Caută
Close this search box.

Frăţia Musulmană şi Califatul Global

Motto: „Am văzut cum viaţa socială a mult-iubitei naţiuni egiptene oscila între dragul şi nepretuiţul său Islam  pe care l-a moştenit de la strămoşi, cu care a  trăit şi cu care s-a obişnuit… şi această îngrozitoare invazie occidentală care este înarmată şi echipată cu toată influenţa distructivă şi degenerantă a banilor, bogăţiei, prestigiului, ostentatiei, plăcerilor materiale, puterii şi a mijloacelor de propagandă” (Hassan al-Bannā)

Abstract: Creată în anul 1928 de Hassan al-Bannā, fiul unui cleric egiptean ultraconservator hanbalit, Frăţia Musulmană a reprezentat principalul oponent al mişcărilor liberale arabe născute din Reforma Turcă şi, mai apoi, al regimurilor naţionaliste din spaţiul islamic. De-a lungul timpului, în interiorul mişcării s-au delimitat facţiuni, unele militante altele ceva mai moderate dar toate islamiste, având drept obiectiv declarat crearea Califatului Global cu capitala la Ierusalim. Beneficiind de un lobby foarte influent la Washington în timpul administraţiei Obama, Frăţia Musulmană şi-a construit imaginea unei mişcări islamiste moderate, care militează pentru democratizarea statelor aflate sub regimuri autocrate. În baza idealurilor democratice intens promovate în mass media occidentală, Frăţia Musulmană a fost implicată direct în anarhia care a destabilizat nordul Africii şi Orientul Mijlociu între anii 2010-2011 precum şi în războiul civil sirian. Dar, recenta schismă din regiunea Golfului dintre Qatar şi Arabia Saudită, a scos la suprafaţă informaţii privind legăturile oculte ale Frăţiei Musulmane cu organizaţii teroriste precum Al Qa’ida, Hamas, Jihadul Islamic, Grupul Islamic Armat,  DAESH.

Ce este Frăţia Musulmană? O mişcare ideologică, o periculoasă organizaţie teroristă sau un actor nonstatal global care urmăreşte crearea Califatului Global?

Key words: Frăţia Musulmană, Hassan al-Bannā, Sayyid Qutb, Hassan Al-Hudaybi, Yusuf al-Qaradawi, terorism, neopatriarhat, jihadism, antisemitism.

Descrisă în mass-media occidentală ca o mişcare ideologică reformatoare a autocraţiilor din lumea arabă, Frăţia Musulmană a dobândit în ultimii 10 ani o „aureolă” revoluţionară. Această „aureolă” a legitimat „primavara arabă”, valul de anarhie din Nordul Africii şi din Orientul Mijlociu (MENA) iniţiat şi alimentat de Mişcare între anii 2011-2012, care a avut ca rezultat îndepărtarea de la putere a regimurilor naţionaliste arabe, proliferarea terorismului şi emergenţa regimurilor islamiste. În tot acest timp, analiştii occidentali au descris Mişcarea drept „islamist moderată”, axată pe grija faţă de semeni, urmărind crearea ummah lumii islamice prin mijloace de tip soft-power, non-violente, ideologice şi economice. Argumentele occidentalilor, intens promovate de reţele de mass media precum Al Jazeera[1], au fost clădite pe eşafodajul social al Frăţiei. Îmbinând responsabilitatea socială cu activismul politic de sorginte islamică, Frăţia Musulmană a dezvoltat o reţea extrem de eficientă de ajutorare a populaţiilor musulmane aflate în nevoie, suplinind ineficienţa

__________________________

  • [1]What is the Muslim Brotherhood?, Al Jazeera, 18.06.2017, http://www.aljazeera.com/indepth/features/2017/06/muslim-brotherhood-explained-170608091709865.html, accesat la data de 07.07.2017

_________________________

administrativă a regimurilor politice laice. Dar, fractura dintre Qatar şi Arabia Saudită a scos la suprafaţă informaţii privind legăturile oculte ale Frăţiei Musulmane cu organizaţii teroriste precum Al Qa’ida, Hamas, Jihadul Islamic, DAESH.

Prin urmare, ce este Frăţia Musulmană? Este doar o mişcare ideologică? Este o organizaţie teroristă bine mascată de o inteligentă agendă socială? Sau a devenit un actor nonstatal global complex, care utilizează tactici hibride pentru a reclădi Califatul şi a-i conferi anvergură globală?

Agenda 

  1. Scurt istoric al Frăţiei Musulmane.
  2. Ideologie pe scurt. Principalii ideologi.

III. Structura de conducere. Ghizii Supremi.

  1. Recrutare.
  2. Finanţare.
  3. Strategie viitoare, Tactici, Vectori.

VII. În loc de concluzii: ce este si cum poate fi combătută Frăţia Musulmană?

  1. Scurt istoric al Frăţiei Musulmane                                                                                     

  Mișcarea politico-socială ultraconservatoare panislamică intitulată Jama’ At/Harakat Ikhwan al – Muslimeen (Ikhwan) – Frăția Musulmană[1] a fost întemeiată în anul 1928, în oraşul egiptean Ismailia, de către Hassan al-Bannā (1906-1949), fiul imamului hanbalit (Shaykh) Ahmad Abd al-Rahman al-Bannā al-Sa’ati.

În cei aproximativ 90 de ani de fiinţare ai organizaţiei se disting mai multe etape de transformare a Frăţiei, dintr-o mişcare islamistă cu caracter local, într-o organizaţie panislamică, astfel :

  • 1928 – 1938: corespunde perioadei interbelice, cu două etape distincte:
  1. a) 1928 – 1935: etapa de consolidare în interiorul Egiptului, marcată prin activităţi sociale şi de prozelitism;
  2. b) 1935 – 1938: etapa de extindere în statele vecine Egiptului şi în China.
  3. a) Al-Bannā a gândit Frăţia ca pe o mişcare salafită menită să stăvilească declinul Islamului aflat sub asediul civilizaţiei occidentale şi al sionismului. Având drept principal bazin de recrutare populaţia săracă, în aproximativ 8 ani, organizaţia a ajuns să numere peste 200.000 de membri grupaţi în 50 de filiale, diseminate pe toată suprafaţa Egiptului[2].

În anul 1932, în acelaşi oraş egiptean Ismailia, sub directa îndrumare a lui al-Bannā, s-au înfiinţat Echipele Surorilor Musulmane menite să contracareze cultura occidentală şi îndeosebi curentul feminist în rândul  femeilor musulmane[3].

Spre sfârşitul anilor 1930, doar în Egipt, Frăţia număra peste 500.000 de adepţi[4].

   Succesul proiectului islamist al lui al-Bannā a fost asigurat de extrem de eficienta reţea de întrajutorare, care a capacitat atât musulmanii de rând, cât şi elitele interesate să înlăture

________________________________

[1]Fatma Ozyagli, Hassan Al-Banna: The man who started it all, World Bulletin, http://www.worldbulletin.net/personage/115124/hassan-al-banna-the-man-who-started-it-all, accesat la data de 29.03.2017

[2]Fatma Ozyagli, idem.op.cit.

[3]Kathleen D. McCarthy, Women, Philanthropy, and Civil Society, Indiana University Press, 2001, p. 205

[4]Muslim Brotherhood, ENCYCLOPAEDIA BRITANNICA, https://www.britannica.com/topic/Muslim-Brotherhood, accesat la data de 07.07.2017

______________________________________________

dominaţia colonială. Această reţea a fost responsabilă de construcţia de moschei, şcoli coranice, unităţi de producţie, cluburi, aşezăminte sociale şi de îngrijire.

  1. b) În anul 1930, un număr de 35 de studenţi chinezi, musulmani, aparţinând comunităţii Hui din Turkestanul de Est, astăzi provincia Xinjiang, au fost trimişi să studieze Islamul la universitatea Al-Ahzar din Cairo[1]. Cu această ocazie au cunoscut ideologia promovată de al-Bannā şi de adepţii săi. La întoarcerea în ţară, cei 35 de „Azhar”-iţi au devenit fie lideri politici ai comunităţii Hui, fie diplomaţi utilizaţi pentru relaţia cu lumea arabă atât de guvernul de la Beijing cât şi de cel de la Taipei. Chiar dacă nu s-au organizat într-o grupare oficială (nu au nici o legătură cu Yihewani – „frăţia musulmană chineză” cu jurisprudenţă hanefită, care a fost creată la sfârşitul secolului al XIX-lea, independent de Frăţia Musulmană egipteană), prin diseminarea ideologiei hanbalite, „Azhar”-iţii au pus bazele actualelor mişcări jihadiste din vestul Chinei (de ex: Mişcarea Islamică din Turkestanul de Est).

Peninsula Balcanică a reprezentat un obiectiv al islamiştilor încă de la Primul Congres Mondial al Musulmanilor din anul 1931, când s-au stabilit legăturile dintre Marele Muftiu al Ierusalimului, Haj Amin al-Husseini, şi militanţii bosniaci în frunte cu Mehmet Spaho, preşedintele Organizaţiei Musulmanilor Iugoslavi[2].

În anul 1935 a fost întemeiata filiala siriană a Mişcării în oraşul Aleppo[3] iar, în anul 1938 au fost deschise filialele din Palestina şi Iordania.

   Abd al-Rahman, fratele lui Hassan al-Bannā, a pus bazele filialei palestiniene a Frăţiei, împreună cu Al-Hajj Amin al-Husseini, un fost ofiţer în armata otomană desemnat de britanici Mare Muftiu al Ierusalimului şi ‘Izz al-Din al-Qassam, care până la moartea sa în 1935, a fost liderul revoltei palestiniene împotriva britanicilor şi a evreilor dintre anii 1935 – 1939[4]. În perioada acestei revolte, ramura palestiniană a Frăţiei a fost direct implicată în ostilităţi, prin militanţi şi ajutoare materiale.

  • 1939 – 1945 – crearea aripii militante, ofensive, responsabilă de acţiunile violente ale Mişcării. Această etapă corespunde perioadei celui de Al Doilea Război Mondial.

Conform unor surse, la sfârşitul anilor 1930, în urma contactelor dintre Hassan al-Bannā, Haj Amin al-Husseini şi Adolf Hitler[5], între Frăţie şi regimul nazist s-au dezvoltat relaţii care s-au materializat prin infiinţarea unui post de radio destinat propagandei anti-evreieşti şi anti-coloniale, crearea de celule de spionaj musulmane cu sprijin nazist care au activat în Peninsula Balcanică, crearea unor unităţi militare musulmane în cadrul armatei germane care au acţionat în Bosnia-Herţegovina, Kosovo-Metohija şi în vestul Macedoniei precum şi a diviziei SS Handzar (Dagger)[6] alcătuită din musulmani proveniţi din Bosnia şi din alte regiuni ale Balcanilor[7].

__________________________________________

[1]Wlodzimierz Cieciura,  Bringing China and Islam Closer: The First Chinese Azharites, Middle East Institute, 28.04.2015, http://www.mei.edu/content/map/bringing-china-and-islam-closer-first-chinese-azharites, accesat la data de 07.07.2017

[2]J. Millard Burr, The Balkans, Bosnia and the Muslim Brotherhood, American Center for Democracy, EUROPE NEWS, 10.10.2012, https://en.europenews.dk/The-Balkans-Bosnia-and-the-Muslim-Brotherhood-79790.html, accesat la data de 07.07.2017

[3]Terrorism: Muslim Brotherhood, Jewish Virtual Library, http://www.jewishvirtuallibrary.org/the-muslim-brotherhood, accesat la data de 07.07.2017

[4]American Foreign Policy Council, The World Almanac of Islamism: 2011, Rowman and Littlefield Publishers, Inc, p. 845

[5]Photos and Documents, http://www.tellthechildrenthetruth.com/gallery/, accesat la data de 07.07.2017

[6]Islamic Fundamentalist’s Global Network – Modus Operandi – Model Bosnia I, Documentation Center of Republic of SRPSKA for War Crimes Research, Bureau of Government of RS for Relation with International Tribunal for War Crimes in the Hague, Banja Luka, September 2002, pp. 13-15

[7]J. Millard Burr, idem.op.cit.

_______________________________

Începând cu anii 1940, militantismul Frăţiei a dobândit un caracter organizat. Al-Bannā a pus bazele ramurii ofensive, jihadiste a Mişcării, intitulată  al-Nizam al-Khass Aparatul Special cu scopul de a lupta prin toate mijloacele împotriva dominaţiei britanice, guvernului egiptean şi coloniştilor evrei din Palestina. Acţiunile Aparatului Special au generat primul val de terorism islamist[1].

