Din 25 septembrie, la Kube Musette „SEMNE” – expoziţia sculptorului Nicolae Roşu

Luni  25 septembrie, ora 19, la Galeria de Artă Kube Musette din Calea Victoriei 114, Bucureşti, va  avea loc vernisajul expoziţiei de sculptură “ SEMNE “, deschisă publicului pânâ la 1 octombrie, în timpul săptămânii de la 17-21 şi duminica de la 15-21.

Expune sculptorul Nicolae Roşu absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București ( a studiat în perioada 1962-1968 la specialitatea „sculptură” cu profesorii Rudolf Bedy şi Ion Lucian Murnu) iar după absolvire între anii 1968-1970  a fost profesor, la liceul „Ion Maiorescu” din Giurgiu iar din 1973, stabilit în Germania şi-a continuat, timp de patru decenii şi jumătate, activitatea pedagogică şi artistică.

Este membru al Berufsverband Bildender Künstler (Uniunea Artiștilor Plastici) din Niederbayern/Oberpfalz şi membru al U.A.P (Uniunea Artiştilor Plastici din România).

Lucrările lui de sculptură se află expuse în aer liber, în muzee și colecții private din România, Germania, Franța, Austria, Olanda, Finlanda, U.S.A., China, Spania.

„Creaţia sculptorului Nicolae Roşu aparţine eminamente unei concepții de sinteză, caracteristică modernității formei artistice. Volumele sunt revendicate prin apelul la valoarea lor arhetipală și emancipare creativă. Eleganța obținută prin simplitatea rezultată în urma epurării formei îi definește artistului atât demersul conceptual, cât și modalitățile tehnice folosite. Nicolae Roșu preferă materialele tradiționale, precum bronzul, lemnul sau piatra.” Andreea Foanene (2014)

• Prima întrebare ar fi o invitaţie la o „ întoarcere în timp”, să ne povestiţi puţin despre dumneavoastră, o personalitate recunoscută în domeniul artelor plastice, pentru că am dori să aflăm amănunte despre creaţia dumneavoastră, despre călătoriile făcute, despre sculpturile pe care le-aţi presărat peste tot în lumea largă…
• Nu mă simt a fi o personalitate în ale sculpturii. Is, cum spunea un bun prieten din Paris, tot sculptor, Ion Condiescu, în ceea ce facem, cam ultimii artizani.Tinerii nu mai acceptă acest fel de artă şi ceea ce noi numim “ a cunoaşte meseria” este departe de mulţi dintre ei, iar de mulţi, total uitată. Nu se mai învată aşa ceva, azi se face ARTĂ…!!!

Despre călătorii? Nu am călătorit, am muncit şi drumurile mele prin lume, în Europa, America de Nord sau de Sud au fost cu treabă. E adevarat că-mi sunt lucrările împrăştiate cam peste tot locul. Se întâmplă acest lucru şi pentru că, odată terminate, nu mă mai interesează soarta lor. Mă gândesc la viitoarea…În ultima vreme, simţind că mi se cam micşorează timpul, am început să fac ordine, să nu rămână după mine un haos total! Prin firea mea nu sunt un om care produce zgomot. Am trăit retras. Cei ce au cumpărat sau au comandat lucrările mele, “au dat “, ei peste mine, mi-au apreciat arta, cu siguranţă alt motiv al acestei întâlniri nu a existat! Am fost mândru să îmi văd lucrări plasate lângă lucrări ale lui Picasso sau Dali, sau în colecţia unei scriitoare din München, lucrarea mea să fie aşezată între Picasso si Max Ernst. Că am avut şansa să expun o sculptură în Carolina de Nord, în Charlotte, în SUA, asta a fost doar o întâmplare, una dintre cele puţine şi minunate care se produc, arareori, în viaţă. Am visat şi visez să am o lucrare, undeva în Israel. Până acum nu am reuşit. Promisiuni fus-au dar nu s-au finalizat. Îmi amintesc momentul de tristeţe pe care l-am trăit în 1992, la New York când mi-am dat seama ce greşeală am facut în 1972 când am refuzat postul de profesor la Facultatea de Artă din Austin, greşeală pe care am repetat-o în ‘73 când eram deja aici,  în Germania. Cum soarele meu e spre apus, vă mărturisesc, cu mâna pe inimă, că nu regret nimic.  

