O rubrică de interviuri cu tineri reprezentanţi ai artelor.
O rubrică pe care am decis să o intitulez „Pledez pentru Tine(ri)”, preluând declarat, denumirea pusă în circulaţie de Festivalul de teatru de la Piata Neamţ. Am şi o raţiune sentimentală în alegera titlului rubricii. După absolvirea I.A.T.C ” I.L Caragiale”, colegii mei, de la secţia actorie, se „băteau” să ajungă la teatrul din Piatra Neamţ.
Nu pentru că şi-ar fi dorit o navetă uşoară, Iaşul, Suceava, nu mai vorbim de Bucureşti sau Sibiu erau departe, îi atrăgea faima pe care o dobândise teatrul din Piata Neamţ, devenit o adevarată rampă de lansare a slujitorilor celei de-a şaptea arte.
O rubrică destinată în exclusivitate lor, cu speranţa că, deschizând o galerie populată cu portrete şi autoportretele celor care reprezintă generaţia începutului de secol XXl vom putea urmări mai lesne în viitor evoluţia lor.
Generaţia crescută cu laptop şi computer apelează din ce în ce mai rar la informaţia transmisă prin litera scrisă şi tipărită pe foia de hârtie. Pentru ei, Galaxia Gutemberg a intrat deja în istoria recentă, aparţine ca modalitate de exprimare doar părinţilor şi bunicilor.
Tinând cont de această evoluţie a societăţii, să folosim spaţiul on-line şi să le dăm cuvântul. Să ne spună cine sunt, ce îşi doresc în viaţă, ce aşteptări au de la profesia lor. Să se prezinte. Să-şi facă autoportretul. Schiţă, tuş, acuarela, pictură din vorbe… modalitatea de exprimare este liberă, la alegere…
Astazi vă prezentam un interviu cu Iulia Cristescu, o tânără actriţă care a acceptat cu bucurie formula propusă de mine, monologul on-line.
Ştiam despre ea că a absolvit în 2007, U.N.A.T.C “ I.L.Caragiale” clasa de actorie a profesoarei Adriana Popovici, am văzut-o pe scenă, de foarte curând, în noiembrie, la Teatrul Luni Green Hours, jucând în spectacolul Ghici cine vine pe fereastră!
O piesă a cărei acţiune se desfăşoară într-un spaţiu neconvenţional, (text tradus şi adaptat, după Pierre Souvil , de Iulia Cristescu ) m-a dus cu gândul , recunosc, citind titlul, la Ghici cine vine la cină, (Guess Who’s Coming to Dinner ) celebrul film al anilor ’60, nominalizat la vremea respectivă, la nu mai puţin de zece Premii Oscar.
Şi nu am fost prea departe de adevăr, urma să asist la o dezbatere legată de comportamentul unor oameni care se declară cu vehemenţă adepţii unor principii diferite de cele ale majorităţii, nedorind să se încadreze, cu nici un preţ, în banale standarde… până la momentul confruntării cu situaţii reale, când răspunsuri legate de de iubirea adevărată într-un cuplu sau de iubirea maternă tardiv descoperită (cazul personajului principal al piesei ) îi pun în situaţii conflictuale.
Două personaje se înfruntă, se confruntă timp de o oră şi jumătate.Tinerele actriţe Alina Tofan și Iulia Cristescu, în duet, îşi spun replicile cu dezinvoltură, au farmec , folosesc cu îndemânare spaţiul oferit de o scenă improvizată, în fapt, un loc strict delimitat la capătul unui şir de măsuţe şi scaune, într-un bar situat în subsolul unei clădiri de pe Calea Victoriei 120 .
Mamă şi fiică în piesă, deşi par mai degrabă două surori, Iulia Cristescu şi Alina Tofan fac credibilă povestea, se mişcă cu dezinvoltură, pline de vervă într-un decor fix , formulă funcţional gândită de scenografa Ileana Zirra.
Un subiect care pune în discuţie o temă care este provocatoare şi actuală, de vreme ce, sute de copii sunt abandonaţi în fiecare an în spitale. Din nefericire, conform statisticilor, fenomenul femeilor care îşi încheie misiunea de mamă imediat după naştere e în creştere.Un subiect care şi-a păstrat actualitatea de decenii şi în ţara noastră.
Ce fel de spectacol este Ghici cine vine pe fereastră! Şi punem semnul întrebării, pentru a continua, spunând că este un spectacol plăcut, interpretele valorifică cu talent textul spumos al piesei iar destinul celor două femei devine credibil pentru spectatori, luând chipul şi asemănarea lor.Aplauzele răsplătesc efortul şi apreciază mesajul transmis prin întrebarea care se citeşte pe buzele tuturor :” După o pauză de aproape două decenii, maternitatea mai poate fi asumată, sau, de ce nu, învățată?”
Intrăm în convenţia teatrală , lumina s-a stins în sala de spectacol, Iulia Cristescu eşti la rampă, poţi începe monologul !
