Caută
Close this search box.

Pledez pentru TINE( RI )!

O rubrică de interviuri cu tineri reprezentanţi ai artelor.

O rubrică pe care am decis să o intitulez „Pledez pentru Tine( ri )”, preluând declarat, denumirea pusă în circulaţie de Festivalul de teatru de la Piata Neamţ. Am şi o raţiune sentimentală în alegera titlului rubricii. După absolvitea I.A.T.C” IL Caragiale”, colegii mei, tineri absolvenţi de la secţia actorie, se „băteau” să ajungă la Teatrul din Piatra Neamţ. Nu pentru că şi-ar fi dorit o navetă uşoară, Iaşul, Suceava, nu mai vorbim de Bucureşti sau Sibiu erau departe, îi atrăgea faima pe care o dobândise teatrul din Piata Neamţ, devenit o adevarată rampă de lansare a slujitorilor celei de-a şaptea arte.

Sunt convinsă că partenerii mei de dialog merită, pe deplin, dreptul la promovare! Sunt la vârsta la care primesc, iată, un paşaport în alb la categoria excelenţă. 

Astazi, vă prezentam un interviu cu Antonio Tadeusz Mincă un tânăr actor care s-a impus în stagiunea teatrală bucureşteană, printr-o interpretare de succes : rolul lui Nice din piesa contemporană: “Eu !Nu contez!”de Florin Coman.

Am scris  cronica spectacolului  “Eu! Nu contez “! şi am comentat interpretarea lui în rolul lui Nice... Un rol greu, poate cel mai greu rol ales din “partea” tânără a distribuţiei. Mult text, multe şi diverse stări sufleteşti, complexe sentimente de redat, de la debutul spectacolului până la ultima replică. Multe aşteptări din partea noastră faţă de tânărul actor care, ştiam că trebuie să pătrundă dincolo de epiderma fragilă a barbatului tânăr, marcat implacabil de un  handicap fizic, să învingă starea de damnat pentru a-şi cîştiga  dreptul la iubire. Un rol despre un învingător care striveşte “nu corola de lumini a lumii”, ci lacrima resemnării. În ciuda aparenţei de handicapat el aspiră din toţi porii la normalitate  şi impune, până la final, un personaj credibil . Un rol jucat într-un context real…

Acum urmează confesiunea acestui tânăr actor care, după ce îşi încheie prezentarea ,de fapt un CV sentimental, povesteşte despre personajul Nice.

– Antonio Tadeusz Minca, îţi propun să transformăm dialogul nostru într-un monolog. Hamletian sau nu, depinde de tine…Ai cuvântul !

