Unirea României cu Bulgaria, în 1886, a fost transformată de ruși în răscoala de la 1907

Ultimele răscoale ţărăneşti din Europa s-au petrecut în România, în 1888 şi 1907, sub influenţa unor ”turişti”, aţi ghicit, ruşi! care au manipulat populaţia rurală sărăcită. Contexul politic: România şi Bulgaria urmau să se unească sub coroana regelui Carol I al României – unire încurajată insistent de Germania lui Otto von Bismarck. Cancelarul voia să scoată Balcanii de sub influenţa Rusiei şi să îi orienteze definitiv către Germania. Doar că Moscova a contraatacat…

Răscoala de la 1907 s-a declanşat în 21 februarie 1907 în localitatea Flămânzi, din Botoşani şi s-a răspândit, în perioada următoare, în toată ţara. Răscoala a fost înfrântă de guvern, reprimarea ei de către armată soldându-se cu uciderea unui număr necunoscut de ţărani. Contextul politc internaţional al acestei răscoale i-a făcut pe istorici să lege acestă ultimă revoltă ţărănească din Europa de cea din 1888, din Dâmboviţa. Ce aveau în comun aceste răscoale?

În 1883 România lui Carol I intra în blocul Triplei Alianţe, condusă de Germania şi iese de sub influenţa Rusiei.

Alexandru A. Beldiman, doctor în drept la Berlin, diplomat de cariera şi emisar special al României la Berlin, Sofia, Belgrad și Viena, unde a îndeplinit misiuni confidențiale din partea primului-ministru Ion C. Brătianu a publicat un studiu foarte bine documentat, în 1889, despre răscoala din 1888.

El consideră că în 1886, 1887 şi 1888, a fost o perioadă legată de activitatea secretă în slujba tentativei României şi Bulgariei de a se desprinde decisiv, cu ajutorul Germaniei, din sfera de influență a Rusiei. În anul 1886 a fost pregătită în detaliu unirea României cu Bulgaria sub sceptrul lui Carol I, în forma unei monarhii dualiste de tip austro-ungar. Românii urmau să ocupe principalele ministere de forţă. Întreaga presă bulgară, mari personalităţi culturale şi politice din ţara vecină, numeroşi cetăţeni de la sudul Dunării au pledat entuziast pentru această unire.

Existența unui astfel de stat tampon, un stat mare, care ar fi controlat tot malul estic al Mării Negre, formațiunile statale iugoslave și conservarea Greciei în sfera de influență occidentală, ar fi împiedicat probabil declanșarea primului război mondial.

Însă pe fondul agitaţiei europene, Rusia a organizat o revoltă a bulgarilor în februarie 1887, combinată cu o insurecție militară la Silistra şi Rusciuk.

Între timp, primul ministru Ion C. Brâtianu era informat de către serviciul de informaţii al Armatei României ca în ţară s-a răspândit un număr impresionant de agenţi ruşi, sub acoperirea unor meseriaşi sau negustori, dar, de cele mai multe ori, vânzători ambulanţi, ”iconari”, care străbat satele şi fac propagandă despre Marea Rusie.

În 1888, aceştia reuşesc să declanşeze o revoltă în România, înăbuşită repede de armată. Răscoala din 1888 nu a fost o revoltă ţărănească tipică, generată de condiţiile proaste de muncă, de sărăcie sau de legislaţia înrobitoare, ci o revoltă tărănească provocată de la Bucureşti în baza unui plan minuţios elaborat de ruşi şi opoziţia politică din România. Scopul acestei mişcări era răsturnarea guvernării liberale. Prin jocul întâmplării, Ion C. Brătianu a demisionat înainte să fie declanşată răscoala pregătită pentru răsturnarea lui, iar guvernul conservator care a preluat puterea a fost nevoit să înăbuşe răscoala stârnită de oamenii săi. Ca urmare, concluziile cercetării făcute de poliţie şi procurori, fie au fost oprite, fie au fost denaturate în procesele care au urmat şi care au dat sentinţe numai împotriva ţăranilor.

