„Nu, nu, nu ne vom clinti… chiar dacă moartea va veni, nu, nu, nu ne vom clinti!” Acestea sunt versurile cântecului lui Joan Baez, care spuse în limba catalună, în 1977, la Barcelona, au fost repetate de întreaga sală a teatrului. Privesc cu stupoare la comentariile oficiale și neoficiale ale românilor, privind situația din Catalunia. Observ că toți le dau sfaturi celor din Barcelona. Toată lumea condamnă declarația de independență, acuză influența rușilor, populismul și contestă votul popular ca element al democrației, se bucură atunci când se iau măsuri autoritare și represive împotriva catalunilor. Oameni, care nu au reușit să rezolve nicio problemă legată de România, devin analiști și specialiști și tratează Catalunia ca o zonă necivilizată cărora noi putem să le dăm lecții. Aceștia dovedesc că nu știu nimic despre istoria Spaniei și a Cataluniei. Lor țin să le reamintesc că, în fapt, Catalunia poate să ne dea nouă lecții mai ales de democrație.
Încă din momentul în care a fost menționată în istorie, Catalunia s-a raportat la un sistem inspirat din democrația ateniană. Chiar numele Catalunia (țara castelelor) a derivat dintr-o astfel de organizare politică, care s-a perpetuat de-a lungul istoriei. Atunci când a intrat în componența Spaniei, Principatul Cataluniei a dezvoltat un sistem instituțional și politic complex bazat pe conceptul de pact între proprietățile catalune ale regatului și rege. Legile trebuiau aprobate de Tribunalul Cataluniei, unul dintre primele organe parlamentare din Europa, care a interzis puterii regale să creeze legislație unilateral (din 1283). De atunci au fost aprobat constituțiile, care au creat drepturi pentru cetățenii Principatului. În anul 1283 când noi românii nici nu auzisim despre drepturile cetățenilor. În secolele XVI și XVII, participarea comunității în guvernul local și general catalan a crescut, în timp ce regii au fost eliminati din procesul de luare a deciziilor și sistemul catalun constituțional a continuat să se consolideze.
Revolta catalună (1640-1652) a instituit o republică condusă de Pau Claris, ca raspuns la incalcarea drepturilor Cataluniei în timpul războiului de treizeci de ani de către coroana spaniolă. Consecința: au fost recunoscute drepturile catalune.
În secolul XX, până la Franco, prima și a doua Republica au recunoscut autonomia catalună. Regimul lui Franco a desființat autonomia catalună și a impus restricții lingvistice, politice și culturale în Spania. Regimul lui Franco a interzis folosirea limbii catalune în instituții guvernamentale și la evenimentele publice. Instituțiile catalune de autoguvernare au fost eliminate. Cu toate acestea, timp de peste 40 de ani, riscându-și libertatea sau chiar viața, acasă sau în școli, cetățenii au rezistat: limba catalună a fost predată și a fost păstrată. După moartea lui Franco (1975), noul Statut al Autonomiei Cataluniei, aprobat după un referendum din 2006, a fost contestat de Partidul Popular, care a trimis legea Curții Constituționale a Spaniei.
În 2010, Curtea a declarat nevalide unele dintre articolele care introduceau un sistem catalan autonom de justiție, aspecte noi ale finanțării, o nouă diviziune teritorială, recunoașterea limbii catalane sau declararea simbolică a catalunilor ca o națiune. Această decizie a fost criticată de marile sectoare ale societății catalane, ceea ce a dus la creșterea numarului celor care solicitau independența.
Problema catalună este complexă, ea ține si de istorie și cred că ei știu mai bine decât noi care este locul și rolul lor în Europa. Nu pot să nu mă întreb de ce măsurile autoritare și refuzul dialogului de către guvernul Partidului Popular nu sunt criticate de atotștiutorii analiști români.
