„Niciodată toamna nu fu mai frumoasă”, îmi răsună în minte versurile poetului Tudor Arghezi în timp ce traversez, într-o spendidă zi de toamnă târzie, curtea plină cu flori, legume şi pomi fructiferi, păzită de un patruped uriaş, în fapt „moşia” actriţei Tora Vasilescu.

Ajung repede la uşă şi intru în casa din lemn construită la şes de meşteri maramureşeni care au păstrat, cu sfinţenie, modelul tradiţional pentru o locuinţă 100% ecologică. Suntem aproape de lac, pe strada Cloşca din oraşul Buftea, în vecinătatea studiourilor cinematografice.

În holul scăldat de lumina soarelui care pătrunde prin geamurile mari, îmi bucură privirea exotice plante ornamentale. Aleg să stau la o masă din lemn masiv, de formă ovală, fără colţuri, conform cu regulile feng shui. Încăperea e mobilată cu un gust desăvârşit. Nimic în plus, nimic în minus, domneşte rigoarea impusă de stilul arhitectural minimalist.

Am venit în vizită la fosta mea colegă de Institut care a devenit celebră, încă din anul trei al studenţiei, când a luat pentru rolul din Cursa ( regizor Mircea Daneliuc) Premiul de interpretare feminină ex-aequo cu Draga Olteanu Matei (dumneaei pentru filmul Patima). Este Teodora Vasilescu, botezată cu numele de scenă, Tora.

Îmi privesc interlocutoarea cu atenţie, şi-a păstrat de-a lungul timpului o frumuseţe caldă, e foarte zâmbitoare, bine dispusă şi cu poftă de vorbă. De o francheţe cuceritoare. Aşează cu un gest ritmic, în vaza transparentă, câteva fire de trandafiri de un mov ireal. Am impresia că asist la o filmare pe un platou la Cinecittà. În Oraşul filmului cândva, prin anii ’60 când Luchino Visconti turna „Ghepardul”. Mă gândesc că la această impresie contribuie şi portretul Torei aşezat pe mijlocul peretelui, ca să “prindă “ imediat privirea musafirului. E o pictură a lui Mirel Zamfirescu un “babist” prin excelenţă, faimos discipol al maestrului Corneliu Baba care a expus la Ermitaj, la Moscova, la Paris, la Veneţia, New York, Palma de Mallorca dar şi în biroul Papei, la Vatican.

Până soseşte Tora cu cafeaua, reuşesc să dau “search” pe Google şi să notez păreri despre tablourile lui Mirel Zamfirescu care “vorbesc despre neliniştea şi zbuciumul fiinţei, despre trădare, iubire, adulter, despre comportamente umane”.

Privesc cu atenţie tabloul, încercând să înţeleg cum descifrat şi a redat pe pânză pictorul Mirel Zamfirescu complexa personalitate a actriţei asemuită de ziariştii şi criticii de film din Italia, dupa succesul repurtat în 1984 la Festivalul filmului neorealist de avangardă de la Avellino, Italia („ Premiul de interpretare Laceno D’ oro” pentru rolul Maria din filmul „Imposibila iubire” în regia lui Costantin Vaeni) cu nimeni alta decât cu Ana Magnani! Vulcanica actriţă, simbolul Italiei postbelice, deţinătoare a Premiului Oscar, „figură emblematică a neorealismului, întruchiparea femeii meridionale proletare, cu temperament de luptătoare şi suflet de amantă, volubilă şi nedomolită, tandră şi vulgară, maternă şi feroce” scrie tot pe Google… Corectă asemuire…

Îmi este prezentat Alain Vrdoljak, partener de viaţă mai bine de două decenii şi jumătate. Barbatul ei „dintotdeauna”, zâmbeşte iarăşi Tora, Aljioşa – Alain este de naţionalitate croată, naturalizat în Franţa şi „ mutat”, din iubire, în România.