În fine, România şi Bulgria nu s-au unit, Carol I a declinat oferta Germaniei, dar în 1905 încordarea diplomatică dintre România şi Rusia se accentuează. În acel an, pe crucişătorul rusesc Potemkin are loc o revoltă a marinarilor împotriva ofiţerilor. Nava ajunge la Constanţa, iar echipajul cere azil politic, pe care ţara noastră îl acordă. Rusia a trimis din nou ”iconarii„ prin satele româneşti, iar în februarie, pe fondul unor nemulţumiri ale ţăranilor moldoveni faţă de unii moșieri pentru a pregătii răscoala.

Conform unor studii ale economiștilor vremii, atunci, în primii ani ai sec. XX, circa 51,3 la sută din terenul arabil al țării se afla în proprietatea țăranilor.

Dar ceea ce le lipsea cu adevărat acestora era posibilitatea de a-și folosi pământul în mod eficient. Eficiență pe care o atingeau arendașii, greci sau evrei care, veniți de obicei din vestul Europei, aduceau cu ei cele mai moderne tehnici agricole.

De fapt condițiile socio-economice din acea perioadă erau cam aceleași cu acelea prezente și pe alte meleaguri, prin țările învecinate.

Condiții care proveneau mai ales de tentativele de modernizare a societății. Dar asta nu a fost tot. Tot comuniștii ne mai spuneau că, în 1907, țăranii mureau de foame.

Nimic mai fals: anul agricol anterior, unul extrem de rodnic, adusese niște recolte deosebit de bogate.

Dar, dincolo de aceste aspecte, au mai existat niște cauze pe care comuniștii, așadar și manualele lor de istorie, s-au ferit, mai ceva ca dracul de tămâie, să le recunoască.

Este vorba atât despre activitatea unor cercuri autohtone socialiste de orientare marxistă cât și despre instigatorii bolșevici care, veniți de pe meleaguri străine, au avut un rol deosebit de important atât în declanșarea cât și în desfășurarea acelor revolte, așa-zis țărănești.

Analizând acest aspect în lucrarea „Istoria loviturilor de stat din România”, Alex Mihai Stoenescu menționează, în Volumul II, că în acea perioadă șeful din umbră al activităților socialiste antiromânești a fost Cristian Racovski.

Revoluționar de profesie și beneficiar al toleranței politice de la noi, acesta nu a încetat, nici o clipă, să organizeze structuri antistatale pe teritoriul României, ca urmare a ordinelor primite de la Lenin și Troțki.

Ei plănuiseră declanșarea unei revoluții pe spații largi europene și, la nivel european, vedeau o legătură strânsă între provocarea mișcărilor anarhiste pe care le aveau în vedere pentru Rusia și cele din statele vecine”.

De fapt, în 1905, în Rusia chiar avusese loc o încercare de „revoluție” care fusese însă înăbușită de regimul țarist. Iar o bună parte dintre activiștii care puseseră la cale acea revoltă eșuată se refugiaseră în zonele estice ale țării noastre, exact în zonele din care aveau să apară primele scântei ale răzmeriței din 1907.

Lucru cu atât mai clar cu cât, în anul 1906, o grupare condusă, din umbră, de către același Cristian Racovski a încercat să introducă în țară, prin Dobrogea, circa 50.000 de puști, transport capturat, însă de autoritățile românești.

Alex Mihai Stoenescu mai afirmă că, de fapt, Racovski însuși a recunoscut, într-o autobiografie, că răscoala din 1907 din România s-a produs sub influența de netăgăduit a mișcărilor similare din Rusia.

Iar toate acestea au și fost confirmate în cursul anchetelor efectuate de către autoritățile vremii, care au arestat și condamnat mai multe grupuri de asemenea „agitatori” străini.

România și Bulgaria, sub sfera de influență a Germaniei

La aproape un deceniu de la Congresul de la Berlin, România si Bulgaria erau considerate state din sfera de influență a Germaniei, conduse de suverani aflați sub înrâurirea puternică a lui Otto von Bismarck.

Perspectiva declanșării unui nou război franco-german face ca Rusia să încerce recuperarea statelor balcanice pierdute ca urmare a deciziilor Congresului de la Berlin și își intensifică acțiunile de prospectare topografică și de propagandă pe teritoriul României si Bulgariei.

