–      Vă previn, sunt incomod, dar civilizat!

Interlocutorul meu este Mircea Muntenescu, absolvent al secţiei de grafică, promoţia 1971-1975, Facultatea de Arte “N.Grigorescu,” Bucureşti şi îi apreciez  sinceritatea deopotrivă şi constanţa în  abordare a dialogului  pentru că…  iată ce scria, un confrate journalist, acum un deceniu:

“Mircea Muntenescu este un om baroc. Dinamic în spaţiu si în conversaţie. Vorbirea îi este arborescentă, o aglomerare de impresii şi idei ce se cer imperios şi rapid comunicate determină un ritm impresionant al frazelor, uneori neterminate. Non-finitul de care se simte atras artistul în procesul de creaţie este transferat şi în utilizarea limbajului articulat. “

Să mă aştept la fraze non-finite …de la acest om “extrem de talentat, excelent la ilustraţie şi grafica de şevalet, profesor cu pasiune… După ani de zile de grafică publicitară de foarte bună calitate a început să foloseasca programe de computer pentru design publicitar. Freelance cu edituri importante, rămâne unul din acei oameni de talent şi perseverenţă. Am apreciat la el mereu simţul umorului şi uşurinţa de a colabora…“ scrie pe Linkedin, colega de facultate, Irina Dascalu, artist visual.

–      Prima întrebare se va lega de opţiunea dumneavoastră pentru grafică, pentru desen în primul rând, deşi nu v-aţi oprit la un singur limbaj sau o unică tehnică.

Şi, iată, citez din nou : “Cunoscut şi recunoscut ca grafician, designer de carte, se exprimă de la un timp şi în zona obiectuală, ba chiar şi ca pictor, cu un amestec de prudenţă şi răspuns la tentaţia culorii aşternute cu pensula, gestual-structurant şi senzitiv”. Aş dori să “ glosaţi“ puţin pe marginea subiectului…

–            În ultimul an de facultate l-am avut profesor de licenţă pe Ion State (adaug că i-am avut profesori şi pe Stelian Panţu şi pe Sorin Dumitrescu). Personalitate covâşitoare, poate cel mai bun profesor din România, la vremea respectivă dar şi azi. Am refuzat transferul în clasa lui Corneliu Baba (pierzând mult timp pe plan artistic din acest motiv) din cauza ”existenţei”,în acea perioadă, în şcoală a lui Ion State.Poate, mai bine decât oricine, Sorin Dumitrescu explică, în cartea sa, demersul artistic (de excepţie) a lui State. Chiar State m-a învăţat că nu trebuie mă cantonez într-o singură direcţie artistică.Urmarea surprinzătoare sau nu a tuturor acestori îndemnuri, sfaturi … a fost că după absolvirea facultăţii, i-am comunicat că eu nu doresc să devin grafician (design-graphic), ci mă gândesc, cu maximă seriozitate , să urmez exemplul unor artişti precum Şerban Gabrea sau Horia Bernea. Făceam parte deja, simţeam că aparţin , cum s-ar spune, cercului pe care începusem să-l frecventez.  Dar vremea a trecut şi viaţa,  m-a “obligat” să mă folosesc de meseria învăţată, ducând o  activitate intensă de grafician, pur şi simplu pentru a-mi caştiga existenţa.

Revenind puţin către începuturi nu pot să nu-mi amintesc debutul, considerat de confraţi ca unul deosebit, debut care a avut loc la o vârstă fragedă pentru un artist, la numai 25 se ani. Ajutat de Dumitrescu, Gabrea şi Bernea am expus alături de marii artişti ai epocii în expoziţia Arta şi natura, în anul 1976. Au trecut mai bine de patru decenii… Horia Bernea mi-a  ghicit şi dezvăluit intenţiile, a spus că eu, în desenele mele…  făceam pictură ! Exprimam “ceva” coerent formulat, ceva nou în contextul artei plastice din România.

Am fost un autodidact în realizarea picturii în ulei pe pânză, singurul meu dascăl fiind muzeul. Am aflat că aceasta este calea prin care mă pot exprima la modul adevărat,  profund. Aventura aceasta a durat ani întregi, cu eşecuri şi puţine reuşite. Nu consider pictura o regină a artei, ci o altă cale de a te exprima artistic iar de mare ajutor este forţa de expresie ce o degajă pigmentul cu ulei.

–      Piatra, fier, lemn, materie de lucru, sau doar hârtie, peniţă, tuş, într-un cuvânt, desen ?Sunteţi un artist care şi-a construit propria lume de imagini. Vă consideraţi un singuratic sau, dimpotrivă, ca facând parte dintr-un grup de artişti  reuniţi sub acelaşi crez estetic? Sunteţi doctor în estetică…interesantă opţiune.Ne vorbiţi, fie şi pe scurt, despre teza de doctorat, despre modul în care aţi fructificat conceptele estetice în practica artistică?

Răspuns simplu… Sunt un singuratic. Totuşi, se poate spune că fac parte din grupul de artişti care a expus la galeria de artă Catacomba. .. deşi nu am expus niciodată împreună cu aceşti artişti.