Alain aduce multe ciuperci proaspete şi o gramadă de legume. Deasupra gogonelelor, a gogoşarilor şi a unui broccoli foarte verde tronează un exotic castravete amar, din specia momordica. „Imi place grădinăritul, îmi place să gospodăresc, toamna pun murături, marinez ciuperci”, spune Tora care îşi aduce aminte de anii copilăriei şi ai adolescenţei, ani nemaipomeniţi petrecuţi la Tulcea, alături familie împreună cu mama dar şi cu tatăl vitreg, om bun şi apropiat sfătuitor care a îndrumat-o să studieze vioara şi pianul. Îşi aminteşte, cu drag şi de bunicii materni care o îngrijeau în lipsa părinţilor. În curtea casei bunicilor, situată în apropierea cimitirului, se juca împreună cu cei de-o vârstă de dimineaţa până seara târziu. Era o fetiţă curioasă şi cam năzdrăvană din fire, atentă la tot ce se petrecea în jurul ei. Cocoţată pe poarta mare, „cât să încapă” o căruţă cu cai cu tot înăuntru, asculta cu multă atenţie bocetele de la ceremoniile funerare şi se obişnuise să le imite cu atâta fidelitate încât „stocea”, la rândul ei, lacrimi auditoriului. Ne-a încălzit puţin dialogul, e un moment în care vorbim aproape în acelaşi timp, povestim despre multe şi mărunte, parafrazând versurile lui Tudor Arghezi, „ e dialogul cu sufletul nostru plin de amintiri comune” dar şi de alte întâmplări, trăiri pe care ni le împărtăşim reciproc. Sunt patru decenii de carieră şi de viaţă pe care le privim împreună, de la înalţimea pe care ne-o dă înţelepciunea vârstei, am trăit în secolul XX dar astăzi suntem contemporane cu noul secol…

Este un dialog care, pe alocuri, va deveni, un fascinant monolog.

Premiată de ACIN (Asociaţia Cineaştilor) pentru rolurile din „Cursa”, „Proba de microfon” ( regia Mircea Daneliuc), „Imposibila Iubire” (regia Constantin Vaeni), Şobolanii Roşii” ( regia Florin Codre), premiată la Festivalul Filmului pentru Tineret de la Costineşti cu Premiul de interpretare feminină pentru rolurile din „Proba de microfon”, „Croaziera”, „Imposibila iubire” şi cu Premiul de interpretare „Laceno d’oro” (Placheta de aur) la Avellino, Italia la Festivalul Filmului neorealist de avangardă pentru rolul Maria din „Imposibila Iubire”, deţine Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de cavaler şi este menţionată în Brain encyclopedia britannica la rubrica „Famous roumain people-Movie and Theatre”.O carte de vizită impresionantă!

Tora povesteşte despre începuturile artistice şi vocea ei plăcut timbrată ascunde tristeţi mascate abil de arta interpretării… aşa cum a învăţat de la Stanislavski al cărei discipol a fost, sfaturile cuprinse în cartea Munca actorului cu sine însuși i-au fost modele pe care le-a urmat cu conştiinciozitate de-a lungul carierei.

„A fost metoda pe care am încercat-o pe pielea mea. Dacă simţi că replica e falsă, subconştientul tău se strânge, degeaba insişti, vei rămâne cantonată în „ fals”, e ca şi cum baţi nişte cai împotmoliţi în noroi. Chin zadarnic. Dar dacă replica pe care o spui e a ta, vine din sufletul tău, atunci va suna firesc, natural. De la sine. Curat şi limpede. Şi nu e vorba despre nici o tehnică actoricească, este spontaneitatea îngemănată cu talentul.

Metodă folosită şi de regizorul Liviu Ciulei în munca lui cu actorii. Am asistat, în studenţie la repetiţii, monta la teatrul Bulandra un spectacol după „Visul unei nopţi de vară” de Shakespeare, şi îmi amintesc cum îi lăsa să „ interpreteze cum vor” şi-i oprea, din când în când, adresându-le întrebarea : „Dragule, tu, în adâncul sufletului, simţi că e bine?”

– Ştii ce înseamnă să fii de la Tulcea, cea uitată de lume, glumeau oamenii „mănânci o găină până ajunge personalul la Bucureşti” şi să iei Premiul pe ţară la recitare? Dacă nu ştii, o să încerc să-ţi explic”…

A fost eleva actriţei Eugenia Popovici. I se umezesc ochii mari, căprui, frumos migdalaţi când o evocă, cu dulce trandreţe, pe rectoriţa de la I.A.T.C „ I.L.Caragiale”, singura femeie din România care ocupa asemenea poziţie, o anti-vedetă prin excelenţă.

– Eugenia Popovici era o actriţă excepţională, dar nu ştiam lucrul acesta, în primii ani de studenţie nu aveam habar, veneam din provincie, eram ruptă de fenomenul cultural din Capitală, nu o vazusem jucând. La orele de clasă folosea metoda :” fă ca mine” iar când dădea exemple, erau alese, cu deosebire din domeniu culinar.

„ De ce? Doamna profesoară era o bună gospodină?”