Brătianu era legat cumva de mișcarea revoluționarilor bulgari, pe care îi ajuta discret de un deceniu, iar Eugen Carada era chiar implicat în pregătirea și înarmarea lor, motive pentru care guvernele liberale nu au reacționat prea dur la activitățile secrete ale agenților ruși, iar mai târziu nici nu a mai fost posibil să le controleze. Din corespondența Piei Brătianu cu fratele sau Ionel, aflat la Paris, aflăm cum au fost înregistrate evenimentele de către ilustrul lor tată: „Bulgarii, vecinii noștri, se ținură liniștiți. Tulburările se limitaseră, dar din nenorocire se limitaseră numai până la fruntarie și intrigile, calomniile rușilor, urmau calea lor înăuntru. Acel popor fără probitate sau mai bine necinstit, acel popor avid, intrigant etc., cumpăra zilnic pe bulgarii cei mizerabili și astfel țara-i la peire. O revoluțiune la Silistra! Iată ceea ce ne preocupă la acest moment”.

Două zile mai târziu, soția lui Ion C. Bratianu le scria fiilor săi, tot la Paris, punându-i la curent cu mersul evenimentelor din țara vecină: „Dnul Moruzi a venit cu o depeșe care ne-a tulburat. Se zice că au intrat o mulțime de muscali, mai cu seamă ofițeri, prin Moldova, ca să meargă în Bulgaria să ia posesie după izbândele revoluției ce au făcut acolo zilele acestea. Cred că se vor întoarce cum au venit, fiindcă au mâncat trânteală. Bulgarii au fost admirabili; au avut o purtare de eroi. Noi credeam că capii faceau tot și poporul nu exista, dar, din potriva, poporul a fost tot așa de brav. Ce vor rușii și unde vor să ajungă după atâtea umilințe ce au îndurat? Nu mai știm. Pricina o caută, vom vedea”.

Agitatorii ruși, în drum spre Bulgaria,  s-au oprit în România

Astfel, s-a descoperit ca agenții ruși se opreau în comunele învecinate Bucureștilor, unde fusese împământenită o înseninată populație bulgarească (celebrii zarzavagii, iaurgii, căruțași cu lemne de foc), din rândul cărora erau recrutați instigatorii pentru activitățile diversioniste de pe teritoriul Bulgariei. Liniștea aparentă a lui Ion C. Brătianu, care îi făcea pe adversarii săi să minimalizeze pericolul de la frontierele noastre, ascundea de fapt derularea unui program metodic și în parte secret de înzestrare a Armatei României, convenit cu regele Carol I, acțiune care adusese România în situația de a putea mobiliza rapid o armată de 300.000 de oameni bine înarmați și echipați. În gândirea strategica a lui Ion C. Brătianu, Bulgaria trebuia să devină un teritoriu amic pe care Munții Balcani, Dunărea și numeroasa populație românească de la sudul ei să constituie o barieră protectoare pentru orice agresiune din sud. Din aceleași considerente, strategice a fost inițiată și construcția sistemului de fortărețe din jurul Bucureștilor, cea mai cunoscută dintre ele fiind Fortul Jilava.

Era debutul programului de transformare a țării noastre în putere militară regională. Starea de tensiune, amplificată și de expirarea termenilor Antantei celor trei împărați, este doar aparent dezamorsată în iunie când Rusia și Germania semnează un așa-zis Tratat de contra-asigurare. Prin aceasta înțelegere, Germania, cu scopul de a bloca o alianță franco-rusă, recunoștea dreptul Rusiei de a interveni în Bulgaria pentru a o menține în sfera sa de influență. Austria și România nu doreau acest lucru. Totuși, problema „bulevardului rusesc” prin România rămânea o temă serioasă a guvernului nostru. Fenomenul era mult mai complex decât perspectiva transformării țării într-un traseu de tranzit pentru interesele rusești în Balcani.

Trei scenarii interdependente

În deceniul opt al secolului al XlX-lea, în Rusia s-a dezvoltat o puternică mișcare printre intelectualitatea tânără preocupată de situația categoriilor de populație defavorizată, muncitorime și țărănime, mișcare menită de inițiatorii săi să schimbe prejudecățile care păstrau obiceiurile iobăgiei, deși legal aceasta fusese desființată. Era, de fapt, un program educațional, pe care guvernul țarist l-a aprobat la început, fiind condus de tineri proveniți din nobilime.