Din acest moment, a început transformarea Frăţiei Musulmane într-un actor nonstatal activ, implicat direct sau prin organizaţii desprinse din interiorul Mişcării în majoritatea proceselor geopolitice care au vizat Levantul, Orientul Mijlociu, Asia de Sud, Asia de Sud-Est şi Nordul Africii.

În această perioadă, se rețin şi alte repere istorice, precum:

  • În anul 1940, islamiştii bosniaci, printre care şi viitorul preşedinte bosniac Alija Izetbegovic, au pus bazele organizaţiei clandestine al-HidayaCălăuza[2], o ramură a organizaţiei Tinerilor Musulmani afiliată Frăţiei[3].
  • În luna mai 1941, membrii Mişcării din Bahrain au înfiinţat filiala locală intitulată Societatea Al Eslah – Reformei Sociale[4].
  • Fascinat de scrierile lui al-Bannā, clericul Sayyid Abūʾl-Aʿlā Mawdūdī înfiinţează în anul 1941, în India britanică, organizaţia islamistă Jamaat-e-Islami – Societatea Islamică[5]. După declararea independenţei şi partiţionarea Indiei din anul 1947, Jamaat-e-Islami s-a divizat într-o ramura pakistaneză, Jamaat-e-Islami Pakistan, şi alta indiană, Jamaat-e-Islami Hind. Ulterior, alte grupări originare sau inspirate din Jamaat-e-Islami s-au constituit în Kashmir, Bangladesh, Afganistan.

În anul 1945, din interiorul Frăţiei s-a desprins gruparea Ḥarakat aḍ-Ḍubbāṭ al-ʾAḥrārOfiţerii Liberi[6], condusă de Abdel Moneim Abdel Raouf, din care făceau parte Gamal Abdel Nasser (al doilea preşedinte al Egiptului între anii 1954-1970), Khaled Mohieddin (laureat al Premiului Lenin pentru Pace în 1970 şi fondator al partidului Naţional Progresist Unionist), Abdel Hakim Amer (ministru al apărării în 1956 şi vicepreşedinte al Egiptului în 1964) şi mulţi alţii. Anwar El Sadat (al treilea preşedinte al Egiptului între anii 1970-1981), deşi nu era membru al Frăţiei, a asigurat legăturile dintre aceasta şi Ofiţerii Liberi[7]. Gruparea a acţionat clandestin în timpul Războiului Arabo-Israelian din 1948 şi, mai apoi, sub conducerea lui Muhammad Naguib (primul preşedinte al Egiptului între anii 1953-1954) a orchestrat Revoluţia Egipteană dintre anii 1952 – 1953, soldată cu abolirea monarhiei sustinută de britanici şi desfinţarea condominiumului egipteano – sudanez. Dar, divergenţele ideologice dintre Frăţie şi ofiţerii naţionalişti conduşi de Naguib şi Nasser au dus la ruptura definitivă dintre cele două organizaţii şi declanşarea unui conflict care persistă si astăzi.

_________________________________________

[1]NEW YORK TIMES 1948 – 1949 Muslim Brotherhood’s Terrorist Activities Made the Headlines, Point de Bascule, 10.06.2011, http://pointdebasculecanada.ca/new-york-times-1948-1949-muslim-brotherhoods-terrorist-activities-made-the-headlines/, accesat la data de 07.07.2017

[2]Islamic Fundamentalist’s Global Network – Modus Operandi – Model Bosnia I, idem.op.cit.

[3]Leslie S. Lebl, Islamisn and Security in Bosnia-Herzegovina, The United States Army War College, http://ssi.armywarcollege.edu/pdffiles/pub1206.pdf, accesat la data de 07.07.2017, p.6

[4]Eman Ahmed, Muslim Brotherhood in Bahrain: Management of Current Transformations, Political Studies 2016 January, Egyptian Institute for Political and Strategic Studies, http://www.en.eipss-eg.org/uploads/Muslim-Brotherhood-in-Bahrain_qykdj8cu.pdf, accesat la data de 07.07.2017

[5]Jamaat-e-Islami Pakistan Islamic Assembly Jamaat-e-Islami-e-Pakistan (JIP), GlobalSecurity.org, https://www.globalsecurity.org/military/world/pakistan/ji.htm, accesat la data de 07.07.2017

[6]Zeinab El-Gundy, Karim Abdel Kodos, Meet the Free Officers of Egypt’s Revolutionary Command Council, ahramonline, 23.07.2015, http://english.ahram.org.eg/NewsContent/1/64/136027/Egypt/Politics-/Meet-the-Free-Officers-of-Egypts-Revolutionary-Com.aspx, accesat la data de 07.07.2017

[7]The Egyptian Muslim Brotherhood: Building Bases of Support, Directorate of Intelligence, May 1986, https://www.cia.gov/library/readingroom/docs/CIA-RDP88T00096R000200240001-4.pdf, accesat la data de 07.07.2017, p.11

________________________________________

  • 1945 – 1953, etapa de amplificare a activismului politic şi a conflictelor cu monarhia egipteană. Corespunde perioadei cuprinse între încheierea celui De-al Doilea Război Mondial şi proclamarea Republicii Egipt.

La data de 28 decembrie 1948 un membru al Frăţiei l-a asasinat pe primul ministru egiptean Mahmud Fahmi Nokrashi[1]. Autorităţile de la Cairo au interzis activitatea organizaţiei, al-Bannā a fost lichidat în februarie 1949 iar militanţii egipteni s-au relocat în statele vecine. În anul 1951 autorităţile egiptene au ridicat interdicţia de funcţionare a organizaţiei. A urmat un val de atentate teroriste atribuite Frăţiei (de ex: incendierea cluburilor de noapte, barurilor, cafenelelor, hotelurilor, teatrelor, băncilor, magazinelor, cinematografelor, în total 300 de clădiri din centrul capitalei, majoritatea frecventate de străini precum şi incendierea bisericilor creştine[2]), care au vizat în principal prezenţa britanică în regiune. În urma puciului din data de 26 iulie 1952, Farouk bin Fuad, regele Egiptului şi al Sudanului a fost detronat de Ofiţeri şi înlocuit cu fiul acestuia Fuad.

Celelalte repere istorice ale perioadei sunt:

  • Existenţa condominiumului britanic egipteano-sudanez (1899-1956) a permis elitelor sudaneze să frecventeze cercurile intelectuale şi universitare din Egipt, unde au intrat în contact, încă din 1940, cu ideologia lui al-Bannā şi cu naţionaliştii egipteni. Ca urmare a acestor legături, în aprilie 1949 a fost fondată filiala sudaneză a Frăţiei[3] care a militat ulterior, împreună cu blocul politic Ansar-Ummah, pentru independenţa Sudanului[4].
  • În anul 1944, s-au înregistrat primele activităţi publice ale Frăţiei în Irak, unde s-a înfiinţat Societatea Frăţiei Islamice sub conducerea lui (Sheikh) Muhammad Mahmud al-Sawwaf şi a lui (Sheikh) Amjad al-Zahawi[5].
  • În anul 1947, adepţii lui al-Bannā refugiaţi in Kuweit au pus bazele filialei locale[6] având o divizie de caritate intitulată Societatea Al Eslah şi o divizie politică reprezentată de Mişcarea Constituţională Islamică Hadas[7].
  • În anul 1947, filiala palestiniană a Frăţiei avea reprezentanţi în 25 de localităţi importante printre care şi Ierusalim, ulterior implicaţi activ în Războiul Arabo-Israelian din 1948.

În anul 1952, din cadrul ramurii palestiniene s-a desprins Hizb ut-Tahrir al Islamiyya – Partidul Islamic al Eliberării, a cărui ideologie îmbină salafismul Frăţiei Musulmane cu principiile luptei de clasă şi ale leninismului[8]. Acest amestec ideologic s-a pliat perfect pe cultura popoarelor din Asia Centrală, unde influenţa sovietică a hibridat credinţa islamică cu elemente specifice comunismului. Considerată a avea în prezent sute de mii de adepţi, Hizb ut-Tahrir al Islamiyya militează pentru un Califat Global câştigând un număr important de adepţi în Asia Centrală şi Europa după căderea Imperiului Sovietic.

__________________________________________

[1]The Egyptian Muslim Brotherhood: Building Bases of Support, Idem.op.cit.

[2]Arnaud de Borchgrave, Commentary: Geopolitical amnesia, UPI, 19.08.2013, http://www.upi.com/Commentary-Geopolitical-amnesia/79351376885700/, accesat la data de 07.07.2017

[3]Bruce Rubin, LET ME GET THIS STRAIGHT, IT IS A COINCIDENCE THAT RANDOM UNORGANIZED PROTEST STARTED ON 911, 14.09.2012, http://ireport.cnn.com/docs/DOC-841463, accesat la data de 07.07.2017

[4]Muslim Brotherhood in Sudan, Oxford Islamic Studies Online, http://www.oxfordislamicstudies.com/article/opr/t125/e1641, accesat la data de 07.07.2017

[5]Iraqi Islamic Party, Global Security.org, http://www.globalsecurity.org/military/world/iraq/iip.htm, accesat la data de 07.07.2017

[6]Islam Hassan, The Muslim Brotherhood in Kuwait. A Historical Analysis of the Islamic Movement, GRIN Verlag, Munich, http://www.grin.com/en/e-book/301286/the-muslim-brotherhood-in-kuwait-a-historical-analysis-of-the-islamic, accesat la data de 07.07.2017

[7]Graham E. Fuller, The Future of Political Islam, Palgrave MacMillan, 2003, p. 39.

[8]MUSLIM BROTHERHOOD, SAYYID QUTB, HIZB-UT-TAHRIR AND ISLAMIST POLITICAL PARTIES,  FACTS AND DETAILS, http://factsanddetails.com/world/cat58/sub384/item2388.html, accesat la data de 07.07.2017

___________________________________________

În prezent activează oficial sau clandestin în peste 40 de ţări, fiind o organizaţie complementară Frăţiei Musulmane.

  • 1953 – 1970: etapa acutizării conflictului cu noul regim secular, naţionalist de la Cairo şi a extinderii globale. Corespunde perioadei cuprinse între proclamarea Republicii Egipt (18 iunie 1953) şi decesul preşedintelui Gamal Abdel Nasser (28 septembrie 1970).

Ca urmare a celor două tentative eşuate (din anii 1954 şi 1962) de asasinare a preşedintelui Nasser, Mişcarea a fost interzisă pe teritoriul Egiptului, numeroşi militanţi fiind închişi sau lichidaţi, unul dintre aceştia fiind chiar liderul al Mişcării, Sayyid Qutb (d. 29.08.1966). Dar, mare parte dintre aceştia s-au refugiat în statele învecinate unde funcţionau deja filialele locale ale Frăţiei, devenind fie combatanţi în Războiul Algerian de Independenţă (1954 – 1962) şi în Războaiele Arabo – Israeliene (1950 – 1960, 1953, 1967, 1967 – 1970) fie principalii oponenţi ai regimurilor naţionaliste arabe din Siria, Libia, Yemen, Irak, Tunisia şi Algeria.

În contextul acutizării competiţiei geopolitice dintre hegemonii perioadei, regimurile seculare arabe afiliate Mişcării de Nealiniere au fost treptat atrase spre blocul sovietic. În contrapondere, Frăţia Musulmană a devenit un partener al Agenţiei Centrale de Informaţii a SUA (CIA) în operaţiunile de subminare a intereselor sovietice din Levant, Africa de Nord, Asia de Sud, Asia de Sud-Est şi Orientul Mijlociu[1].

În această cheie trebuie înţelese relaţiile dintre Frăţie şi aliaţii SUA din regiunile menţionate, ca de exemplu sprijinul acordat de Frăţie regelui Hussein al Iordaniei în competiţia cu rivalii săi politici interni, în perioada anilor 1950[2] sau acordul regelui Hussein de a se înfiinţa pe teritoriul ţării sale tabere de antrenament pentru militanţii Frăţiei. Ulterior, înfrângerea suferită în Războiul Arabo-Israelian de 6 zile din 1967, a determinat fractura internă a Frăţiei iordaniene, între „radicali şi moderaţi”.

În această perioadă, se rețin şi alte repere istorice, precum:

  • In anul 1951, un grup de clerici ultraconservatori din biroul religios al Organizaţiei Naţionale Malaezia Unită au fondat Partidul Islamic Pan-Malaezian, afiliat Frăţiei Musulmane[3]. La ora actuală, Partidul Islamic Pan-Malaezian reprezintă a doua forţă politică a ţării.

