Mi se povesteşte un fapt aparent incredibil. Unui bărbat îi place să-şi scoată nevasta în oraş, să-i dea o friptură, un vinişor, s-o învârtă de două-trei ori pe ringul de dans. Dar nu ne oprim doar la faptul aparent incredibil. Un fapt foarte credibil vine după aia. Omul merge cu nevasta într-un local şi acolo nişte derbedei se iau de femeia lui. Sigur că le împarte câteva cazmale, dar pe urmă cine plăteşte amenzi la secţia de poliţie? Păcat de bani, cu ei i-ar mai fi luat femeii un dulce, o broşă…

Oricum, omul se jură că nu mai iese la localuri deocheate. În ultima vreme a agonisit câte ceva. Aplică o idee trăznită, mai veche: îşi deschide propria cârciumă. În felul ăsta iese cu nevastă-sa de câte ori vrea, la un restaurant civilizat. De zece metri pătrați, ce-i drept, dar civilizat. Unde mai pui că serviciul e impecabil. Chelnerul-barman-bucătar, pe care l-a angajat el însuşi, nu zice nici pâs la cele mai năstruşnice fantezii culinare ale celor doi.

N-am suficiente informații. S-ar putea ca mulți alții să-și fi amenajat localuri din astea, cu o singură masă, cu două locuri, prin niște foste cabine telefonice, dezafectate. Nu mărimea contează însă, ci principiul.

Precedentul e creat, calea s-a deschis miraculos, ca o poartă spre stele. Gândurile îşi iau liber. Cât să mai aşteptăm de la alţii, când toate ne stau în putere? Cât să ne mai milogim la stat și la partid, când putem şi singuri, vorba celui din popor, „să ne scoatem”? Muncitorii din fabrici şi uzine, ţăranii din sate şi oraşe, intelectualii din seral în seral și din copy în paste, oamenii complicat de simpli, dezgroapă din sine o latinească adaptată împrejurărilor. “Omnia mea mecum porto.” Mulţi cred că-i vreo nemţească, ceva, sau vreo invitație la o băută cu vin portughez.

Unii, care n-au casă, vai mama lor, dar vor să-şi treacă mireasa peste prag, căci ținem la tradiții, îşi construiesc singuri pragul, dintr-o scândurică. Alţii, dornici să-şi ducă familiile la munte şi la mare, încropesc o moviliţă într-un capăt al curţii şi împrăştie o roabă de nisip în celălalt capăt, unde s-a spart țeava de apă și s-a strâns deja de-un iaz.

Câțiva, din fericire tot mai puțini, a căror pace matrimonială se bizuie pe mersul la teatru, îşi desenează în fiecare seară piesele pe pereţi. În fine, alţii, cărora le place să-şi trimită consoartele la târguieli, le învaţă arta subtilă a cumpărăturilor cu un leu. Pentru arta furturilor de miliarde, nu oricui accesibilă, le-ar trebui o școală politică.

Cum am spus, nu mărimea contează. De fapt, ce mai contează…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

6 + 5 =