– Era o mare mâncăcioasă, când o priveai era ca o bulină, efectiv o bulină, nu-i ajungeau picioruşele jos, la podea, când statea pe scaun. Avea replica asta: „Copii, ne spunea, nu facem în rolul ăsta, în piesa asta, nu facem jumări, nu batem în tigaie, la repezeală, două ouă, noi pregătim cozonac şi reţeta e complicată, depinde cât îl ţii la plămădit, cât creşte în tava de copt, ce arome îi pui”. Iar noi râdeam de ne prăpădeam! Eram foarte tineri, ne imaginam celebri, nici pomeneală de cratiţe, de bucătărie, ni se părea umilitor ca de la nivelul ei de rector, de profesoară de artă dramatică, să dea studenţilor astfel de exemple.

Dar, de la acest portret zugrăvit în nuanţe oarecum peiorative ajunge cu povestea în ziua când au mers, cu toţii, la un spectacol de teatru, montat la sala veche a Naţionalului Mare, unde doamna profesoară Eugenia Popovici a jucat peste o jumătate de secol, ca să vadă piesa lui Eugen BarbuSa nu-ţi faci prăvălie cu scară”.

Din întreaga distibuţie mi-i amintesc doar pe ei doi, pe doamna profesoară şi pe Dem Rădulescu care rostea un monolog. Eugenia Popovici stătea pe scenă, într-un colţ, ronţăind liniştită nişte biscuiţi… Aproape nebăgată în seamă… până când a deschis gura şi a rostit prima replică. Cu acelaşi ton şi cu acelaşi firesc în voce, nici o schimbare, la fel ca la orele de clasă. Impresiona. O prestaţie actoricească impercabilă. Dem Radulescu, binecunoscut ca actor cu mare „ cârlig” la public, trecuse pe planul secund… Atunci am înţeles, pentru prima oară, ce însemană firescul, autenticul în interpretarea unui actor. Mi se clarificase în minte stilul, modelul de urmat, mi-am şoptit în barbă :” asta-i teatrul pe care vreau să-l fac!” Mai târziu, când am jucat în film, în „Probă de microfon”, unde s-au filmat mai multe secvenţe în ciné-vérité, nu uitasem lecţia primită în studenţie şi mergeam cu troleibuzul sau cu tramvaiul zile în şir, doar ca să ascult cum vorbesc oamenii, să le „ prind” firescul şi să înmagazinez melodia din glasurile lor.Dacă nu ai ureche muzicală, nu poţi să cânţi corect dar nici să vorbeşti corect pe scenă, la teatru sau pe un platou de filmare.

Şi tu ai avut ureche muzicală „absolută”

– Da, am avut ureche muzicală dar am şi învăţat, am cântat la vioară şi la pian, la şcoala de muzică, în total vreo patru-cinci ani. Pentru rolurile din cinematografie care au venit mai târziu acest exerciţiu, studiul partiturilor, mi-a fost de mare folos. În anii ’70, ’80 la filme se făcea post sincron. Se filmau secvenţele în decor sau în aer liber şi apoi se făcea post sincronul. Era foarte dificil… Erau secvenţe în care plângeai şi apoi, la post sincron, retrăiai starea iniţială, de emoţie profundă şi nu mai vedeai bucla din cauza lacrimilor. Pe noi, actorii ne-a ajutat talentul să o scoatem la capăt, cu bine! Unii colegi nu reuşeau să se descurce la post sincron. Pur şi simplu. Era nevoie de talent să reuşeşti să potriveşti exact cuvintele pe mişcarea buzelor! Îţi aminteşti, cred, că suntem de-o seamă, cât de fals sunau unele dialoguri în filmele româneşti…

– Dar ai jucat, în aceiaşi perioadă şi în filme cu priza de sunet în direct, „Probă de microfon” este doar un exemplu!

– S-a renunţat destul de repede la priza de sunet direct, se consuma prea multă peliculă, trebuiau trase duble după duble, umblam cu firele după noi, era greu, trebuia să ne concentram şi la rol dar şi să fim atenţi, să nu ne impiedicăm. În cinematografie a fost o întreagă epocă a post sincronului care a durat până prin anii ‘90. Îmi amintesc şi acum actorii şcolari, prichindeii neprofesionişti care veneau la Buftea şi le ieşea „ mişcarea voce-imagine”… din prima încercare!

Se verifica o vorbă care circula printre artişti : „ Să te fereşti cât poţi, să fii distribuit alături de copii. Concurenţa e zdrobitoare !” Revin şi spun : Startul tău în viaţa artistică a fost extraodinar.

– A început din copilărie, am fost pe scenă de când aveam câţiva anişori şi recitam cu mult patos şi primeam ropote de aplauze la scena deschisă!