Primii membri ai Frăţiei (egipteni şi sirieni) refugiaţi în Arabia Saudită au fost înregistraţi în anul 1954. Aceştia au dezvoltat sistemul de învăţământ clerical saudit, bucurându-se de largul sprijin al monarhiei. Astfel, în 1961, cu acordul regelui Saud ibd Saud, Frăţia Musulmană saudită a înfiinţat Universitatea Islamică din Medina[4] unde s-au format generaţii de imami implicaţi în misionarismul hanbalit. Un an mai târziu, în urma rezoluţiei Conferinţei Mondiale Islamice desfăşurate la Mecca, s-au pus bazele World Muslim League – Ligii Islamice Mondiale. Conform datelor furnizate de laureatul premiului Pulitzer, Ian Johnson, fost şef al biroului berlinez al Wall Street Journal şi autor al cărţii intitulate A Mosque in Munich: Nazis, CIA and the Rise of the Muslim Brotherhood in the West – O Moschee în Munchen: Nazistii, CIA şi Creşterea Frăţiei Musulmane în Occident, la originea acestui demers s-au aflat ginerele lui al-Bannā, Sayyid

___________________________

[1]Jerry Gordon, How the CIA Helped The Muslim Brotherhood Infiltrate the West, New English Review, August 2011,http://www.newenglishreview.org/Jerry_Gordon/How_the_CIA_Helped_The_Muslim_Brotherhood_Infiltrate_the_West/,  accesat la data de 07.07.2017

[2]MUSLIM BROTHERHOOD, SAYYID QUTB, HIZB-UT-TAHRIR AND ISLAMIST POLITICAL PARTIES, FACTS AND DETAILS, idem.op.cit. 

[3]Joseph Liow, PAS, Oxford Bibliographies, 25.06.2013, http://www.oxfordbibliographies.com/view/document/obo-9780195390155/obo-9780195390155-0199.xml, accesat la data de 07.07.2017

[4]Terrorism: Muslim Brotherhood, idem.op.cit.

_____________________________

  • Ramadan, şi Marele Muftiu (Hajj) Amin al-Husseini[1]. Conform aceluiaşi autor, spre sfârşitul anilor 1950, Said Ramadan împreună cu al-Husseini şi un grup de foşti combatanţi nazişti musulmani controlaţi de Gerhard von Mende (fost nazist, specialist în istoria şi cultura turcică) s-ar fi aflat în spatele deciziei de construire a Moscheii şi Centrului Islamic din München – „capul de pod” al Frăţiei Musulmane în Europa, de unde s-au diseminat celulele Frăţiei care fiinţează în prezent în Europa Occidentală.
  • În acelaşi context, al represiunii instituite de Nasser, s-au pus bazele filialei Frăţiei din Qatar, unde activiştii islamişti au ocupat posturi în învăţământ şi în administraţia publică[2].
  • Între anii 1958 – 1961, în perioada funcţionării Republicii Arabe Unite dintre Egipt şi Siria şi, mai apoi, începând cu anul 1963 al venirii la putere a partidului Ba’ath, ramura siriană a Frăţiei a fost interzisă.
  • Frăţia Musulmană sudaneză, alături de filialele egipteană şi palestiniană, sunt cele mai longevive şi mai eficiente nuclee ale acestei reţele panislamice. În anii 1960, din rândurile Frăţiei Musulmane Sudaneze s-a desprins Frontul Cartei Islamice, grupare condusă de Hassan Abd Allah al-Turabi[3]. După anul 1969, gruparea lui Turabi a trecut prin mai multe re-branduiri devenind Frontul Islamic Naţional.
  • În anul 1960, s-a înfiinţat aripa politică a Societăţii Frăţiei Islamice, intitulată Partidul Islamic Irakian[4]. Un an mai târziu, partidul a fost interzis, activând în clandestinitate până la căderea regimului lui Saddam Hussein, în anul 2003.
  • În acelaşi an 1960, în Yemen s-au constituit primele structuri ale Frăţiei. După abolirea monarhiei şi proclamarea republicii în anul 1962, Frăţia Musulmană s-a dezvoltat mai ales în nordul ţării. După 1967, anul secesiunii sudului comunist şi al creării Republicii Populare a Yemenului de Sud, militantii Fratiei au fost implicaţi în activităţile de contracarare a influenţei sovietice din regiune[5].
  • În anul 1964 se pun bazele Al-Jama’a al-Islamiyya – Grupul Islamic afiliat Frăţiei în Liban[6].
  • În Maroc, membrii Frăţiei au înfiinţat două mişcări: în 1967, Mişcarea Populară Democratică şi Constituţională şi, în 1969, mişcarea islamistă radicală Chabiba Islamiya – Tineretul Islamic. Ulterior, în anii 1970 cele două mişcări au fuzionat şi au format Partidul Justiţiei şi Dezvoltării aflat, în prezent, la guvernare[7].
  • În anul 1969, viitorul prim-ministru Necmettin Erbakan a înfiinţat mişcareaMilli Görüş – Viziunea Naţională[8], filiala turcă a Frăţiei Musulmane, precursoarea Partidului Justiţiei şi Dezvoltării (AKP) aflat actualmente la guvernare.

_______________________________

[1]Jerry Gordon, idem.op.cit.

[2]Caroline Alexander, Sam Dodge, Muslim Brotherhood Is at the
Heart of Gulf Standoff With Qatar
, Bloomberg, 07.06.2017, https://www.bloomberg.com/graphics/2017-muslim-brotherhood/, accesat la data de 07.07.2017

[3]Islamic Charter Front, The Oxford Dictionary of Islam, http://www.oxfordislamicstudies.com/article/opr/t125/e1095, accesat la data de 07.07.2017

[4]Iraqi Islamic Party, idem.op.cit.

[5]Leslie Campbell, Yemen: The Tribal Islamists, The Islamists Are Coming, Woodrow Wilson Center, https://web.archive.org/web/20150211073653/http://www.wilsoncenter.org/islamists/yemen-the-tribal-islamists, accesat la data de 07.07.2017

[6]A. Nizar Hamzeh, Islamism in Lebanon: A Guide to the Groups, Middle East Quarterly, Volume 4: Number 3, September 1997,  http://www.meforum.org/362/islamism-in-lebanon-a-guide-to-the-groups, accesat la data de 07.07.2017, p. 47

[7]Idriss al-Kanboury, Morocco’s Islamists and the Egyptian Muslim Brotherhood, Al Arabiya Institute for Studies, 30 October 2013, https://english.alarabiya.net/en/2013/10/30/Morocco-s-Islamists-and-the-Egyptian-Muslim-Brotherhood.html, accesat la data de 07.07.2017

[8]Mohammad Abdel Kader, Turkey’s relationship with the Muslim Brotherhood, Al Arabyia Institute for Studies, 14.10.2013, https://english.alarabiya.net/en/perspective/alarabiya-studies/2013/10/14/Turkey-s-relationship-with-the-Muslim-Brotherhood.html, accesat la data de 07.07.2017

_____________________

  • În anul 1963, în campusul universităţii din Illinois a fost înfiinţată Asociaţia Studenţilor Musulmani, prima organizaţie a Frăţiei Musulmane de pe teritoriul SUA. Mai apoi, au urmat şi alte organizatii precum: Council on American–Islamic Relations – Consiliul Relaţiilor Americano-Islamice, North American Islamic Trust – Fondul Islamic Nord-American înregistrate în anul 1971, Islamic Society of North America – Societatea Islamică a Americii de Nord în 1981, Holy Land Foundation for Relief and Development – Fundaţia „Pământul Sfânt” pentru Ajutor şi Dezvoltare în 1989, American Muslim Council – Consiliul Musulman American în 1990[1], Muslim American Society – Societatea Musulmană Americană în 1993, Council on American Islamic Relations – Consiliul pentru Relaţiile Americano-Islamice în 1994[2]
  • În Marea Britanie, în anii 1960, au fost înfiinţate UK Islamic Mission – Misiunea Islamică din Marea Britanie şi Dawat Islam, instituţii care au capacitat musulmanii originari din Asia de Sud. Din rândul acestor organizaţii britanice s-au separat Islamic Society of Britain – Societatea Islamică a Britaniei şi Young Muslims UK – Tinerii Musulmani din Marea Britanie, care au practicat un prozelitism intens atât în rândul păturilor musulmane educate cât şi în rândul britanicilor de alte confesiuni[3].
  • 1970 – 1981: continuarea expansiunii globale şi crearea aripii politice. Corespunde perioadei guvernării preşedintelui Anwar el Sadat, care a utilizat Frăţia Musulmană drept contrapondere a influenţei sovietice din regiune (Siria, Libia, Algeria).

      Deşi nu a autorizat oficial Frăţia Musulmană, regimul Sadat a aministiat militanţii închişi în timpul regimului Nasser şi le-a permis reluarea activităţilor sociale, religioase, educaţionale cu condiţia renunţării la violenţă. Confruntată cu riscul disoluţiei militare şi al pierderii sprijinului popular, Frăţia şi-a schimbat strategia, s-a disociat de aripa armată şi a pus bazele polului politic[4]. Pe cale de consecinţă, din interiorul Frăţiei Musulmane s-au desprins organizaţii teroriste implicate în al doilea val de terorism islamist precum Jihadul Islamic Palestinian[5], Jihadul Islamic Egiptean[6], Jamaat al-Islamiyya[7].

Celelalte principale repere istorice ale perioadei sunt:

  • În anul 1973, autorităţile israeliene au permis ramurii palestiniene a Frăţiei Musulmane conduse de (Sheikh) Ahmed Ismail Hassan Yassin să desfăşoare activităţi sociale şi religioase pe teritoriul statului. Cu această ocazie, în Fâşia Gaza s-a înfiinţat societatea de caritate  Mujama al-Islamiyya[8].

____________________________________________

[1]ANALYSIS: Holy Land Documents Point to Covert Muslim Brotherhood Structure In The U.S., GlobalMB,

29.08.2007, https://www.globalmbwatch.com/2007/08/29/analysis-holy-land-documents-point-covert-muslim-brotherhood-structure/, accesat la data de 07.07.2017

[2]Robin Simcox, The Trump Administration Must Investigate the Muslim Brotherhood’s U.S. Activities, The Heritage Foundation, 20.04.2017, http://www.heritage.org/terrorism/report/the-trump-administration-must-investigate-the-muslim-brotherhoods-us-activities, accesat la data de 07.07.2017

[3]Muslim Brotherhood and Jama’at-i Islami, Pew Research Center, http://www.pewforum.org/2010/09/15/muslim-networks-and-movements-in-western-europe-muslim-brotherhood-and-jamaat-i-islami/, accesat la data de 07.07.2017

[4]Mary Crane, Does the Muslim Brotherhood Have Ties to Terrorism, Council on Foreign Relations, 18.11.2005, https://www.cfr.org/backgrounder/does-muslim-brotherhood-have-ties-terrorism, accesat la data de 07.07.2017

[5]Holly Fletcher, Palestinian Islamic Jihad, Council on Foreign Relations, 10.04.2008, https://www.cfr.org/backgrounder/palestinian-islamic-jihad, accesat la data de 07.07.2017

[6]Holly Fletcher, Egyptian Islamic Jihad, Council on Foreign Relations, 29.05.2008, https://www.cfr.org/backgrounder/egyptian-islamic-jihad, accesat la data de 07.07.2017

[7]Holly Fletcher, Jamaat al-Islamiyya, Council on Foreign Relations, 30.05.2008, https://www.cfr.org/backgrounder/jamaat-al-islamiyya, accesat la data de 07.07.2017

[8]Andrew Higgins, How Israel Helped to Spawn Hamas, The Wall Street Journal, 24.01.2009, https://web.archive.org/web/20151207212228/http://www.wsj.com/news/articles/SB123275572295011847, accesat la data de 07.07.2017