  • Ooo, da! Un monolog care începe cu unele consideraţii despre procesul de creație, ceea ce se întâmplă în spatele personajului, în fapt, cel mai frumos lucru din viaţa noastră artistică! Totul a început dintr-o joacă… am încercat să mă gândesc la acest proiect, mă tenta dar nu reuşeam să „ văd” cu ochii minţii, finalitatea. Și ce finalitate! Am primit textul de la Tudor Sicomaș care îmi spunea că merită să ne ocupăm de piesa unui dramaturg tânăr care ar vrea să-şi monteze creaţia cu o echipă de profesioniști şi ei tineri. Primul om pe care l-am căutat după discuţia cu Tudor a fost regizorul Costel Stoica. I-am dat piesa și am stat în preajma lui până a citit-o. Îmi doream să joc în spectacol, îmi plăcuse textul dar nu am îndrăznit să mă gândesc pentru mine la personajul Nice… Regizorul Costel Stoica mi-a spus direct :“Hai, Antonio, să fie o experiență de neuitat și să-l joci tu pe Nice!” A juca sau a nu juca personajul Nice!? Iată întrebarea pentru sufletul meu care vibra dornic dar şi temător… Citisem tot, rând cu rând … Nu știam dacă să-mi dau acordul, am momente când stau prost cu încrederea, cu self-estim… M-am gândit toată noaptea și a doua zi i-am telefonat lui Costel Stoica, apoi am vorbit cu Florin Coman (dramaturgul). Acordul meu de principiu începea să devină realitate, da, urma să interpretez acest rol! Și așa a început „munca” de creaţie, nu doar cu rolul, ci cu întreaga producție teatrală: cautarea actorilor, a scenografului, eram animat de optimism şi încredere pentru că începutul se anunţa bun, regizorul exista! Am făcut totul cu bucurie şi entuziasm! „Profa’” – nume de cod pentru doamna Anamaria Pâslaru – m-a ajutat foarte mult și, profit de ocazie ca să îi mulțumesc!
  • NiceTinere domn, vorbim, în cazul tău, despre un prim rol important după absolvirea facultății.
  • Da, categoric! Am început să citesc textul, am făcut câteva drumuri la Gara de Nord, am ales un colţ retras şi am stat ore în şir ! Priveam călătorii care vin și pleacă. Figurile lor îmi spuneau adevărate povești, oamenii erau acolo cu un scop precis, eu eram acolo să îl găsesc pe Nice… Trebuia să simt cum e să fii studiat din cap până-n picioare, să ţi se adreseze o privire critică, să citeşti în ochii semenilor compătimire. Apoi a urmat treaba cu „handicapul”. Am realizat că oamenii care au această problemă zi de zi, nu prea au parte de condiții care să le uşureze viaţa  … scări înalte, scări multe, scări peste scări, blestemate scări! M-am întors în timp, am revăzut exercițiile de mişcare scenică din facultate ca să-mi dau seama cum trebuie să construiesc acest personaj.Unii încep să citească rolul și totul merge de la sine, alții procedează ca mine!
  • Îţi întrerup întrerup un moment confesiunea :” Ce însemană să fii actor în România secolului XXl, anul de graţie 2017?”
  • După terminarea facultății am văzut ce înseamnă să fii actor în România!… Am pus şi semnul exclamării şi puncte puncte! Decizia pe care am luat-o a fost în consecinţă. Mi-am format o trupă de teatru „Teatrul de Pică”, unde am început să fac asistență de regie și chiar să regizez și să joc. O trupă mică. Încercam şi încercăm să facem de toate: sunet, lumini, scenografie. Bine, nu vă gândiți că vorbim de lucruri complicate. Elemente de bază pe care le putem face noi între noi și care să „dea bine” la public. Avem și câteva rezultate de care sunt mândru! Participarea în festivalul „Pledez pentru TINE(ri)”, festivalul de teatru de la Piatra Neamț. Selecția oficială a fost făcută de Oltița Cântec. „Festivalul StudFest”, de la Timișoara. Participareaîn 2016 cu doua spectacole în „FNTi”: „Actorul din biblioteca” (one man show cu muzică live) și „Portrete I – Ceainăria urbană”.  