Curând, mișcarea s-a fragmentat ideologic, cea mai cunoscută dintre aripi fiind aceea care se fundamenta pe negație și care a rămas celebră prin denumirea de nihilism, data de Ivan Sergheevici Turgheniev în romanul „Părinți și copii”. Nihilismul, în ciuda faimei sale rele, a rămas doar un concept filozofic. Apariția lui P.A. Kropotkin produce însă o modificare substanțială, prin trecerea de la ideologie la practică: „Încetul cu încetul, s-a ajuns la concluzia că nu există decât o singura cale. Trebuiau să mearga în popor și să trăiască aceeași viață ca și el. De aceea, tinerii porneau la sate ca medici, felceri, învățători, secretari de plasă. Pentru a se afla în contact și mai direct cu poporul, mulți s-au dus să lucreze ca salahori, fierari, muncitori la pădure. Fetele dădeau examene de învățătoare, felcerițe, moașe, pornind cu sutele la țară, unde se consacrau cu abnegație servirii celei mai sărace pături a poporului”.

Mersul prin sate, campania principală făcându-se în primăvara și vara anului 1874, a permis și desfășurarea unei propagande care depășea substanțial rolul pur educativ, transformându-se într-o formă de îndoctrinare socială a țăranilor și de îndemn la revolta față de administrația oficială. Ca urmare a valului de arestări, narodnicismul intră în faza sa cea mai periculoasă, a propagandei din om în om, în permanentă mișcare, agenții renunțând să mai lucreze în sate și deplasându-se din loc în loc pentru a putea răspândi mesajul pe suprafețe mult mai mari: „Din când în când, câte unul dintre noi pleca pentru o săptămâna sau două și în satele de unde erau originari prietenii noștri și acolo duceau o propagandă aproape deschisă printre țărani. Firește, toți cei ce desfășurau propaganda printre muncitori se deghizau în țărani. Prăpastia ce desparte în Rusia pe boier de țăran este atât de adâncă, ei vin atât de rar în contact, încât apariția la țară a unui om îmbrăcat ca un domn ar fi stârnit atenția generală”.

 Poliția secretă țaristă nu a întârziat să intercepteze aceste activități și să constate consecințele lor nocive, dar și să observe eficiența unor astfel de metode. Mulți dintre acești agitatori socialiști au fost arestați și un număr important dintre ei, dacă nu toți!, a fost obligat să colaboreze cu Poliția secretă.

În lupta care se dădea între lojile francmasonice „roșii” și masoneria rusă, aflată sub controlul Poliției secrete, cea din urma câstigase prima rundă. Grupurile radicale au încălcat angajamentele cu poliția secretă și au trecut la terorism. Centrul ideologic, din care se va naște mișcarea teroristă bolșevică se afla în Elveția: „Secțiile geneveze ale Internaționalei se întruneau într-un uriaș templu masonic numit Temple Unique (…). Unul din principalii conducători de la templul masonic era Nikolai Utin, un om cult, abil și activ. Utin era marxist”. Procedeul mersului și muncii prin sate va fi importat și în România și Bulgaria, fie din rândurile socialiștilor emigrați, fie din rândurile agenților ruși deghizați în socialiști.

Federația socialistă (panslavistă) balcanică

Cel mai greu de documentat și de demonstrat este măsura în care programul panslavist al Rusiei țariste s-a suprapus intenționat pe scenariu de sorginte marxistă de răspândire a metodei de răsturnare a democrației prin terorismul bolșevic, în afara granițelor marelui imperiu.

Cert este că s-a suprapus. Instrumentele au fost fie socialiștii autentici emigrați din Rusia, fie agenți provocatori ai Poliției secrete travestiți în socialiști. Dilema persistă din cauza imaginii evident antagonice pe care o oferă raportul între statul absolutist rus și mișcarea socialistă. Dar analiza proiectelor mai vechi de federalizare balcanică în sens panslavist, care conțineau și problema aparte a slavizării românilor și grecilor, arăta că ele nu diferă cu nimic în 1821, sub țarism, și în 1931, sub stalinism. Ele își au originea în viziunile expansioniste ale lui Petru cel Mare, pe care orice regim din Rusia nu a încetat și nu va înceta să încerce să le transforme în realitate.