_____________________________

  • La data de 17 septembrie 1978, în prezenţa preşedintelui american Jimmy Carter, primul ministru al Israelului, Menachem Begin, și președintele Egiptului, Anwar El Sadat, au semnat cele două Acorduri de la Camp David care au stat la baza Tratatului de Pace Israeliano-Egiptean din 1979. Acuzat de Frăţie, dar şi de membrii Ligii Arabe, că a trădat cauza palestiniană, preşedintele Sadat este ucis în data de 6 octombrie 1981, în timpul unei parade militare, de către militanţii Jihadului Islamic Egiptean.
  • Evenimentele geopolitice ale anului 1979, invadarea Afganistanului de către URSS, asediul asupra Masjid al-Haram, Marea Moschee din Mecca şi Revoluţia Islamică din Iran au amplificat militantismul Frăţiei, ai cărei membri s-au înrolat în rândurile al – Mujaahid – combatanţi ai Jihadului implicaţi în Războiul Civil din Afganistan (1979 – 1989) precum şi în Războaiele Arabo – Israeliene (1973, 1971 – 1982).
  • Ca urmare a seriei de atentate teroriste declanşate de venirea la putere, în anul 1973, a alawitului Hafez al Assad, şi a tentativei de asasinare a acestuia din data de 25 iunie 1980, armata siriană a declansat represalii care, până în februarie 1982, au distrus complet filiala siriană a Frăţiei Musulmane.
  • În anul 1973 este dat în folosinţă Centrul Islamic din München[1].
  • În anul 1975, în capitala Mauritaniei, Nouakchott, a fost înfiinţată Jemaa Islamiyya, organizaţie afiliată Frăţiei Musulmane[2] care a influenţat profund situaţia politică internă, devenind un partener mai mult sau mai puţin vizibil al guvernărilor militare ulterioare.
  • Harakat al-Islah – Miscarea de Reformă, aripa somaleză a Frăţiei a fost înfiinţată în anul 1978 având obiectivul declarat de a fonda un stat islamic în Somalia. Actualmente controlează capitala Mogadishu, având sprijinul clanurilor locale[3].
  • Spre sfârşitul anilor 1970, islamismul radical al adepţilor lui al-Bannā a ajuns pe filiera saudită şi în Indonezia, la Institutul de Tehnologii din Bandung, unde s-au pus bazele mişcării TarbiyahEducaţie[4] precum şi în Emiratele Arabe Unite unde a fost înfiinţată organizaţia Al Islah[5].
  • 1981 – 2011: perioada guvernării preşedintelui Muhammad HosniSayyd Mubarak, în care se disting trei etape:

      (1) Etapa cuprinsă între anii 1981 – 1991 de organizare în Asia de Sud şi în Europa şi de consolidare a aripii politice. Ea corespunde ultimului deceniu al bipolarităţii în care Mişcarea a beneficiat de sprijinul tacit al occidentalilor.

Chiar dacă nu a autorizat oficial activitatea Frăţiei, regimul Mubarak i-a tolerat activităţile sociale. Începând cu anul 1984, activişti ai Frăţiei au patruns în parlamentul egiptean pe listele unor partide autorizate de guvern[6], ca de pildă Partidul Ḥizb Al-Wafd Al-Jadīd[7].

Celelalte repere istorice ale perioadei sunt:

__________________________________

[1]Jerry Gordon, idem.op.cit.

[2]Alex Thurston, Mauritania’s Islamists, Carnegie Middle East Center, 01.03.2012, http://carnegie-mec.org/publications/?fa=47312#, accesat la data de 07.07.2017

[3]Somalia International Religious Freedom Report 2004 Bureau of Democracy, Human Rights, and Labor, US Department of State, https://www.state.gov/j/drl/rls/irf/2004/35382.htm, accesat la data de 07.07.2017

[4]Sadanand Dhume, Indonesian Democracy’s Enemy Within, Yale Global Online, 01.12.2005, https://web.archive.org/web/20090413003640/http://yaleglobal.yale.edu/display.article?id=6579, accesat la data de 07.07.2017

[5]Caroline Alexander, Sam Dodge, idem.op.cit.

[6]Rachel Scott, The Challenge of Political Islam: Non-Muslims and the Egyptian State, Stanford University Press, p. 50

[7]Abdel – Rahman Hussein, Egypt’s oldest liberal party faces controversy over alliance with Brotherhood, Egypt Independent, 07.11.2011, http://www.egyptindependent.com/egypts-oldest-liberal-party-faces-controversy-over-alliance-brotherhood/, accesat la data de 07.07.2017

______________________

  • În Europa s-au constituit următoarele organizaţii afiliate Frăţiei Musulmane: Islamische Gemeinschaft in DeutschlandComunitatea islamică din Germania (fondată în anul 1982), Union des Organisations Islamiques de France – Uniunea Organizaţiilor Islamice din Franţa (fondată în anul 1983), Ligue Islamique Interculturelle de Belgique – Liga Islamică Interculturală din Belgia (fondată în anul 1997) [1], Muslim Association of Britain – Asociatia Musulmanilor din Marea Britanie (fondată în anul 1997) precum si Federation of Islamic Organizations in Europe – Federaţia Organizatiilor Islamice din Europa (fondată în anul 1998), cu sediul la Bruxelles, care reuneşte organizaţiile Frăţiei Musulmane din statele Uniunii Europene. Sub auspiciile Federaţiei, în anul 1992, în Château-Chinon, localitate din centrul Franţei, a fost creat Institutul European de Ştiinţe ale Omului, cu misiunea de a promova învăţăturile Islamului “clasic” în rândurile musulmanilor europeni iar, în anul 1997, aceeaşi Federaţie a înfiinţat Consiliul European al Fatwa şi Cercetării din Dublin[2] prezidat de liderul spiritual al Frăţiei, Yusuf al-Qaradawi.

Pe fondul invaziei sovietice din Afganistan, în anul 1979, (Sheikh) Abdullah Yusuf Azzam – influent cleric palestinian, membru al Frăţiei Musulmane din anii 1950, supranumit „părintele jihadului global” – a emis o Fatwa prin care a statuat că recucerirea şi apărarea pământurilor islamice reprezintă prima obligaţie a musulmanilor, după cea a credinţei în Allah[3]. Stabilit în oraşul pakistanez Peshawar, Azzam a înfiinţat, la începutul anilor 1980, Bait ul-Ansar – Casa Ajutorului, organizaţie de într-ajutorare islamică menită să sprijine lupta jihadiştilor împotriva invadatorilor sovietici din Afganistan[4]. În anul 1981, sauditul Osama bin-Laden, fostul student al lui Azzam la Universitatea Regele Abdul Aziz din Jeddah[5], este convins de acesta să se mute în Peshawar şi să finanţeze taberele de antrenament ale jihadiştilor, în marea lor majoritate membrii Frăţiei[6]. În anul 1984, în Peshawar, cei doi înfiinţează Maktab al-Khidamat – Biroul de Servicii (cunoscut şi sub numele de Al Kifah – Lupta) destinat coordonării şi finanţării activităţilor de recrutare şi antrenament a Al-Mujaahid din Afganistan[7]. Maktab al-Khidamat a asigurat finanţarea grupărilor islamiste înfiinţate în anii 1980 care au acţionat fie în Afganistan: Ittehad-e-Islami (Abdul Rab Rasul Sayaf), Hizb-e-Islami (facţiunea lui Gulbuddin Hekmatyar), Harkat-e-Inqilab-e-Islami, fie în alte state asiatice: Harkatul Jihad-e-Islami, Pakistan (1983), Harkatul Jihad-e-Islami, Bangladesh, Burma şi Afghanistan, Harkatul Mujahedeen (1985), Hamas (1987), Lashkar-e-Taiba (1987)[8]. În anii 1980, Azzam a dus o campanie intensă de prozelitism şi strângere de fonduri pentru „luptă” în state din Europa, Orientul Mijlociu, şi în 50 de oraşe americane[9]. Prima filiala americană a Maktab al-Khidamat (Al Kifah) a fost Islamic Center of Tucson Arizona, deschisă în anul 1984. În câţiva ani, reţeaua americană a organizaţiei a cuprins peste 30 de filiale destinate colectării de fonduri pentru jihadiştii din Afganistan, cea mai importantă dintre acestea fiind filiala din Brooklyn, New York,

___________________________________________

[1]Muslim Brotherhood and Jama’at-i Islami, idem.op.cit.

[2]Ibidem.

[3]Abdullah Azzam, Document – Defence of the Muslim Lands, 01.02.2002,  http://english.religion.info/2002/02/01/document-defence-of-the-muslim-lands/, accesat la data de 07.07.2017

[4]Stephen E. Atkins, Encyclopedia of Modern Worldwide Extremists and Extremist Groups, Greenwood Press Westport, Connecticut London, 2004, pp.35-36  

[5]Stephen E. Atkins, idem.op.cit.

[6]Terrorism: Muslim Brotherhood, idem.op.cit.

[7]Profile: Maktab al-Khidamat (MAK), History Commons, http://www.historycommons.org/entity.jsp?entity=maktab_al-khidamar, accesat la data de 07.07.2017

[8]Farhan Zahid, FOREIGN ANALYZES N°22 ORIGINS OF AL-QAEDA : REVISITING MAKTAB UL KHIDMAT AL MUJAHEDEEN (SERVICES BUREAU FOR THE HOLY WARRIORS), Centre Français de Recherche sur le Renseignement, http://www.cf2r.org/fr/foreign-analyzes/origins-of-al-qaeda-revisiting-maktab-ul-khidmat-al-mujahedeen.php, accesat la data de 07.07.2017

[9]Steven Emerson, Terrorists Among Us: Jihad in America, 1994; Abdullah Yusuf Azzam, idem.op.cit.

_________________________________________

cunoscută sub numele de Centrul pentru Refugiaţi Al Kifah[1]. În anul 1987, Azzam a formulat conceptul avangardei islamiste al Qa’ida al Sulbahbazei solide, menită să răspândească ideologia salafită[2]. În anul 1988, Azzam l-a recrutat pe egipteanul cu cetăţenie canadiană Ahmed Said Khadr, care înfiinţează tot în Peshawar, încă o societate de într-ajutorare islamică intitulată al-Tahaddi[3]. În anii 1980, Arabia Saudită, Pakistanul şi SUA (prin CIA) au susţinut efectiv prin armament, logistică şi expertiză procesul de recrutare, antrenamentul şi operaţiunile jihadiştilor din reţeaua lui Azzam în scopul de a contracara prezenţa sovietică în regiune. După retragerea sovieticilor din Afganistan în februarie 1989, Azzam şi bin-Laden decid să continue lupta de eliberare a pământurilor Islamului şi înfiinţeaza organizaţia islamistă Al Qa’ida. În noiembrie 1989 Azzam este lichidat într-un atentat cu bombă.

  • În anul 1980, în Kurdistanul iranian (sunnit), militantul Frăţiei Musulmane Nasir Subhani a înfiinţat gruparea Reforma Islamică. Aceasta, ulterior, şi-a schimbat titulatura în DawahGrupul Islamic[4].
  • În anul 1981, filiala tunisiană a Frăţiei a înfiinţat partidul EnnahdhaRenaşterea[5].
  • În anul 1983, Ahmed Yassin a fost arestat de israelieni pentru deţinere ilegală de arme de foc. Doi ani mai târziu a fost eliberat iar, în 1987, la scurt timp de la declanşarea celei de-a doua Intifade dintre anii 1987–1993, împreună cu alţi lideri palestinieni din Frăţie, a întemeiat organizaţia militantă şi politică Hamas (Harakat al-Muqawamah al-Islamiyya) – Mişcarea de Rezistenţă Islamică[6]. Hamas a devenit una dintre organizaţiile fanion ale celui de-al doilea val de terorism islamist, implicată în cea de-a doua si, ulterior, în cea de-a treia Intifada dintre anii 2000 – 2005. Pe lângă divizia armată, intitulată Brigazile Izz ad-Din al-Qassam, şi cea socială, Dawah, Hamas a îmbrăcat şi o haină politică, participând la alegerile din Teritoriile Palestiniene începând cu anii 2000.
  • La mijlocul anilor 1980, pe fondul acuzaţiilor de pactizare cu autorităţile în detrimentul preceptelor islamice, din Jemaa Islamiyya s-a desprins o grupare de clerici intitulată Hasim: Harakat al Siyasiyya al Islamiyya fi Muritaniyya – Mişcarea Politică Islamică din Mauritania care se află şi în prezent în spatele mişcărilor islamiste din ţară[7].
  • În anul 1987, în Kurdistanul Irakian s-au pus bazele Mişcării Islamice din Kurdistan fondată de Sheik Uthman Abdul Aziz, un fost lider al Fratiei Musulmane Egiptene. In timpul Războiului dintre Iran şi Irak dintre anii 1980 – 1988, Iranul a folosit kurzii islamişti irakieni pentru acţiuni subversive în interiorul Irakului[8].

