Începe cu o șoaptă, apoi ezitarea se suprapune cu puterea. Agresivitatea se poate transforma în violență și nu de puține ori trece de granițele hărțuirii. Duce la viol pur și simplu. Cunosc destule femei care au trecut prin aceste mizerii și încă tac din teama de a nu fi tot ele cele etichetate, judecate.
Iată cum o investigație jurnalistică a dezvăluit, peste ocean, abuzuri inimaginabile în industria media, tehnologică și cinematografică, cam pe toate zonele unde domină banii și celebritatea. Nevoia de dezvăluiri ajunge și în România. Iar la noi ce vedem? Nedumerire, ironii și mai ales indiferență.
Să nu credeți că în România hărțuirea sexuală este aproape inexistentă. Dimpotrivă, funcționează la toate etajele, se îmbină perfect cu corupția și șantajul. Să nu vă închipuiți că doar bărbații care afișează opulență financiară pot să fie animale: o fac și cei mai insignifianți ”șefi”, ajunși în mod circumstanțial să aibă un cuvânt de spus câteva ore pe zi. Iar sindromul puterii, potențat de complexe ciudate, îi determină să abordeze aceași rețetă: promit avansuri în carieră și, pe măsură ce sunt refuzați, nu se mai abțin și trec la propuneri clare, fără perdea.
Îmi place cum s-a construit această campanie de acuzare și dezvăluire a tuturor formelor de hărțuire sexuală la care au fost supuse femei din întreaga lume. E ca și cum o lumină ar fi aprinsă dintr-o dată într-o cameră întunecată. Nici nu știu cum să explic un lucru atât de natural, devenit posibil după ce multă vreme a fost etichetat de noi înșine drept rușinos, dacă nu măcar traumatizant. Văd o solidaritate contagioasă și o empatie fără precedent. În plus, se fac strategii de consolidare a siguranței femeii la locul de muncă. Poveștile și experiențele de viață consolidează dorința de a schimba totul, de la vocabular până la atingere.
Sigur, termenul în sine de ”hărțuire sexuală” poate fi interpretabil, subiectiv. Comportamenul vulgar, lipsit de cea mai elementară educație, nu lasă însă loc interpretărilor. Cu toate acestea, deprinderea corporațiillor de a îngropa (rețineți, nu de a musamaliza!) cazurile de hărțăire sexuală este una constantă. Dă rău pentru o femeie să se plângă de agresiuni sexuale, în 90 la sută dintre cazuri aceasta nu-și va mai găsi loc de muncă, cel puțin în domeniul în care este pregătită. Chiar cu probe clare, despăgubirile sunt dificil de obținut. Cunosc puțini avocați români capabili să ducă la capăt, să valorifice în favoarea reclamantei un proces de hărțuire sexuală. În fapt, hărțuirea sexuală nu ar trebui să fie asociată cu manualele de formare a resurselor umane, adică să fie teoretizată până la bagatelizare, ci efectiv cu bărbații care cer să li se facă sex oral în timp ce vorbesc la telefon, cu acei șefi care cred că femeile sunt accesorii pentru plăcerea lor, nu colegi care merită respect.
În general, cultura se schimbă mult mai lent decât regulile. Începe cu o șoaptă, după cum spuneam. Țipătul nu-l mai aude nimeni.