- Ce exerciţiu de memorie! Ce moment minunat mi-aţi propus să fac! Să mă întorc în timp la copilărie, la adolescenţă !
In primul rând, voi spune câteva cuvinte despre părinţi care m-au crescut cu dragoste de artă şi mi-au cultivat gustul pentru frumos.
Nu am avut şi nu am pe nimeni în familie care să profeseze în domeniul artei , ca să-mi fie model, dar în casa noastră locuia şi străbunica, o nobilă austriacă şcolită la pension la Notre Dames care îşi instruise fiica, pe bunica mea, să distingă şi să aprecieze valoarea pentru ca după nişte ani mulţi, care au trecut „ dintr-o suflare” cum mărturisea ea, mama, la rândul ei, să mă înveţe pe mine …tot ce învăţase de la draga mea bunică!
O reacţie în lanţ … care a avut ca finalitate buna mea educaţie, mă mândresc că vorbesc trei limbi străine şi „bunghesc” încă alte două! Le datorez lor, adică familliei mele, formarea mea ca om iar gustul pentru frumos l-am deprins de mică , exerciţii chiar zi de zi care nu au luat sfârşit după cei „şapte ani de acasă”.
Revenind la teatru, prima şi unica mea dragoste care m-a dus pe rând, de la extaz la agonie, aş ridica, puţin, faldurile cortinei aşezată pe amintirile copilăriei, petrecută mai bine de jumătate în casa mătuşii mele care locuia într-un apartament situat chiar deasupra Teatrului Nottara. Şi mi-aş aminti…
Eram mică, dar n-am uitat cât de mult mă fascina forfota bulevardului, cum priveam, fără să mă plictisesc, minute în şir lumea care ieşea, intra, sau trecea prin vecinatatea teatrului…
Pe măsură ce creşteam a început să-mi încolţească în minte ideea de a mă face actriţă, vorbeam cu colegii despre această meserie, dar ei erau mai interesaţi să folosim camera de filmat a părinţilor mei ca să surprindem, pe film, locuri părăsite, peisaje stranii şi nu păreau dornici să-mi asculte păsul meu artistic.
Apoi, firesc m-am dus să vorbesc cu mama, să încerc să-mi pregătesc calea spre concretizarea visului meu, cu acordul ei. Simţeam că am nevoie de un aliat.Încercam să explic tuturor că aceasta e vocaţia mea. Şi aveam un excepţional exemplu masculin, pe Ştefan Iordache, devenisem fan şi am rămas fan.
Anii au trecut, am studiat actoria, am fost la clasa profesorului Mircea Gheorghiu şi a Adrianei Popovici. La Galati. Pe vremea respectivă facultatea nu era acreditată iar profesorii de la Bucureşti veneau să predea acolo. Practic, terminai tot UNATC -ul, pe diploma aşa scrie.
Am învăţat enorm de multe lucruri de la profii mei!
In facultate am avut parte de un repertoriu interesant, primul meu rol a fost unul de travesti… şi am plâns cu nasul în batistă, aveam impresia că profesorii îşi bat joc de mine…Habar nu aveam cât de dificil este să „intri „ în pielea unui bărbat! Am fost Fred din Patul lui Procust .
Au urmat, pe rând, mai multe roluri, Domnişoara Cucu în Steaua fără nume; Antigona lui Sofocle, Nastasia din Trei Surori, Alison din Magicianul lui Fowles, Elena din Suflete Tari de Camil Petrescu, Rebekka din Rosmersholmes de Ibsen, Catarina din Imblânzirea Scorpiei, Elena Andreevna – în Unchiul Vanea de Cehov, Veta lui Caragiale..şi, nu în ultimul rând rolul meu de licenţă, Valentina– din piesa Ultimele stele pe cerul dimineţii de Alexandr Galin.
Am absolvit secţia de actorie a U.N.A.T.C ” I.L Caragiale”” şi iată-mă, la rândul meu, slujind scena. Am debutat la Târgovişte. Am stat acolo doi ani, apoi am demisionat, dintr-un impuls care poate fi considerat un act de curaj nebunesc, nu bănuiam că venea criza iar locurile în teatre urmau să se blocheze.
Dar acest gest este conform cu pesonalitatea mea, am fost şi am rămas o rebelă, mă consider şi o avangardistă … Mărturisesc şi recunosc, nu cred că e un păcat !
Dar au fost doi ani frumoşi, ani de muncă făcută împreună cu o echipă tânără, cu oameni talentaţi de care, după despărţire, am rămas legată! Îmi sunt prieteni şi în ziua de azi.