România a fost întotdeauna marele obstacol al efortului Rusiei de a-și extinde controlul pe uscat până la Marea Mediterană, prin Bulgaria și Grecia, ocolind dificultățile geopolitice generate de apartenența Strâmtorilor la inamici. Pentru Rusia, traseul România – Bulgaria – Grecia – Marea Mediterană este o misiune istorică, fără limită în timp. La 7 noiembrie 1937, cu ocazia împlinirii a două decenii de regim bolșevic, Stalin a dat următoarea declarație: „Ţarii ruși au făcut multe lucruri rele. Ei au jefuit și au înrobit poporul. Ei au purtat războaie și au cucerit teritorii în interesele moșierilor. Dar ei au făcut si un lucru bun: au înjghebat un mare stat – până la Kamciatka. Noi am primit drept moștenire acest stat. Și noi, bolșevicii, am apărat și întărit acest stat […]”.

Spre finalul Marii guvernări liberale, spionajul rusesc, condus de data asta din Consulatul Rusiei la București și de la adresele rezidenților agenturii de spionaj din Iași, a intrat în contact cu elemente nemulțumite și iresponsabile ale Opozitiei Unite, mai ales dizidenți liberali, în timpul agitațiilor din zilele de 13, 14 și 15 martie, membri ai legației Rusiei la București au fost identificați în mulțime, participând activ la manifestații, iar unii dintre ei au fost reținuți întâmplător sau răniți. Constantin Bacalbașa, martor ocular, ne-a lăsat o mărturie: „De altfel, rușii nici nu se sfiau ca să se demaște; la toate manifestațiile de stradă agenții legației ruse erau peste tot. În ziua de 15 martie, toată legația rusă, afară de ministru, erea pe Dealul Mitropoliei. Secretarul de legație Lermontoff a stat atât de aproape de luptători, încât a primit în obraz o bură de cartuș”.

Ceea ce oferea Rusia, ea însăși exasperată de amplitudinea realizărilor guvernării brătieniste, era sprijinul pentru răsturnarea guvernului. Răscoala din 1888 a fost rezultatul acestei colaborări.

Planul desfășurării răscoalei

Trebuie precizat că această răscoală ar fi rămas cu totul obscură sau numai un subiect de propagandă pentru comuniști, dacă presa și analiștii liberali nu ar fi demontat schema ei. Un astfel de cercetător a fost Alexandru A. Beldiman, doctor în drept la Berlin (cu medalie de aur), diplomat de carieră și emisar special al României la Berlin, Sofia, Belgrad și Viena, unde a îndeplinit misiuni confidențiale din partea primului-ministru Ion C. Bratianu. În 1889 el publica un studiu foarte bine documentat, sprijinit pe acte emise de administrație, pe anunțurile Monitorului Oficial și pe articolele din presa zilei, de regulă ziarele România libera, Epoca, Independentul, Lupta.

În 1886 România putea scăpa definitiv de influența Rusiei

Evenimentele agitate ale celor trei ani importanți din istoria României (1886, 1887 și 1888) sunt legate de activitatea secretă în slujba tentativei României și Bulgariei de a se desprinde decisiv din sfera de influență a Rusiei, în acest program, cele două state, înfrățite și prin prietenia dintre Carol I și Alexandru de Battenberg, au fost puternic sprijinite de Germania, Austria și Anglia. Franța a fost de partea Rusiei, simptom al pierderii influenței sale tradiționale în țara noastră. Avem obligația de a înscrie în Istoria României anul 1886 în care a fost pregatită în detaliu unirea României cu Bulgaria sub sceptrul lui Carol I, în forma unei monarhii dualiste de tip austro-ungar. Românii urmau să ocupe principalele ministere de forță, iar întreaga presă bulgară, mari personalitati culturale și politice din țara vecină, numeroși cetățeni de la sudul Dunării au pledat entuziast pentru aceasta unire, care ar fi rupt ireparabil coloana vertebrală a influenței rusești în Balcani. Existența unui astfel de stat tampon, un stat mare, care ar fi controlat tot malul estic al Mării Negre, formațiunile statale iugoslave și conservarea Greciei în sfera de influență occidentală, ar fi împiedicat probabil declanșarea primului război mondial.