În iunie 1989, Frontul Islamic Naţional din Sudan condus de Turabi a orchestrat puciul care l-a răsturnat de la putere pe Sadiq al-Mahdi, devenind principala forţă politică a regimului Omar al-Bashir[9]. Iar în anul 2009, pe numele lui Omar Hassan al-Bashir a fost

______________________________________________

[1]Profile: Maktab al-Khidamat (MAK), idem.op.cit.

[2]Stephen E. Atkins, idem.op.cit.

[3]Abdullah Yusuf Azzam, New World Encyclopedia, http://www.newworldencyclopedia.org/entry/Abdullah_Yusuf_Azzam, accesat la data de 07.07.2017

[4]History of Sunni political Islam in Eastern Kurdistan (Iran), The Kurdistan Tribune, 16.01.2014, http://kurdistantribune.com/history-of-sunni-political-islam-eastern-kurdistan-iran/, accesat la data de 07.07.2017

[5]Larbi Sadiki, Why is Tunisia’s Ennahda ditching political Islam?, Al Jazeera, 24.05.2016, http://www.aljazeera.com/news/2016/05/tunisia-ennahda-ditching-political-islam-160524094550153.html, accesat la data de 07.07.2017

[6]Nael Masalha, Shadi Hamid, More than just the Muslim Brotherhood: The problem of Hamas and Jordan’s Islamic Movement, BROOKINGS, 06.02.2017, https://www.brookings.edu/research/more-than-just-the-muslim-brotherhood-the-problem-of-hamas-and-jordans-islamic-movement/, accesat la data de 07.07.2017

[7]Alex Thurston, idem.op.cit.

[8]Islamic Movement of Kurdistan, MAPPING MILITANT ORGANIZATIONS, Stanford University, http://web.stanford.edu/group/mappingmilitants/cgi-bin/groups/view/25, accesat la data de 07.07.2017

[9]National Islamic Front, http://www.sudanupdate.org/WHOSWHO/NIF.HTM, accesat la data de 07.07.2017

________________________________________

  • emis un mandat internaţional de arestare de către judecători ai Tribunalul Penal Internaţional pentru crime împotriva umanităţii şi crime de război, ca urmare a masacrului din Darfur[1].
  • În luna septembrie 1989, în Algeria s-au constituit Frontul Islamic al Salvării[2]aripa militantă şi Mişcarea Societăţii pentru Pace[3]aripa moderată a Frăţiei Musulmane locale. La şase luni de la înfiinţare, Frontul Islamic al Salvarii a câştigat peste jumătate din voturi în cadrul alegerilor locale. Succesul proiectului islamist algerian a fost întrerupt de intervenţia în forţă a armatei, în 1992, urmată de interzicerea oficială a partidului.
  • În anul 1990, dupa reunificarea Yemenului, se înfiinţează Congregaţia Yemenită pentru Reformă Al Islah, ramura politică a miliţiei salafite Frontul Islamic, afiliată Frăţiei Musulmane[4], care va deveni un actor major în cursul „primăverii” yemenite din anul 2011 şi al instabilităţii ulterioare.
  • La începutul anilor 1990, militanţii Frăţiei din Tadjikistan au înfiinţat Partidul Renaşterii Islamice, primul şi singurul partid islamist legal constituit în fostul Imperiu Sovietic, implicat în Războiul Civil dintre anii 1992-1997[5] şi interzis de autorităţi în anul 2015[6].

 

(2) Etapa cuprinsă între anii 1992 – 2001, de extindere în fosta Iugoslavie şi în fostul bloc estic şi de „ruptură” între Al Qa’ida şi CIA. Este delimitată temporal de implozia fostului Imperiu Sovietic şi atacurile al Qa’ida împotriva SUA din data de 11 septembrie 2001.

Principalele repere istorice ale acestei perioade sunt:

  • Alija Izetbegovici a publicat în anii 1970 manifestul islamist intitulat Islamska Deklaracija – Declaraţia Islamică în baza căruia avea să îşi clădească lupta pentru crearea Califatului în Peninsula Balcanică. În anul 1990, Izetbegovici şi Mustafa Karnel, un palestinian din Gaza aflat la studii în Zagreb, au iniţiat acţiuni de prozelitism în numele Frăţiei Musulmane, care includeau şi participări ale noilor recruţi în tabere de pregătire militară în Tuzla[7]. Ulterior, militanţii Frăţiei Musulmane cât şi ai organizaţiilor desprinse din aceasta au devenit combatanţi în Razboiul Civil Bosniac dintre anii 1992-1995, declanşat în urma declarării independenţei statului Bosnia-Herţegovina din data de 6 aprilie 1992.

În aceeaşi perioadă a anilor 1990, ideologia islamistă a pătruns şi în Albania, Kosovo, Macedonia şi în nordul Ciprului[8]. Desi musulmanii albanezi şi kosovari erau cunoscuţi pentru moderaţia lor, prozelitismul Frăţiei a condus la o radicalizare fără precedent a unor segmente importante din rândul acestor populaţii, rezultatul fiind apariţia în Kosovo, în anul 2013, a LISBA – Mişcarea Unităţii Islamice, primul partid islamist ultraconservator din

_____________________________________

[1]Al Bashir Case, The Prosecutor v. Omar Hassan Ahmad Al Bashir ICC-02/05-01/09,  https://www.icc-cpi.int/darfur/albashir, accesat la data de 07.07.2017

[2]Gilles Kepel, Jihad: The Trail of Political Islam, Harvard University Press, 2002, p. 162-163.

[3]Dalia Ghanem-Yazbeck, The Future of Algeria’s Main Islamist Party, Carnegie Middle East Center, 14.04.2015, http://carnegie-mec.org/2015/04/14/future-of-algeria-s-main-islamist-party-pub-59769, accesat la data de 07.07.2017

[4]Stacey Philbrick Yadav, Yemen’s Muslim Brotherhood and the perils of powersharing, Brookings, 2015, https://www.brookings.edu/wp-content/uploads/2016/07/Yemen_Yadav-FINALE.pdf, accesat la data de 07.07.2017, p.1

[5]Tajikistan: An Islamist Party’s Growing Significance, Stratfor, 15.08.2012, https://worldview.stratfor.com/article/tajikistan-islamist-partys-growing-significance, accesat la data de 07.07.2017

[6]Akbar Borisov, Tajikistan’s Islamic opposition party faces ban amid crackdown, AFP, 28.08.2015,  https://www.yahoo.com/news/tajikistans-islamic-opposition-party-faces-ban-amid-crackdown-183932617.html, accesat la data de 07.07.2017

[7]J. Millard Burr, idem.op.cit.

[8]Nenad Mirchevski, Moderate Balkan Muslims Are Targeted By Wahhabis and the Muslim Brotherhood, Center for Islamic Pluralism, 04.10.2013, http://www.islamicpluralism.org/2303/moderate-balkan-muslims-are-targeted-by-wahhabis, accesat la data de 07.07.2017

____________________________________

  • Europa[1]. Un rol important în succesul acestor demersuri l-a avut sprijinul financiar şi logistic al Maktab al-Khidamat (Al Kifah), organizaţie preluată de Osama bin Laden după moartea lui Azzam şi inclusă de acesta în Al Qa’ida[2].
  • La începutul anilor 1990, islamismul era departe de a fi o noutate în republicile caucaziene din actuala Federaţie Rusă. Timp de decenii ideologia lui al-Bannā a alimentat mişcările secesioniste clandestine din Caucaz. După anul 1991, pe fondul degringoladei consecutive disoluţiei Imperiului Sovietic, militanţii islamişti au înfiinţat Supremul Majlis ul-Shura Militar al Forţelor Unite ale al – Mujaahid din Caucaz[3] condus de Shamil Salmanovici Basaev şi de Ibn Al-Khattab, şi au declanşat seria atacurilor teroriste de pe teritoriul Federaţiei. Reacţia autorităţilor de la Moscova a fost promptă, în anul 2003 Frăţia Musulmană, împreună cu alte 12 grupări şi organizaţii islamiste printre care şi Hizb ut-Tahrir al Islamiyya, au fost declarate teroriste şi activitatea lor a fost interzisă pe teritoriul statului[4].
  • În aceeaşi perioadă au existat încercări de fondare a unor grupari afiliate Frăţiei şi în fostele republici sovietice din Asia Centrală. O astfel de tentativă a vizat un nucleu radical extremist din Valea Ferghana, situată între Uzbekistan, Kyrgyzstan şi Tadjikistan, activ încă de pe vremea sovieticilor şi organizat în patru grupări: Adolat – Justiţia, Baraka – Binecuvântare, Tauba – Pocainţa şi Islam Lashkarlari – Războinicii Islamului. Ulterior, numărul acestor grupări a crescut, o parte dintre acestea fiind afiliate Hizb ut-Tahrir al Islamiyya şi subsidiarelor acesteia Akramiylar si Hizb un-Nusrat iar altele având afilieri diverse, de la Al Qa’ida şi Frăţia Musulmană la Shi’ismul global precum: Uzun Soqol, Nurcular, Tabligh Jamaat, Lashkar-i-Taiba, Hizballah, Mişcarea Islamică din Uzbekistan, Mişcarea Islamică din Turkestanul de Est, Mişcarea Islamică din Asia Centrală şi Jihadul Islamic[5]. Actualmente, ca urmare a criminalităţii şi violenţelor asociate acestor grupări islamiste, autorităţile din cele trei state şi Kazakhstan, le-au interzis activitatea[6].
  • În anul 1992, în Iordania, s-a constituit Jabhat al-ʿAmal al-Islāmī Frontul Acţiunii Islamice, partid afiliat Mişcării, care a devenit principalul oponent al Tratatului de pace israeliano-iordanian semnat în 1994[7] şi contestatar al monarhiei hashemite.

În anul 1993, se consumă primul atentat islamist împotriva World Trade Center din New York marcându-se debutul celui de-al treilea val de terorism islamist. Deşi conexiunile atentatorilor conduceau către filiala din Brooklyn, New York, a Maktab al-Khidamat autorităţile americane nu au luat măsuri semnificative împotriva reţelei[8]. Singura acţiune mai sonoră a reprezentat-o arestarea „şeicului orb”, Omar Abdel-Rahman, ale cărui activităţi erau legate de filiala new-york-eză. Cu toate că Abdel-Rahman era cunoscut pentru atitudinea sa

_____________________________________________

[1]Stephen Schwartz, Kosovo Radical Islamists In New Political Offensive, The Weekly Standard, 13.02.2013, http://www.weeklystandard.com/kosovo-radical-islamists-in-new-political-offensive/article/701196, accesat la data de 07.07.2017

[2]Profile: Maktab al-Khidamat (MAK), idem.op.cit.

[3]Giovani Giacaloni,  The Russian Approach, pravda.ru, 06.12.2013, http://www.pravdareport.com/opinion/columnists/06-12-2013/126319-russian_approach-0/, accesat la data de 07.07.2017

[4]Giovani Giacaloni, idem.op.cit.

[5]Zeyno Baran, Radical Islamists in Central Asia, Hudson Institute, https://www.hudson.org/content/researchattachments/attachment/1366/baran_vol2.pdf, accesat la data de 07.07.2017

[6]Douglas Green, Uzbek, Kyrgyz and Tajik Radicals Behind Terrorism „Made in Central Asia”, Stratfor, 19.04.2017, https://worldview.stratfor.com/the-hub/uzbek-kyrgyz-and-tajik-radicals-behind-terrorism-made-central-asia, accesat la data de 07.07.2017

[7]Curtis Ryan, Jordan’s Islamic Action Front Presses for Role in Governing, Carnegie Middle East Center, 19.08.2008, http://carnegie-mec.org/sada/20919, accesat la data de 07.07.2017

[8]Profile: Maktab al-Khidamat (MAK), idem.op.cit.