Am avut patru expoziţii personale. La galeria Helios, Timişoara -1989, la M.N.A.R(Muzeul Naţional de Artă Românească) Catacomba -1994, La M.N.A.C (Muzeul Naţional de Artă Contemporană), Sala Rondă- 2001, la Arcub în  2017.

Doctoratul meu în estetică, conducător Gheorghe Achiţei, s-a ocupat de arta de cult veche şi actuală din Orient, cu accente pe China dar mai ales India. În ciuda eforturilor mele, această,  hai să o numesc „direcţie”, nu a interesat nici o facultate (o vreme am fost profesor la UNA-Bucureşti). Nu am reuşit sa public teza de doctorat. Precizez că am început să studiez Advaita Vedanta cu profesor acreditat. La fel şi limba sanskrită. Din aceste activităţi s-a dezvoltat doar obiectul meu artistic.În momentul în are am terminat doctoratul am realizat că, informaţiile mele privind India sunt insuficiente şi le-am categorisit  ca mediocre. Am fost îndrumat să învăţ limba sanskrită. Pasul urmăror a fost să mă apropii de doctrina Advaita Vedanta. Am găsit cu greu un profesor acreditat, adică un acharya.  Însă locuia la Ploieşti şi ani în şir am strabătut distanţa. Ce căutam eu în lumea această depărtată mie, un artist cu o formaţie apuseană, un creştin ortodox?  Părerea părintelui Stăniloae a contat mult pentru mine: poţi înnota până în în larg dar trebuie să fii atent la balizele de semnalizare.. Am ajuns un posibil adhicarin, adică un elev capabil să înţelegă învăţătura. Nume precum Swami Dayananda sau Swami Paramarthananda mă interesau mai mult decat filosofii din Europa. Studiul Advaitei este foarte dificil, aşa că prea departe nu am ajuns în cunoaştere. Puţinul pe care l-am asimilat  se regăseşte în arta mea, am fost influenţat de hinduism,  m-am schimbat mult ca artist. Câştigul a fost imens.

–      Aţi declarat  :”Mă gândesc la Octav Grigorescu, artist cu care consider că am multe puncte comune şi despre a cărui operă nu se prea mai ştie nimic. 2-3 desene nu pot da măsura valorii lui creatoare. Visez la un album Octav Grigorescu care ar umple puţin golul lasat de dispariţia timpurie a acestui mare artist român.”

 Aţi reuşit să  rezolvaţi ceva în acest sens?

Octav Grigorescu îşi gaseste azi locul meritat datorită valorii sale. Încet, încet dar sigur, va avea într-o zi un catalog pe măsură. Personal, eu nu posed nici cel mai modest catalog cupinzând munca mea.

–      Privind înapoi cu  mândrie aş aprecia eu, şi v-aş ruga să vă faceţi un autoportret , neuitând perioada când aţi fost profesor.

–        Nu m-am descurcat în viaţa mea profesională, nu o consider una reuşită.  Am supravieţuit şi atât. Nu m-a interesat niciodată cariera artistică. Am realizat că activitatea mea ca grafician este una de mediatizare, una vremelnică, una efemeră, nepotrivită firii mele. Am reuşit, în cele din urmă, să  realizez ilustraţii de carte izbutite dar era prea târziu, ajusesem într-un moment  în care în România piaţa de carte nu mai avea nevoie de ilustratori. Am câştigat însă multă experienţă artistică, am defrişat un domeniu nou pentru mine, cum este practicarea fotografiei de laborator. Am înţeles importanţa în viaţa unui artist a mobilităţii sale spirituale, a ne-cantonării într-o singură direcţie artistică. Repet, nu mă consider grafician. Poate, artist visual. In luna iunie anul ăsta, aşa cum am spus, am avut  expoziţie la Arcub, la subsol. Iubesc meseria de profesor, cu regretul că în ţara noastră nu se poate face performanţă în acest domeniu.

–      Expoziţie la Arcub, în 2017, după cât timp ?

–      După o pauză de 16 ani…Incerc să nu mă vaiet. Azi, la noi în România, nu există piaţă de artă reală. Am şapte lucrări în colecţia Fundaţiei Anastasia şi cinci la Muzeul Naţional de Artă Contemporană. Sunt şi am rămas un singuratic. Poate, creez  opere pentru Divinitate. Şi le păstrez acasă. Familia mea, nepoţii mei se bucură zilnic de ele…În rest? Să auzim de bine…

Am început interviul rememorând opiniile unor confraţi, simt nevoia  să închid cercul şi să transcriu pentru final , aprecierea-portret  pe care o face poeta Iolanda Malamen  partenerului meu de dialog:”Cu greu îşi poate imagina cineva o alcătuire mai autentică de sensibilitate şi cerebralitate, de entuziasm şi luciditate, lehamite şi seninătate, autoscopie dură, scepticism, rafinament şi ironie muşcătoare, ca la Mircea Muntenescu”.

Interviu realizat de Ileana Perneş Dănălache

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

8 + 4 =