• Un interviu on-line presupune şi avantaje dar şi riscuri. Încerc să intuiesc care au fost momentele-cheie ale destinului dumneavoastră. Aţi luat decizii de natură să vă schimbe radical existenţa. V-aţi născut român şi iată, de mai bine de patru decenii, sunteţi cetăţean german…In dialogul nostru vom vorbi despre perioada “românească “şi o separăm de cea “germană” sau le privim împreună, ca un tot în creaţie,” tot” care nu ţine seama de distanţe măsurabile în km?
• German sau român ?! Sigur că am amintiri şi sunt socotit român, căci îs născut aici dar de 45 de ani trăiesc în Germania, ţara care m-a primit şi m-a lăsat să mă dezvolt, fără planuri cincinale şi fără revoluţii culturale, ţara unde s-au născut copiii mei şi unde am priceput ce înseamnă să fii om, cetăţean. În multe momente nu mai sunt român, dar, câteodată, am poftă de o mămăligă cu ceapă, şi de o anumită atmosferă, motiv pentru care am apărut pe meleagurile româneşti sau am reacţionat, în ‘89. Entuziasmul m-a părăsit destul de repede, din păcate! Multe dintre cele ce se petrec în Vest nu sunt înţelese aici şi invers! În ultima vreme, ca să nu fiu înjurat, căci asta e reacţia pe care o declanşez, tac. Pentru cei ce mă cunosc ştiu că îmi “pica” extrem de greu…această atitudine! Dar după atâţia ani de cântat în cor…partidul şi poporul… în societate au rămas urme adânci. Părerea mea este că vor mai trece ani până la vindecarea lor. Când, cu mâna pe clanţa uşii în casa părintească, îmi luam rămas bun şi i-am spus mamei că nu o să mă mai întorc, dânsa mi-a răspuns: „Te poţi duce la capătul lumii, îţi va fi la fel.” Şi câtă dreptate a avut! Nu vreau să mă ascund, nu e în firea mea. Când vorbesc, vorbesc şi spun ceea ce cuget fără să ţin seama de consecinţe. Un handicap în existenţa mea – şi, pentru cei care mă cunosc, afirmaţia nu e o noutate – a fost temperamentul meu care, nu odată, mi-a adus dezavantaje. A mă integra în noua societate, în noul mediu cultural în care venisem, a fost extrem de greu. Simţeam mediocritatea din jur şi, poate şi din această cauză, m-am izolat. De la bun început am fost diferit faţă de colegii mei de breaslă. Am venit neinvitat la „tortul” comun, vroiam să primesc partea mea şi această pretenţie a deranjat.S-a creat o antipatie reciprocă. Nu m-am lăsat anihilat. Am rămas “ eu cu mine” şi cu puţinii prieteni cărora le deschid, cu plăcere, uşa. Cu trecerea anilor am băgat de seamă că mi-am pierdut răbdarea…
• De cele mai multe ori, artistul îşi construieşte propria lume, acolo trăieşte şi respiră doar el şi creaţia lui. Uneori, arareori aş fi tentată să scriu, coboară din sferele celeste, se aşează pe Pământ, îşi face o familie, are copii, nepoţi, acceptă provocări, se lasă prins în laţul iubirii, al patimii, cunoaşte împliniri, dezamăgiri… Dumneavoastră?
• Am doua fete minunate, Julia-Smaranda si Carolin, am doi nepoţi şi în a patra încercare, întâlnit-am OMUL vieţii mele, pe Charlotte Schnieringer şi ea pictoriţă extrem de talentată! Chiar în această perioadă expunem, împreună, în Germania. Bucuriile mele? Fetele mele de care-s mândru, soţia mea pe care, din păcate, am întâlnit-o prea târziu, liniştea interioară câştigată şi puţinele realizări profesionale. Le-am prezentat pe toate, după priorităţi. Pentru mine, în viaţă, familia a fost extrem de importantă. Familia m-a făcut şi mă face să mă simt mulţumit şi fericit. In concluzie, am avut noroc în viaţă, am avut un noroc al meu legat şi de întâlnirea cu doctorii cărora le datorez faptul că mai respir.

 Expozitia din această toamnă de la Bucureşti o înţeleg ca un „la revedere” adresat  prietenilor pentru că,  nu cred, să mai am puterea să mă reântorc.

Este şi un  ”LA REVEDERE” SPUS ŢĂRII UNDE M-AM NĂSCUT ŞI UNDE AM ÎNVĂŢAT.

La finalul interviului, o mărturisire. L-am cunoscut pe sculptorul Nicolae Roşu în anii de liceu,  era “proful” nostru de desen şi scriere caligrafică, tînăr navetist pe ruta Bucureşti – Giurgiu. Era deja faimos, avusese prima expoziţie la sala Dalles la numai 15 ani, îl admira întreaga tinerime din oraşul de la Dunăre…