___________________________________

  • radicală, acesta a beneficiat de sprijinul CIA, care i-a facilitat obţinerea vizei de intrare pe teritoriul SUA şi, mai apoi, a statutului de rezident[1].
  • În anul 1995 militanţii Jihadului Islamic Egiptean au revendicat atentatul cu bombă asupra ambasadei Egiptului din Islamabad ceea ce a dus la închiderea oficiului local al Maktab al-Khidamat[2]. În august 1998, Al Qa’ida a revendicat alte două atentate cu bombă împotriva ambasadelor SUA din Tanzania şi Kenya iar, Osama bin Laden a fost inclus de Biroul Federal de Investigaţii FBI în lista primilor 10 fugitivi internaţionali[3].
  • În anul 1998, activiştii mişcării Tarbiyah din Indonezia au pus bazele Partidului Justiţiei care, ulterior, şi-a schimbat numele în Partidul Justiţiei şi Prosperităţii[4]. Spre deosebire de Partidului Justiţiei cu care împărtăşeşte aceeaşi ideologie, Jemaah Islamiyah, responsabilă de atacurile teroriste din Bali, din octombrie 2002, reprezintă aripa militantă a islamismului indonezian, cu conexiuni dovedite cu Al Qa’ida[5].
  • În perioada anilor 1990, islamiştii grupaţi in sudul statului Filipine au înfiinţat gruparea Abu Sayyaf afiliată Jemaah Islamiyah precum şi grupareaLuptătorii Islamici pentru Libertate Bangsamoro afiliată Frontului Moro Islamic de Eliberare[6], care militează alături de separatiştii din Frontului Moro de Eliberare pentru autonomia regiunii Mindanao.
  • În anul 2000, în baza noii constituţii a Bahrainului, în cadrul Societăţii al-Eslah s-a constituit o grupare intitulată Societatea Naţională Islamică Al Menbar care s-a transformat ulterior în partid politic[7].

 

(3) Cuprinde anii 2002 – 2011: este etapa de dezvoltare a reţelei de agenţi de influenţă din mass-media, mediul academic, think-thank-uri urmată de re-brand-uire în mişcare reformatoare şi de continuare a extinderii globale în contextul războiului global împotriva terorismului; preluarea controlului politic ţn Turcia şi declanşarea conflictului cu Arabia Saudită.

În această etapă a avut loc atacul Al Qa’ida asupra SUA care a marcat apogeul celui de-al treilea val de terorism islamist. Din acel moment, terorismul islamist nu a mai fost perceput doar ca un fenomen colateral conflictului arabo-israelian ci a devenit o ameninţare asimetrică globală descrisă ca atare în conceptul strategic al NATO. Mediatizarea globală a evenimentului a adus în prim plan islamismul „radical” şi nevoia unor măsuri de contracarare. Atenţia opiniei publice a fost capacitată de Al Qa’ida, de talibanii din Afganistan şi de războiul declarat terorismului de administraţia George W. Bush, existând un interes redus faţă de acţiunile altor organizaţii islamiste precum Frăţia Musulmană, cu toate că strategul atacurilor din 11 septembrie, Khalid Shaikh Mohammed, era membru al Frăţiei kuweitiene încă din adolescenţă[8].

_____________________________________

[1]Bill Trott, ‘Blind sheikh’ convicted in 1993 World Trade bombing dies in U.S. prison, Reuters, 18.02.2017, http://www.reuters.com/article/us-usa-tradecenter-rahman-idUSKBN15X0KU, accesat la data de 07.07.2017

[2]Profile: Maktab al-Khidamat (MAK), idem.op.cit.

[3]East African Embassy Bombings, FBI HISTORY, https://www.fbi.gov/history/famous-cases/east-african-embassy-bombings, accesat la data de 07.07.2017

[4]Sadanand Dhume, idem.op.cit.

[5]Kumar Ramakrishna, „CONSTRUCTING” THE JEMAAH ISLAMYIAH TERRORIST: A PRELIMINARY INQUIRY, Nr.71, Institute for Defense and Strategic Studies Singapore, October 2004, p.9

[6]Blanca Palacián de Inza, ISLAMIC TERRORISM IN THE PHILIPPINES,  41/2012 ieee.es, 26.09.2012, http://www.ieee.es/en/Galerias/fichero/docs_analisis/2012/DIEEEA41-2012_TerrorismoIslamicoFilipinas_BPI_ENGLISH.pdf , accesat la data de 07.07.2017

[7]Eman Ahmed, Muslim Brotherhood in Bahrain, Egyptian Institute for Political and Strategic Studies, 01.01.2016, http://www.en.eipss-eg.org/Muslim-Brotherhood-in-Bahrain/2/0/1367, accesat la data de 07.07.2017

[8]Richard Miniter, Secretary Mattis: Time To Get Tough On Qatar, Forbes, 22.05.2017, https://www.forbes.com/sites/richardminiter/2017/04/22/secretary-mattis-time-to-get-tough-on-qatar/#181d53256311, accesat la data de 07.07.2017

_____________________________

În tot acest interval de timp, Frăţia Musulmană şi-a consolidat aripa politică şi socială, dezvoltând o reţea complexă şi foarte extinsă de organizaţii financiare, de într-ajutorare islamică, de caritate, menite să asigure sprijinul financiar proiectelor organizaţiei[1]. Acest sprijin financiar s-a orientat tot mai mult către instituţiile de presă[2], mediul academic[3] şi cel al think-thank-urilor influente[4]. Astfel, începând cu anul 2002, are loc o re-brand-uire a Frăţiei Musulmane în mass-media globală, unde posturi TV precum Al Jazeera au prezentat-o ca pe o mişcare ideologică reformatoare, supusă represiunii regimurilor autoritariste din lumea arabă, aflată în opoziţie cu organizaţiile teroriste[5].

Celelalte repere istorice ale perioadei:

  • În decembrie 2001, autorităţile americane au interzis activitatea Holy Land Foundation for Relief and Development ca urmare a implicării în finanţarea terorismului islamist practicat de Hamas[6]. Dar, cu toate că au fost demonstrate legăturile dintre această organizaţie şi Frăţia Musulmană[7] (există în spaţiul public înregistrări din care reiese caracterul subvesiv al activităţii Frăţiei Musulmane în SUA[8]) şi la ora actuală, organizaţia se bucură de libertate de acţiune, nefiind supusă niciunei restricţii din partea administraţiilor de la Casa Albă. Concomitent cu dezvoltarea aripii mass media şi academice, a continuat procesul de extindere a aripii politice.
  • Ca urmare a alegerilor parlamentare din anul 2002, Al-Menbar – Tribuna Naţională Islamică, aripa politică a Societăţii Al Eslah, a obţinut şapte din cele 40 de locuri din Camera Deputaţilor din Bahrain. Ulterior, ca urmare a refuzului de a susţine ratificarea aderării Bahrainului la International Covenant on Civil and Political Rights – Pactul internațional privind drepturile civile și politice şi a conflictului subsecvent cu regimul de la Manama, influenţa Frăţiei s-a diminuat, în anul 2010 Al-Menbar obţinând doar două locuri în parlament[9].
  • Începând cu anul 2003, Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP) a devenit principala forţă politică în Turcia, atât actualul preşedinte, Recep Tayyip Erdoğan, cât şi cel anterior, Abdullah Gül, fiind membrii fondatori ai acestui partid[10].

_______________________________________

[1]The Meir Amit Intelligence and Terrorism Information Center, The structure and funding sources of the Muslim Brotherhood, CRETHI PLETHI, 19.06.2011, http://www.crethiplethi.com/the-structure-and-funding-sources-of-the-muslim-brotherhood/global-islam/2011/, accesat la data de 07.07.2017

[2]Mohannad Sabry, Muslim Brotherhood’s media machinations, Al Monitor, 29.07.2014,

http://www.al-monitor.com/pulse/originals/2014/07/muslim-brotherhood-media-egypt-propaganda.html, accesat la data de 07.07.2017; Shaimaa Ibrahim, A Study of Official Media Outlets of Muslim Brotherhood Group and Freedom and Justice Party in Egypt, The American University in Cairo: School of Global Affairs and Public Policy, May 2013

[3]Meira Svirsky, Muslim Brotherhood Inside American Colleges, CLARION project, 16.05.2013, accesat la data de 07.07.2017

[4]Chuck Ross, ‘Yikes!’: Influential Think Tanks In The Tank For Foreign Governments, The Daily Caller, 09.07.2014, http://dailycaller.com/2014/09/07/yikes-influential-think-tanks-in-the-tank-for-foreign-governments/, accesat la data de 07.07.2017

[5]Bob Dreyfuss, Al Jazeera’s Muslim Brotherhood Problem, The Nation, 10.07.2013, https://www.thenation.com/article/al-jazeeras-muslim-brotherhood-problem/, accesat la data de 07.07.2017

[6]Scott W. Johnson, Coming Clean About CAIR, National Review, 22.08.2007, http://www.nationalreview.com/article/221895/coming-clean-about-cair-scott-w-johnson, accesat la data de 07.07.2017

[7]John Mintz, Douglas Farah, In Search Of Friends Among The Foes, Washington Post, 11.09.2004, http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/articles/A12823-2004Sep10.html, accesat la data de 08.07.2017

[8]Ikhwan in America, https://www.investigativeproject.org/redirect/Ikhwan_in_American-Zeid_Al-Nomann.pdf, accesat la data de 07.07.2017

[9]Eman Ahmed, idem.op.cit.

[10]Alba Iulia Catrinel Popescu, The decline of Kemalism and Turkey’s „grey zone” destiny, „GEOSTRATEGIC PULSE” Supplement, no 237, 20 May 2017, INGEPO-Consulting Braşov

____________________________

  • După căderea regimului lui Saddam Hussein în anul 2003, Partidul Islamic condus de vice-preşedintele Tariq Al-Hashimi, a devenit principala forţă politică a populaţiei sunnite irakiene[1].
  • În urma alegerilor parlamentare desfăşurate în Egipt în cursul anului 2005, candidaţii independenţi – afiliaţi în realitate Frăţiei Musulmane – au ocupat 88 de locuri, reprezentând 20% din numărul total de mandate[2]. Astfel, Frăţia Musulmană a devenit, în mod legal, principala forţă de opoziţie la adresa regimului Mubarak. În anul 2007, aceeaşi organizaţie a publicat Draft Platform of Political Party[3]Proiectul de Constituire a unui Partid Politic, care nu a fost niciodată finalizat. Apreciat de unii analişti optimişti drept un pas spre democratizare, proiectul politic al Frăţiei reprezintă, în fapt, o „democratizare” sub rigorile Shariah, care prevede un „consiliu al înţelepţilor” cu rol de supervizor al activităţii guvernamentale şi accesul limitat al femeilor în viaţa publică.
  • În anul 2005, în arhipelagul Maldivelor s-a înfiinţat partidul radical Adhaalath – al Justiţiei. Considerat a fi ramura politică a Frăţiei locale, Adhaalath militează pentru implementarea Shariah, limitarea libertăţilor femeilor, interzicerea cultului morţilor şi implicit interzicerea vizitelor la Tasawuf – mormintele şi altarele Sufi, inclusiv la mormântul lui Abu Barakat Berberi, personajul istoric de al cărui nume este legată islamizarea arhipelagului[4].
  • În anul 2007, în Mauritania s-a constituit Tewassoul National Rally for Reform and development – Mişcarea Naţională pentru Reformă şi Dezvoltare Tewassoul, prima formaţiune politică oficială a Frăţiei locale[5].
  • În anii 2000, Mişcarea Societăţii pentru Pace afiliată Mişcării a devenit parte a coaliţiei tripartide care l-a sprijinit politic pe preşedintele algerian Abdelaziz Bouteflika[6].
  • În Maroc, Partidul Justiţiei şi al Dezvoltării afiliat Mişcării a devenit principala forţă politică a ţării, câştigând atât scrutinul din 2011 cât şi pe cel din anul 2016, când a obţinut şi postul de prim ministru (Abdelilah Benkirane) [7].
  • În Tunisia, Ennahda a devenit principala forţă politică după alegerile din anul 2011 dar, ulterior, influenţa sa s-a mai diminuat[8].

În anul 2001, (Sheikh) Raad Salah, lider palestinian al Frăţiei, şi-a anunţat intenţia de a aduce apă din fântana „sfantă” Zamzam din Mecca la Moscheea Al Aksa din Ierusalim pentru a lega între ele „locurile sfinte” [9]. Declaraţia respectiva a deschis prăpastia dintre Fraţi şi foştii lor protectori saudiţi. Primul semnal al acestei fracturi l-a reprezentat un interviu din noiembrie 2002 acordat de ministrul saudit de interne, prinţul Naif bin Abdul-Aziz Al Saud, cotidianului kuweitian Al-Siyasah, în care a denunţat „ingratitudinea” Frăţiei Musulmane, pe

_______________________________________

[1]Iraqi Islamic Party, idem.op.cit.