După „episodul” Târgovişte am plecat la teatrul Fani Tardini din Galaţi. Pentru patru ani de zile, decizie care s-a dovedit prea puţin inspirată!.Astrele se aliniasera în defavoarea mea! Nu eram distribuită în roluri importante, jucam în câteva spectacole pentru copii, am fost prinsă într-un adevărat carusel al mizeriilor, programul spectacolelor se schimba la avizier de la o zi la alta şi câteva reprezentaţii s-au jucat fără mine pentru că regizorul tehnic nu mă mai anunţa. Cum se proceda? Fiind spectacole cu marionete era simplu să preia altcineva locul. Ajunsă în pragul depresiei, mi-am luat inima în dinţi, am protestat, am cerut să joc iar răspunsul a frizat cinismul, mi s-a spus ca sunt prea bătrână pentru teatrul acela. A fost picătura care a umplut paharul! Am facut cale întoarsa şi am plecat la Bucureşti ! A fost momentul în care se aliniaseră, în sfârşit, toate astrele în favoarea mea. Am trecut la capitolul „pierderi” patru ani din viaţă, din carieră…
Cred ca face parte din structura mea să am puterea să renuţ la tot ce este toxic în existenţa mea şi nu îmi sprijină evoluţia, creşterea.
“Non, je ne regrette rien” cum sună versurile din melodia lui Edith Piaf.Nu regret, merg mai departe.
Nu agreeez mediocritatea, locurile călduţe nu sunt pe placul meu, acea fomulă de viaţă care se rezumă la :” e ok să obţii un post oarecare într-un teatru, e ok să ai un pat călduţ, e ok să zaci în blazare”, o fi ok, însă pentru mine ok-ul acesta nu e suficient.
Privesc înapoi şi retrăiesc momentele în care am avut tăria sufletească să o iau, din nou, de la zero.Pentru a doua oară. Am facut şcoala de televiziune, am început să lucrez în televiziune, să colaborez cu echipa serialului Trăzniţii la postul Prima tv.
Mi-am facut noi prieteni, am întâlnit oameni minunaţi acolo. Gabriel Grigore şi Melia Cerchez Marin- care era regizor- sunt doar doi dintre ei .
De la Prima TV am plecat la postul naţional, la TVR la sectorul producţie am fost pakeger producer făceam ilustrarea ştirilor, dar, iarăşi job-ul nu „rima” cu ceea ce îmi doream în viaţă şi în carieră, pe scurt, am plecat şi am ajuns pentru o perioadă laTeatrul Masca, iar în final, joc într-un teatru independent!
Este o experienţă extraordinară,îmi place! E greu, este foarte greu… dacă suntem oneşti şi privim situaţia distribuţiilor în teatrele de stat, nu pot spune că situaţia e mai roz. Iar după ultima experienţă nu mi se pare nimic mai urât ca ipocrizia artistică. E un complex identificabil în gândirea tânărului actor contemporan care produce multă suferinţă, am observat acest lucru dar eu, nu rezonez sub nici o formă …
M-am înconjurat de oameni cu care colaborez excepţional, formăm o echipă minunată, iar acum, după un deceniu de experienţă în profesie pot spune că mi-am găsit drumul, regăsindu-mă. Aceasta este şi lecţia pe care am învăţat-o, declar apăsat, pentru mine în primul rând, îmi şoptesc în bărbie:” Tu eşti principala resursă care face, desface şi poate muta şi munţii, dacă vrea!”
Personal, asta am facut , fiecare proiect la care am lucrat m-a pus în situaţia să pornesc, cu încăpăţânare, de la zero.
Soarta nu mi-a oferit cadouri, nu m-am trezit de la prima apariţie în lumina reflectoarelor încununată de succes, am muncit fiecare rol cu tenacitatea bijutierului care şlefuieşte cu maximă atenţie şi ultimul filigran .
In momentul de faţă joc, produc şi scriu în reviste din străinătate. Spuneam că vorbesc limbi străine, nu una ci trei… E modalitatea mea de a-mi face viaţa mai frumoasă!
Spectacolul Ghici cine intra pe fereastra! a aparut din dorinţa de a aduce ceva fresh în plaja teatrală bucureşteană. Aveam acest text, l-am adaptat, am vorbit cu Alina Tofan şi a acceptat să joace împreună cu mine, apoi am discutat cu buna mea prietena Iuliana Gavril, care a acceptat să facă regia, pentru ca mai apoi, Ileana Zirra scenografa să se alăture echipei noastre şi să o completeze. Aşa a luat naştere acest spectacol, făcut de câţiva oameni care au avut încredere în „nebunia” mea !
Am trecut de vârsta copilăriei dar, dacă ar apărea o zână bună, aş tinde să-i cer să-mi dea un alt destin Din păcate, nici zâne nu există, nici dorinţe nebuneşti nu pot fi îndeplinite.Aşa că, ne mulţumim cu ce avem, perfecţionăm…cât putem!
Se va stinge în curând lumina şi nu doresc să fac plecăciunea în faţa publicului meu imaginar înainte de a adresa,în eter, o întrebare retorică, „Oare, într-o bună zi, va veni un regizor, să-mi propună să o interpretez pe Marguerite Gautier din Dama cu camelii de Al. Dumas fiul, un om care să spună da, tu eşti Marguerite!”.
Scris de Ileana Perneș Dănălache