care nu se poate explica.

Galerie foto:

 

Cristiana Mongol Stancu

– vârsta: 26

– locul nașterii : București

– studii de specialitate : Facultatea de Teologie Ortodoxă “Justinian Patriarhul” din București, Artă Sacră

– licitații: Tablou RePatriot, în cadrul evenimentului RePatriot, proiect de interes național

– are lucrări laice și iconografice răspândite în diverse țări precum: Franța, Anglia, Italia, Canada, Japonia, SUA, Rusia, în zona Orientul Mijlociu, precum și licitații pe teritoriul României. Din punct de vedere iconografic, lucrările sale sunt prezente în Patriarhia Romana și diverse locașuri de cult din tot cuprinsul țării.

– prezentă prin lucrări de binefacere donate copiilor bolnavi de cancer și autism.

– colaborări pe partea de creație şi pictură miniaturală cu o celebră casă de bijuterii.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

3 + 3 =