[2]James Traub, Islamic Democrats?, The New York Times Magazine,  29.04.2007, http://www.nytimes.com/2007/04/29/magazine/29Brotherhood.t.html, accesat la data de 07.07.2017

[3]Nathan J. Brown, Amr Hamzawy, The Draft Party Platform of the Egyptian Muslim Brotherhood: Foray Into Political  Integration or Retreat  Into Old Positions?, Carnegie Endowment for International Peace, 2008, http://carnegieendowment.org/files/cp89_muslim_brothers_final.pdf, accesat la data de 29.03.2017

[4]Rohan Gunaratna, Stefanie Kam, Handbook of Terrorism in the Asia–Pacific, Insurgency and Terrorism Series, Vol.10, Imperial College Press, June 22, 2016, pp.340-341

[5]Alex Thurston, Mauritania’s Islamists,  Carnegie Middle East Center, 01.03.2012, http://carnegie-mec.org/publications/?fa=47312#, accesat la data de 07.07.2017

[6]Dalia Ghanem-Yazbeck, idem.op.cit.

[7]Justice and Development Party: Morocco, 26.02.2016, InternationalRelations.org, http://internationalrelations.org/justice-and-development-party-morocco/, accesat la data de 08.07.2017

[8]Hussein Ibish, Is this the end of the failed Muslim Brotherhood project?, The National, 05.10.2013,  https://www.thenational.ae/is-this-the-end-of-the-failed-muslim-brotherhood-project-1.478124, accesat la data de 08.07.2017

[9]Mordechai Kedar, Why the Saudis and Muslim Brotherhood Hate Each Other, Arutz Sheva, 13.05.2014, http://www.israelnationalnews.com/Articles/Article.aspx/14994, accesat la data de 07.04.2017

__________________________

care a descris-o drept „sursa tuturor problemelor din lumea islamică” [1]. Ulterior, prăpastia s-a adâncit sub impactul declaraţiilor liderilor palestinieni ai Frăţiei şi a anvergurii globale a organizaţiei. În acest sens, trebuie menţionat discursul unui alt lider al Mişcării, Sheikh Safwat Hijazi, din data de 1 mai 2012 care a redeschis o dispută mai veche privind locurile de pelerinaj ale Islamului[2]. Reluând o idee vehiculată încă din perioada secolului al XIII-lea, Hijazi a afirmat că Ierusalimul va fi viitoarea capitală a Califatului Global şi nu Mecca sau Medina[3]. Evident, o astfel de perspectivă nu a fost deloc plăcută ambiţiilor Arabiei Saudite de lider al lumii sunnite şi de unic „gardian al locurilor sfinte”, care se vede nevoită să împartă acest statut cu Palestina[4].

În aceasta etapă se conturează:

  • statele „sponsor” ale Frăţiei Musulmane, implicate activ în finanţarea reţelelor de mass-media, academice şi think thank-uri menite să susţină „democratizarea” spaţiului islamic şi a lumii arabe în mod special – Qatar şi Turcia,
  • statele „refugiu” pentru militanţi – Qatar, Turcia, Sudan, Somalia, Maroc, Pakistan, Afganistan, Bosnia – Herţegovina, Albania, Kosovo, Teritoriile Palestiniene – Gaza.

 

  • Perioada 2011 – 2012, „primăvara arabă”

În data de 17 decembrie 2010, tunisianul Mohammed Bouazizi s-a autoincendiat în semn de protest faţă de regimul autocrat al preşedintelui Zine El Abidine Ben Ali. Beneficiind de un lobby puternic la Casa Albă în perioada administraţiei lui Barack Hussein Obama[5] precum şi de reţelele de mass-media şi de think-thank-uri fidelizate prin sponsorizări masive, Frăţia Musulmana a speculat eficient sinuciderea lui Bouazizi, declanşând „primăvara arabă” – valul de anarhie şi de insurgenţă care a cuprins state din nordul Africii şi Orientul Mijlociu, soldat cu răsturnarea de la putere a regimurilor naţionaliste arabe, seculare, republicane. Astfel, regimul Hosni Mubarak s-a confruntat cu proteste violente care au dus la demisia preşedintelui egiptean – unul dintre aliaţii SUA în lumea arabă, în data de 11 februarie 2011, după 30 de ani de guvernare. La scurt timp de la demisia lui Mubarak, Frăţia Musulmană a înfiinţat Partidul Libertăţii şi al Justiţiei avându-l drept lider pe doctorul în inginerie Mohammed Morsi, un fost conferenţiar al California State University, Northridge[6].

Evenimentele au continuat în Libia unde, dupa 42 de ani de putere absolută, colonelul Muammar el Gaddafi a fost ucis, în data de 20 octombrie 2011. Ironia face ca tocmai preşedintele francez Nicholas Sarkozi, a cărui campanie prezidenţială se pare că a beneficiat

_________________________________-

[2]Mordechai Kedar, idem.op.cit.

[3]We have seen the dream of the Islamic Caliphate, the Land of the Caliphate, come to pass – Allah willing – the group (MB, ed.) and its party. We have seen the great dream that we all dream of, the ‘United Arab Nations’.  The ‘United Arab Nations’ will return, Allah willing, by this man’s hand, with the help of his party. And the capital of the ‘United Arab Nations’ will be Jerusalem, Allah willing. Our capital will not be Cairo, nor Mecca nor Medina, Allah willing, and our slogan will be „Millions of shahids march on Jerusalem” – Mordechai Kedar, Why the Saudis and Muslim Brotherhood Hate Each Other, Arutz Sheva, 13.05.2014, http://www.israelnationalnews.com/Articles/Article.aspx/14994, accesat la data de 07.04.2017

[4]Mordechai Kedar, idem.op.cit.

[5]Clare M. Lopez, History of Muslim Brotherhood Penetration of the U.S. Government, Counter Jihad Report, Gatestone Institute, 15.04.2013, https://counterjihadreport.com/history-of-muslim-brotherhood-penetration-of-the-u-s-government/ (accessed on 28.03.2017)

[6]Mohamed Morsy Fast Facts, CNN Library, 23.06.2016, http://edition.cnn.com/2012/12/28/world/meast/mohamed-morsy–fast-facts/index.html, accesat la data de 07.04.2017

____________________________________

de sponsorizări importante din partea liderului libian[1], să fie principalul iniţiator al coaliţiei care avea să ducă la bun sfârşit misiunea de eliminare a lui Gaddafi[2]. A urmat Ali Abdullah Saleh, preşedintele Yemenului care, la data de 27 februarie 2012, a fost obligat să demisioneze, după 32 de ani în care s-a aflat la conducerea statului. Protestele au cuprins şi alte state din regiune precum Algeria, Iordania, Cisiordania, Liban, Irak, Arabia Saudită, Oman, Bahrain, Maroc, Kuweit dar nu au determinat schimbări de regim politic. Explicaţia acestui deznodământ diferit stă mai puţin în capacitatea forţelor de ordine locale de a gestiona situaţiile şi, mai mult în interesul Frăţiei Musulmane şi ai aliaţilor ei (conjuncturali sau nu) de a-şi consolida puterea politică în statele respective, prin presiunea exercitată asupra autorităţilor.

Valul contestatar a mai cuprins Iranul şi o serie de state sub-sahariene precum Sahara Occidentală, Sudan, Mauritania, Gabon, Somalia, Djibouti, Senegal dar a fost de mică amploare, a avut un caracter mimetic, fiind rezultatul nemulţumirii localnicilor faţă de situaţia economico-socială şi politică din statele respective, în conivenţă sau nu cu acţiunea unor facţiuni nemulţumite din cadrul Frăţiei locale (de exemplu neînţelegerile dintre Omar al-Bashir şi Hassan al Turabi în Sudan[3]). În data de 26 ianuarie 2011, s-au declanşat manifestaţii de stradă împotriva regimului sirian al lui Bashar al Assad. Prelungirea conflictului şi internationalizarea sa au transformat Siria într-un stat eşuat, chiar dacă preşedintele Assad se mai afla, încă, la putere.

Aceste revoluţii nu au însemnat neapărat înlocuirea unui sistem deficitar cu unul mai funcţional. Din contra, naţionalismul socialist arab a reprezentat o contrapondere a islamismului ultraconservator al Frăţiei Musulmane şi al foştilor săi aliaţi saudiţi. Sau, altfel spus ummah al arabiyahlumea arabă a reprezentat o contrapondere la ummah al islamiyah – lumea islamică. Lideri precum Gaddafi, Ben Ali, Ali Abdullah Saleh, Hafez şi Bashir al Assad au fost adepţi ai Reformei Turce cu variantele sale moderne ba’ath-ismul şi nasser-ismul, curentele politice care au stat la baza creării Mişcării de Nealiniere şi care au combinat elemente ale socialismului arab cu naţionalismul.

Dispariţia acestor regimuri laice, socialiste, republicane nu a fost urmată de venirea la putere a unor sisteme viabile, rezultatul fiind recrudescenţa islamismului ultraconservator şi transformarea întregii regiuni sud-mediteraneene şi a Orientului Mijlociu într-un spaţiu de insecuritate, de conflictualitate, teatru de operaţiuni al unor războaie de tip proxy, cu state eşuate, pepiniere ale terorismului islamist. Aceste evenimente s-au suprapus focarului de instabilitate din Irak, unde căderea regimului Saddam Hussein a generat o criză prelungită.

  • 2012 – 2013: etapa guvernării Frăţiei Musulmane în Egipt şi a constituirii patrulaterului islamist Egipt – Sudan – Turcia – Qatar, crearea ISIL, eşuarea Libiei.

La data de 30 iunie 2012, Mohammed Morsi a câştigat alegerile prezidenţiale din Egipt. La scurt timp de la preluarea puterii, Morsi a demarat procesul de islamizare a societăţii egiptene. A inceput cu tentativa, blocată de Curtea Constituţională Supremă, de a revalida Shura – Consiliul Consultativ, camera superioară a Parlamentului, dizolvată de guvernul militar interimar (care a funcţionat de la demisia preşedintelui Mubarak până la organizarea alegerilor prezidenţiale). A urmat incercarea de islamizare a armatei prin trecerea forţată în

______________________________________

[1]Angelique Chrisafis, French inquiry opens into allegations Gaddafi funded Sarkozy 2007 campaign, 19.04.2013, The Guardian,  http://www.theguardian.com/world/2013/apr/19/french-inquiry-gaddafi-sarkozy-2007-campaign, accesat la data de 20.04.2015

[2]La cererea Frantei, Libanului si Marii Britanii, CS al ONU a adoptat Rezolutia 1973. Aceasta a asigurat cadrul legal de constituire a coalitiei militare care a intervenit in Libia in favoarea rebelilor.

[3]W. J. BERRIDGE, Hassan al-Turabi: Sudan’s democrat turned authoritarian (1932-2016), African Arguments, 08.03.2016, http://africanarguments.org/2016/03/08/hassan-al-turabi-sudans-democrat-turned-authoritarian-1932-2016/,  accesat la data de 07.04.2017

______________________________________

rezervă a mareşalului Mohammed Hussein Tantawi (ministrul apărării în perioada preşedintelui Mubarak), a generalului Sami Anan, Şeful Statului Major General şi a altor ofiţeri de rang înalt, şi înlocuirea lor cu islamişti. A continuat cu emiterea unui decret prin care a blocat dreptul constituţional de anulare în justiţie a deciziilor prezidenţiale. Şi, totul a culminat cu promulgarea noii Constituţii islamiste tip Shariah[1]. În plan extern, Morsi a mediat acordul de armistiţiu dintre Hamas şi Israel după violenţele din noiembrie 2012 şi a efectuat prima vizită a unui şef de stat egiptean în Iran după anul 1979. Totodată, s-a constituit patrulaterul islamist Egipt-Sudan-Turcia-Qatar[2] plus Gaza şi Pakistan, care urma să coaguleze viitorul Califat Global cu capitala la Ierusalim.

Dar, procesul de islamizare a Egiptului a fost întrerupt de intervenţia în forţă a armatei egiptene (sprijinită din exterior de Arabia Saudită şi, se pare, de Israel[3]) care, la data de 3 iulie 2013, i-a arestat pe Morsi şi pe ceilalţi lideri ai Frăţiei Musulmane şi a suspendat Constituţia islamistă[4]. În plan intern, intervenţia armatei a fost sprijinită de Ahmed el-Tayeb, Marele Sheikh al Moscheii Al Ahzar, de Tawadros, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Copte[5] şi de liderul opoziţiei, Mohamed ElBaradei[6]. Preşedintele Curţii Constituţionale Supreme, Adly Mansour, a fost desemnat preşedinte interimar al Egiptului. Reacţiile externe au variat de la felicitări adresate puciştilor (Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite), la atitudini neutre şi rezervate (majoritatea statelor) şi până la critici vehemente (Turcia prin vocea preşedintelui Erdoğan şi Tunisia prin vocea liderului partidului Ennahda, Rachid Gannouchi) [7]. Puciul a fost urmat de o perioadă de confruntări între militanţii Frăţiei şi militari. Într-un final, militanţii Frăţiei au fost arestaţi sau au fost obligaţi sa fuga in „statele refugiu”, Mişcarea fiind interzisă de autorităţile de la Cairo[8]. O parte a acestor militanţi au ajuns în Turcia cu largul sprijin al Hamas şi al Qatarului[9].