– Tu te-ai născut să fii artistă şi nu participantă în „ corp ansamblu”, ci o vedetă. După debutul strălucit cu rolul din Cursa”, iată că aprecierile generoase din partea publicului revin, după patru decenii, în aceiaşi tonalitate laudativă, pe bloguri în 2015 se scrie despre:„ debutanta de atunci, Tora Vasilescu ce dovedeşte un talent remarcabil de a exprima cu sinceritate şi spontaneitate trăirile sufleteşti ale personajului interpretat”. Ai jucat roluri importante şi înainte de ’89 dar şi după, în anii când cinematografia românească îşi număra premierele pe degetele de la o singură mână…

Privind înapoi … cu mândrie, o lungă şi bogată carieră cinematografică stă mărturie a efortului tău, să nu uităm şi rolurile „întinse” de-a lungul a sute de episoade în telenovele, cum apare în grila de programe „sitcomul”, aş dori să te întreb : – Ai dori în viitor o colaborare cu un regizor anume? Ai fost distribuită de regizori cu renume, i-ai menţionat mereu în interviurile pe care le-ai acordat pe Alexandru Colpacci, Ion Deloreanu, Valeriu Moisescu, Alexandru Tocilescu, Cătălina Buzoianu, Mihai Măniuţiu, Sorana Coroama Stanca (la televiziune, Ziţa, O Noapte furtunoasă ), Tudor Mărăscu, Gelu Colceag, Mircea Danieliuc, Alexandu Bocăneţ, Lucian Pintilie, Constantin Vaeni şi alţii, din generatia mai tânără. 

  • „ Ileana, Stop cadru!” Înainte să completăm lista cu tinerii regizori, să ştii că am întâlnit în viaţa mea artistică cam prea mulţi regizori despoţi! Aş fi putut sa joc mai mult în teatru dar am fost berbec şi, conform zodiei sunt foarte încăpăţânată în a-mi exprima punctul de vedere cu maximă sinceritate!

Actoria e o meserie de tinereţe, iar actoria pentru film înseamnă aşteptări chinuitoare, un program solicitant, trezitul în zori de zi, puterea de a rezista la fimare pe ploaie, pe viscol sau la temperaturi caniculare. Mai sunt apoi, acele ego-uri exagerate, cu ele trebuie să te confrunţi, cel care stă pe scaunul pe care scrie „regizor” dictează tonul… Şi, cel mai adesea, cel care are un astfel de ego, atât de mare, nu are nimic altceva, mai mare! Acel „altceva” se numeşte, în opinia mea, talent, insiraţie, dăruire dragoste de profesie dar şi drag de actor… Am lucrat cu regizori tineri, m-au ales şi mi-au dat roluri, în filmul „Occident” am colaborat cu Cristian Mungiu, am făcut un film de televiziune cu  Vali Hotea – ei sunt colegi de generaţie- am interpretat un rol în „Legături Bolnăvicioase” în regia lui Tudor Giurgiu. Am jucat în piese montate dupa Shakespeare, chiar în „Femeia îndărătnică„ am recitat şi sonete de Shakespeare, mi-am împlinit dorinţa oricărui slujitor al Thaliei, să fi lucrat, măcar odată, în carieră, pe un text al marelui Will… Nu îmi mai doresc o colaborare sau un rol anume.

  • Reformulez, ai vreun regret? Un rol dorit pe care nu l-ai primit?
  • Da, un regret… aş fi vrut să fiu Fany din „Fram ursul polar” filmul Elisabetei Bostan. M-am pregătit, m-am îmbrăcat în haine de circ, am exersat mişcări de acrobaţie pe frânghie, la trapez. Am dat probele şi am aşteptat răspunsul… care nu a mai venit niciodată.
  • Regizorul Andrei Șerban analizează în volumul „O biografie” publicat în 2006   acea stare specială a actorului pe care o numeşte „floarea vie”.

„ Ca să nu dispară după vârsta de treizeci de ani, ofilindu-se din lipsă de oxigen, actorul trebuie să urmeze o evoluție dificilă, să fie capabil de un efort continuu. Calitatea de actor organic nu se obține decât plătind scump. Cum ar spune Grotowski, numai atunci are loc osmoza între trup și esență: „Când ești tânăr, să fii organic e un lucru fundamental. Dar să rămâni numai la nivelul trupului înseamnă să te dezintegrezi odată cu trupul, să mori odată cu el”. Deci trebuie descoperit altceva ca să menții proaspătă floarea tinereții.” Cum te-ai menţinut “floare vie” şi frumoasă?