De fapt, totul a început cu o trupă de improvizație, cu care am participat în Festivalul de Film din Râmnicu Vâlcea. L-am ajutat, de asemenea, pe compozitorul Marius Țeicu când și-a lansat cartea la târgul Gaudeamus în toamna lui 2014. Sunt mândru că reușim să ne mișcăm, pentru că în teatrul independent totul se naște din nimic financiar vorbind, dar cu multă dăruire dacă e vorba de suflet! Și că tot veni vorba de mișcare, trebuie să adaug că și anul 2017 a adus participarea Teatrului de Pică la un festival cu o importanță mare în peisajul cultural românesc: Festivalul Internațional de Teatru Independent de la Constanța (FITIC,  2017). Am reușit să fim selecționați aici cu două spectacole dragi mie, dragi noastre: „Captiv în teatru” (pe care îl joc alături de colega mea, Gabriela Alexandru) și „Lasă-mă să te sărut!” (alături de Lavinia Alexandru, Gabriela Alexandru, Tudor Sicomaș și Sebastin Ghiță care, iată, a revenit alături de noi). Le mulțumesc colegilor că mă suportă… uneori sunt prea coleric! (Oana Burcescu, Lavinia Alexandru, Corneliu Reu, Tudor Costin Sicomas, Gabriela Alexandru). A doua experiență dificilă, dar extrem de plăcută și constructivă e a fost lucrul la spectacolul „Dibuk”, de la Teatrul Evreiesc de Stat, în regia lui Chris Simion. A fost o ocazie unică, până acum, de a mă întâlni cu un important text al dramaturgiei universale clasice, văzut și montat într-o manieră cu totul specială. Ca și în cazul spectacolului „Eu! Nu contez!”, și la „Dibuk” m-am lovit de noi provocări – acelea de a juca și cânta într-o limbă complet străină mie până în acel moment (yddish), dar și de a înțelege uriașa şi fascinantă cultură ebraică. În plus, faptul că spectacolul a beneficiat și de momente coregrafice deosebite, mi-a oferit șansa de a mă reîntoarce la o altă pasiune a mea din adolescență, dansul, și de a îmi pune în valoare și această înclinație artistică. Cred că am reușit să mă integrez în tabloul deosebit  al spectacolului „Dibuk” de la TES, spectacol care în acest an va continua să farmece publicul din București, și, oprin turneul programat şi pe cel de peste hotare.
  • Revenind la spectacolul „Eu! Nu contez!”, vreau să spun că acesta mi-a adus șansa de a evolua și pe alte scene decât cele din București. Așa că, am fost prezent și prezenți pe scena Teatrului Național din Iași, pe cea a Teatrului Municipal „George Bacovia”, din Bacău. Și, poate cea mai frumoasă și importantă realizare a mea, alături de echipa din spectacolul menționat, a fost turneul făcut în urmă cu puțin timp la Paris, săptămâna trecută, unde am urcat pe scena Apollo Theatre și, vă mărturisesc am fost profund impresionat de dorința românilor din Franța de a urmări spectacole valoroase în limba română.
  • Cred că până aici ne-ai lămurit. Să ne întoarcem la copilăria, adolescenţa ta, la momentul când ai decis că vrei să fii actor.
  • Actoria a început ca o joacă. Ai mei m-au susţinut în prima fază… la gradiniţă eşti simpatic cand spui poezii şi uiţi textul şi îţi sare în ajutor doamna educatoare. În şcoala generală această pasiune a persistat, dar mergea în paralel cu visul de a deveni medic. În liceu m-am departat puţin de domeniul artistic, şi optat nu pentru un liceu de arta, ci pentru unul cu profil economic. Ai mei s-au liniştit şi chiar sperau să-mi treacă această “boală”. Bunica îmi spunea: “Gândeste-te bine! Nu o să poţi trăi din meseria asta”! Dar,tocmai în liceu am început să mă ocup serios de actorie. In clasa a 10-a am început pregătirea pentru facultate, am ales un repertoriu, au început  drumurile la Bucureşti, era nevoie să completez ceea ce faceam în Slatina, la Şcoala de Arte şi meserii. Am reuşit, am intrat la facultate. Abia după mult timp i-am spus doamnei Adriana Popovici (a fost în comisie, la admitere) că dumneaei mi-a dat curaj. La examen trebuie să  cânţi,  la proba de canto, iar eu parcă am înghiţisem un ou fierbinte, ca „Zdreanţă cel cu ochii de faianţă”… Aveam în repertoriu “Drumurile noastre, toate”, un şlagar foarte cunoscut. Doamna Popovici a început să bată ritmul cu  unghia în masă, în ritmul în care cântam eu… Am înţeles că mă aflam pe drumul cel bun, limbajul corpului îmi venise în ajutor! Așadar, privind acest monolog hamletian, așa cum l-ați denumit, nu pot decât să rememorez , cu bucurie experiențele bogate prin care am trecut în ultimii doi ani. Și pot, pentru moment, să adaug că planurile mele pentru viitor includ noi proiecte alături de Teatrul de Pică și colegii mei și, de ce nu, și alături de celelalte trupe de actori în care am fost primit.

Foto: Eugen Petala / Corneliu Reu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ultimele stiri