Caută
Close this search box.

Magia succesului sau “Păpuşarul” la Teatrul Evreiesc de Stat

De ani de zile publicul s-a obişnuit să citească cronicile de teatru în avanpremiera spectacolului.

Mi s-a părut interesantă ideea ca în această toamnă să aleg din programul teatrelor bucureştene acele spectacole care au trecut cu brio dificila probă a timpului şi se regăsesc şi în stagiunea 2017-2018!

Şi, să le recomand…

Păpuşarul” piesa dramaturgului francez Gilles Segal, născut în România, conaţional în copilărie cu regizorul spectacolului, Alexander Hausvater este una dintre ele. 

„Un Spectacol care celebrează creativitatea umană, devenită unica modalitate necesară în lupta pentru supravieţuire. Refugiat într-un apartament din Berlinul postbelic, în compania marionetelor sale, Finkelbaum, fostul păpuşar din Lodz, intenţionează să dea un magistral spectacol de adio. Prin magie, membrii trupei sale, de mult decedaţi, reapar la repetiţiile cândva faimosului său teatru de păpuşi. Astfel, revine la viaţă un întreg univers în care regăseşti toate acele sentimente şi calităţi umane pe care niciun lagăr de concentrare n-a reuşit vreodată să le extermine: dragostea, curajul, onoarea, şi mai ales bucuria creaţiei… Am căutat să combin muzica şi coregrafia, teatrul de marionete. Textul este interpretat în română, rusă, poloneză, engleză, idiş şi germană.”

La aprecierea spectacolului făcută de Hausvater la premieră în 2010, despre destinul uneia dintre cele 6.000.000 de victime ale “soluţiei finale a problemei evreieşti” propusă de nazişti, voi adăuga, după ce l-am revăzut de curând, câteva consideraţii mai mult emoţionale decât critice.

Aşadar, în spaţiul neconvenţional al decorului gândit de Viorica Petrovici, întâmpinaţi de actorul Constantin Florescu care mimează neobosit mişcările ritmice ale unei păpuşi, acompaniat de o voce din off care repetă, obsesiv, nume şi prenume, ordonate alfabetic, ale celor care şi-au găsit sfârşitul în crematoriile lagărelor sau în gropile comune, vom petrece, fără pauză, 90 de minute…

Spectatori şi actori separaţi doar de un con de lumină. O cameră mobilată modest este spaţiul în care s-a baricadat Samuel Finkelbaum (regizorul l-a distribuit, în rol, pe actorul Constantin Florescu), faimos artist păpuşar, fost deţinut la Birkenau. El este Evadatul,  personajul principal – în jurul căruia şi datorită căruia – prind viaţă făpturile din cârpă, renasc fantomele trecutului, apar în dialog şi interacţionează personaje în carne şi oase.

Actorul are de interpretat o partitură extrem de dificilă, rolul “îi cere” să treacă de la starea de aparentă normalitate, care combină amintiri cu gesturi cotidiene, firească revoltă umană în faţa cruzimii, la  nebunia finală în care el găseşte izbăvirea de durerea crâncenă care îl macină zi şi noapte. Cu lacrimi în suflet, el strigă spre cer, invocând Puterea Divină : ”Unde erai, Creatorule când jumatate din poporul meu a fost nimicit, unde erai când iubita mea soţie, însărcinată, zăcea în groapa comună? „Furiile” din tragediile antice plutesc în aer…

Îl privim pe actorul Constantin Florescu cum se dăruie plăsmuirilor trup şi suflet, cum dă viaţă păpuşilor ca să le piardă, o clipă mai târziu, în cuptoarele care le mistuie trupurile. El ne atenţionează, strigându-şi durerea: „Au fost vii, oameni adevăraţi, oameni ca voi şi ne cutremurăm, simţind, după mai bine de o jumătate de secol, întreg fiorul tragediei Holocaustului care a zguduit atunci, lumea.

Samuel împrumută chipul lui Constantin Florescu  care pledează, plânge, se opune să îmbrace  zeghea morţii, retrăieşte extatice si excitante momente ale nunţii lui de la sinagogă şi se zbate neputincios, căutând răspunsuri pe care nu le va primi niciodată. Dificil rol, mult fior tragic, extraordinară interpretare. Constantin Florescu este un foarte bun actor de compoziţie.

Îi este alături, la acelaşi diapazon emoţional, „trupa” de colegi-actori, Alexandra Fasolă, Marius Călugariţa, Anka Levana, Iolanda Covaci, Darius Daradici care au umplut spaţiul de joc cu o energie molipsitoare care anunţă viitoarele vedete ale teatrului.

Plină de vervă, Proprietăreasa este în interpretarea  lui Natalie Ester o apariţie interesantă  şi convingătoare în efortul ei de a pătrunde dincolo de grilajul ridicat de ciudatul ei chiriaş.

Un interpret vine pe scenă sub diverse chipuri, fie soldatul rus Popov cel-cu-patru-ceasuri puse unul lângă celalalt pe aceiaşi mână,  sau americanul Spencer, fie Weissfeld sau, , Doctorul.Costumaţie diferită. Machiaj aşişderea. Patru personaje într-unul, de fapt l-am numit pe actorul Nicolae Călugăriţa, un profesionist desăvârşit domnul profesor de actorie…

Nu pot sa-l uit pe Rudy Rosenfeld, el e Schwartzkopf,  prietenul de suferinţă al Păpuşarului, cel care a renăscut din propria cenuşă. Tonic, lăsând regretul că i s-a rezervat un rol prea mic ca întindere.

La starea de emoţie dusă până la lacrimi spre finalul spectacolului  contribuie, alături de  montarea fără greş a lui Alexander Hausvater, muzica lui Yves Chamberland.

Pe toţi interpreţii îi aplaudăm îndelung, pe culoarul spre ieşire, şi ei ne răspund, ascunşi în cuburi de sticlă, ei actorii-păpuşi, zâmbindu-ne cu eleganţă: „La revedere, vă mai aşteptăm la TES !”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ultimele stiri