  • Vreau să mă refer la două roluri din cariera mea cinematografică, amândouă ecranizări după romanele lui Marin Preda. Este vorba despre “ Cel mai iubit dintre pământeni” în regia lui Şerban Marinescu şi “Imposibila iubire” film scris şi regizat de Constantin Vaeni după romanul Intrusul de Marin Preda, pentru care a fost distins cu Premiul pentru regie la Festivalul filmului de la Avellino, din Italia în anul 1984.

Pentru rolul Mariei din filmul regizat de Vaeni, am luat Premiul de interpretare feminină „Laceno d’oro”( Placheta de aur) la acelaşi festival.

– Nu e cazul să fii modestă, nu era un premiu oarecare la un anonim festival şi, nu oricine, era recompensat cu acest premiu!

–  A fost o partitura foarte grea, a fost un rol care îmi e drag şi acum, după atâta vreme! Maria, ţăranca vândută ca un animal, pe băutură, chinuită de o brută de om, este bătută şi veşnic umilită. Mă întreba, la un moment dat, personajul interpretat de Şerban Ionescu : “ Şi te bate? Mă bate, răspunde ea obidită, îmi dă cu codirişca, mă loveşte peste cap, peste picioare, of Doamne şi aş muri, dar mi-e milă de ochi să apuc să-i văd sub pământ”. Chipul acestei femei trebuia să exprime, în opinia mea, toată pătimirea unui lung şir de femei necăjite, unele chiar mătuşi mai de departe de prin neam, de pe la ţară,femei lovite de soartă, de generaţii.

S-au tras şapte duble pentru scena de mai sus, deşi eu sunt cunoscută că nu e nevoie să se tragă mai mult de două … Greu rol.

Aceste roluri dificile, deşi să ştii că nu abundă filmele sau píesele de teatru cu roluri pentru femei de vârsta mea, mi-au dat putere şi m-au ajutat să-mi păstrez prospeţimea…

În cariera actoricească un loc foarte important îl ocupă susţinerea publicului. Mai fusesem la Avellino cu filmul lui Tudor Mărăscu Invingătorul şi le făcusem italienilor, atât criticilor cât şi publicului o impresie bună. Venind în filmul “ Imposibila iubire sub chipul Mariei, nu m-au recunoscut,mi-au mărturisit acest lucru, cu uimire! Asta înseamnă să pregăteşti foarte bine un rol. Oricum, în film, spre deosebire de teatru, rolul îl joci cu ”plasă de siguranţă””…

–  Să amintim puţin despre actriţa de teatru Tora Vasilescu, în spectacolul “ One-woman-show” montat la Teatrul Evreiesc din Bucureşti în care s-a încercat formula toutes en tout.

– Am jucat ani şi ani în teatru, ar fi de povestit o mulţime despre roluri, întâmplări, accidente, momente de graţie! Şi clipe unice, povestim altă dată, pe îndelete. Acel spectacol “one-woman-show a fost o experienţă aparte, am transformat piesa într-un dialog teatru-film, a fost momentul de întâlnire a celor două arte.

O încercare reuşită de “mariaj“ artistic, de osmoză.

Ar mai fi de spus câte ceva şi despre telenovelă, am jucat mult şi în filmul de televiziune. Oricum, să filmezi mai bine de 100 de episoade, înseamnă efort susţínut , o condiţie fizică deosebită. Primeşti textul în ajunul filmării, de multe ori chiar seara târziu pentru ca dimineaţa şă fii la cadru şi să intri, proaspătă,plină de energie, direct în rol. În priză directă. Dar când se dă“ motor” uiţi de tot şi de toate şi te concentrezi să iasă bine. Cât mai bine.

  • Tora, draga mea colegă, te întreb dacă, după ce strângi recolta de legume şi fructe din grădina ta minunată, te pregăteşti să joci un rol nou, în teatru, în film, în televiziune?

– Da, din 2 octombrie încep lucrul la filmul de televiziune “Circul Matteo“ în regia lui Alexandru Lustig, ecranizare a romanului cu acelaşi titlu al dramaturgului Andrei Lustig. O metaforă a degringoladei care a cuprins societatea după anii ‘90. Personajul meu se numeşte Aspasia. E directoare…

Îi vei avea alături pe…

– Bebe Cotimanis, Florin Zamfirescu, Gelu Niţu, George Ivaşcu, Bogdan Stanoevici şi pe cîntăreaţa Sanda Ladoşi care va cânta dar va şi interpreta un rol în film. Un subiect interesant, mă pregătesc să-l întâmpin cu bucurie.

Dacă ai şansa să faci ceea ce îţi place în viaţă atunci te poti considera un om fericit. Şi eu am avut şi am, încă, această şansă.

Interviu realizat de Ileana Perneș Dănălache

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

6 + 8 =