Celelalte repere istorice ale perioadei sunt:

La data de 8 aprilie 2013, războiul civil sirian s-a complicat prin apariţia organizaţiei intitulate Statul Islamic din Irak şi Levant ISIL[10], rezultata în urma fuziunii a două organizaţii islamiste afiliate Al Qa’ida: Jabhat al-NusraFrontul al-Nusra şi Statul Islamic din Irak ISI. Fuziunea a fost contestată atât de Abu Mohammad al-Julani, liderul Frontului al-Nusra cât şi de Ayman al-Zawahiri, liderul suprem Al Qa’ida[11] (dupa lichidarea lui Osama

______________________________________________

[1]Mohamed Morsy Fast Facts, idem.op.cit.

[2]Richard Miniter, idem.op.cit.

[3]Mordechai Kedar, idem.op.cit.

[4]Mohamed Morsy Fast Facts, idem.op.cit.

[5]Ahmed Morsy, Nathan Brown, Egypt’s Al Ahzar Steps Forward, Carnegie Endowment for International Peace, 07.11.2013, http://carnegieendowment.org/2013/11/07/egypt-s-al-azhar-steps-forward-pub-53536, accesat la data de 07.04.2017

[6]ElBaradei not confirmed as Egypt PM, Al Jazeera, 07.07.2013, http://www.aljazeera.com/news/middleeast/2013/07/201376165715352978.html, accesat la data de 07.04.2017

[7]International reactions to Morsi’s removal, Al Jazeera, 05.07.2013, http://www.aljazeera.com/news/middleeast/2013/07/201373223029610370.html , accesat la data de 07.04.2017

[8]Patrick Kingsley, Muslim Brotherhood banned by Egyptian court, The Guardian, 23.09.2013, https://www.theguardian.com/world/2013/sep/23/muslim-brotherhood-egyptian-court,  accesat la data de 07.04.2017

[9]Gordon M. Hahn, Obama’s Muslim Brotherhood Strategy, the ‘War’ Against Jihadism, and Russia’s Syria Intervention, Part 3: Obama’s America and Erdogan’s Turkey, Russian and Eurasian Politics, https://gordonhahn.com/2016/04/03/obamas-muslim-brotherhood-strategy-the-war-against-jihadism-and-russias-syria-intervention-part-3-obamas-america-and-erdogans-turkey/   (accessed on 28.03.2017)

[10]Qaeda in Irak confirms Syria’s Nusra is part of network, Agence France-Presse, 09.04.2013, http://www.globalpost.com/dispatch/news/afp/130409/qaeda-iraq-confirms-syrias-nusra-part-network, accesat la data de 24.05.2015

[11]Al-Nusra Commits to al-Qaida, Deny Irak Branch ‘Merger’, Naharnet Newsdesk, 10.04.2013, http://www.naharnet.com/stories/en/78961-al-nusra-commits-to-al-qaida-deny-iraq-branch-merger/, accesat la data de 24.05.2015

_______________________________________

  • bin Laden din data de 2 mai 2011) dar parte dintre militanţii al-Nusra au rămas fideli ISIL. Proaspăt creata organizaţie teroristă ISIL, originară pe linia Al Qa’ida tot din Frăţia Musulmană[1], a lansat o serie de atacuri extrem de sângeroase asupra forţelor opoziţiei siriene aliate ale SUA (alcătuită predominant din kurzi şi membrii ai Frăţiei Musulmane siriene) pe care au jurat să le strivească[2].
  • În urma asasinării lui Gaddafi, Libia a devenit teatrul unui război civil între facţiuni islamiste afiliate Frăţiei Musulmane, Al Qa’ida şi ISIL/DAESH şi facţiuni seculare. În scurt timp războiul a dobândit caracter proxy, prin interferenţa Qatarului şi, parţial, a Turciei de partea islamiştilor din guvernul de uniune naţională de la Tripoli (recunoscut de ONU), respectiv a Egiptului, Arabiei Saudite şi Emiratelor Arabe Unite de partea Armatei Naţionale Libiene condusă de generalul Khalifa Haftar[3].
  • 2014 – prezent: etapa regrupării militanţilor Frăţiei în Turcia, a emergenţei DAESH, a crizei migraţiei, a crizei din Consiliul de Cooperare al Golfului şi a acuzaţiilor de terorism la adresa organizaţiei. Ea corespunde preşedenţiei generalului Abdel Fattah Saeed Hussein Khalil el-Sisi.

În urma alegerilor prezidenţiale din mai 2014, fostul ministru al apărării din perioada regimului Morsi, generalul el-Sisi, a devenit cel de-al şaselea preşedinte al Egiptului. Acesta a readus societatea egipteană în linia seculară. La data de 18 iunie 2016, Mohammed Morsi a fost condamnat la 25 de ani de închisoare pentru spionaj în favoarea Qatarului şi la alţi 15 ani pentru alte delicte[4].

Celelalte repere istorice ale perioadei sunt:

În data de 3 februarie 2014, Al Qa’ida a anunţat incetarea cooperării cu ISIL pe fondul  divergenţelor ideologice dintre lideri[5] iar, în data de 29 iunie 2014, ISIL s-a autointitulat Statul Islamic – DAESH, a proclamat Califatul Global iar Abu Bakr al-Baghdadi a devenit Calif[6]. În timp, disensiunile dintre DAESH şi Al Qa’ida s-au adâncit. În data de 13 noiembrie 2014, al-Baghdadi a anunţat expansiunea DAESH către statele „infidele” Arabia Saudită, Yemen, Egipt, Libia şi Algeria[7] declarate „provincii operaţionale” ale DAESH, orice alte mişcări islamiste neafiliate fiind declarate ilegitime. Cum afilierea mişcărilor islamiste operaţionale în statele „infidele” era către Al Qa’ida, declaraţia lui al-Baghdadi a reprezentat un ultimatum la adresa islamiştilor, care trebuiau să aleagă între afiliere şi coliziune cu forţele DAESH[8]. În paralel, s-a declanşat seria de atentate teroriste asupra

______________________________________

[1]Egyptian FM: Daesh are an offshoot of the Muslim Brotherhood, MEMO Middle East Monitor, 13.04.2017, https://www.middleeastmonitor.com/20170413-egyptian-fm-daesh-are-an-offshoot-of-the-muslim-brotherhood/, accesat la data de 24.05.2017

[2]Erica Solomon, Al Qaeda group vows to attack Syrian rebels, opposition leaders, 08.01.2014, Reuters, http://www.reuters.com/article/2014/01/08/us-syria-crisis-qaeda-idUSBREA070E220140108, accesat la data de 24.05.2015

[3]Andrew Mc Gregor, Qatar’s Role in the Libyan Conflict: Who’s on the Lists of Terrorists and Why, The JAMESTOWN Foundation, 14.07.2017,  https://jamestown.org/program/qatars-role-libyan-conflict-whos-lists-terrorists/, accesat la data de 24.05.2017

[4]Mohamed Morsy Fast Facts, idem.op.cit.

[5]Oliver Holmes, Al Qaeda breaks links with Syrian militant group ISIL, Reuters, 03.02.2014, http://www.reuters.com/article/2014/02/03/us-syria-crisis-qaeda-idUSBREA120NS20140203, accesat la data de 26.05.2015

[6]Adam Withnall, Irak crisis: Isis changes name and declares its territories a new Islamic state with ‘restauration of caliphate’ in Middle East, The Independent, 29.06.2014, http://www.independent.co.uk/news/world/middle-east/isis-declares-new-islamic-state-in-middle-east-with-abu-bakr-albaghdadi-as-emir-removing-iraq-and-syria-from-its-name-9571374.html, accesat la data de 25.04.2015

[7]Thomas Joscelyn, Analisys: Islamic State snuff videos help to attract more followers, 17.11.2014,The LONG WAR Journal, http://www.longwarjournal.org/archives/2014/11/analysis_islamic_sta_1.php, accesat la data de 25.04.2015

[8]Thomas Joscelyn, Analisys: Islamic State snuff videos help to attract more followers, idem. op.cit.

__________________________________________–

  • obiectivelor europene, revendicate de DAESH, marcându-se instituirea celui de-al patrulea val de terorism islamist.
  • În martie 2014 saudiţii decid introducerea Frăţiei Musulmane în lista organizatiilor teroriste[1] fiind urmaţi, în noiembrie 2014, de autorităţile din Emiratele Arabe Unite[2]. Şi unii şi alţii cer Qatarului să-i expulzeze pe militanţii Frăţiei[3], care sunt preluaţi de Turcia. Acelaşi lucru este cerut de către Egipt, autorităţilor din Tunisia, Iordania, Algeria şi Sudan. Chiar şi după arestarea lui Morsi şi interzicerea organizaţiei pe teritoriul Egiptului, Turcia a continuat să asigure sprijin politic, de intelligence şi militar Frăţiei, fiind de notorietate arestarea, în anul 2014, de către autorităţile de la Cairo, a ofiţerului turc Irshad Hoz, acuzat că furniza armament şi luptători organizaţiei[4].
  • Ulterior, divergenţele privind Frăţia Musulmană au generat criza din iulie 2017, din cadrul Consiliului de Cooperare al Golfului, dintre Qatar şi monarhiile aliniate Arabiei Saudite. Astfel, într-un gest fără precedent, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Bahreinul cărora li s-au alăturat Egiptul, Yemenul şi Maldivele au întrerupt relaţiile diplomatice cu Qatarul ca urmare a sprijinului acordat de acest stat Frăţiei Musulmane[5]. Mai mult, saudiţii au publicat o listă de 12 organizaţii şi 59 de persoane pe care le-au acuzat de activităţi teroriste, toate afiliate Frăţiei[6].
  • În anul 2015, din Frontul Acţiunii Islamice iordaniene s-a desprins o ramură considerată

moderată care a înfiinţat Iniţiativa Zamzam[7] iar, în aprilie 2016, autorităţile iordaniene au

închis Cartierul General al Frăţiei din Amman întrucât nu ar funcţiona cu autorizaţie legală[8].

Totodată se conturează o alianţă între Frăţie şi Iran, deja activă în Yemen, unde rebelii Houthis din gruparea Ansar al-Allah beneficiază de sprijinul acestei organizaţii, conform declaraţiei autorităţilor yemenite[9] (există declaraţii ale liderului Al Qa’ida din Yemen care susţin că Frăţia Musulmană este parte a coaliţiei anti-houthis[10]). De altfel, Dawah a devenit cel mai mare partid din Kurdistanul iranian, acesta acţionând în ultima campanie electorală prezidenţială de partea lui Hassan Rouhani. În timp de Dawah este implicat îndeosebi în

___________________________________________________

[1]Saudi to remove Muslim Brotherhood from terrorist lists, MEMO Middle East Monitor, 08.12.2016, https://www.middleeastmonitor.com/20161208-saudi-to-remove-muslim-brotherhood-from-terrorist-lists/, accesat la data de 07.04.2017

[2]UAE lists Muslim Brotherhood as terrorist group, Reuters, 15.11.2014, http://www.reuters.com/article/us-emirates-politics-brotherhood-idUSKCN0IZ0OM20141115, accesat la data de 25.04.2015

[3]Pana atunci, mare suporter al organizatiei in Orientul Mijlociu.

[4]Gordon M. Hahn, Obama’s Muslim Brotherhood Strategy, the ‘War’ Against Jihadism, and Russia’s Syria Intervention, Part 3: Obama’s America and Erdogan’s Turkey, Russian and Eurasian Politics, https://gordonhahn.com/2016/04/03/obamas-muslim-brotherhood-strategy-the-war-against-jihadism-and-russias-syria-intervention-part-3-obamas-america-and-erdogans-turkey/, accesat la data de 28.03.2017

[5]Tamara Qiblawi, Mohammed Tawfeeq, Elizabeth Roberts, Hamdi Alkhshali, Qatar rift: Saudi, UAE, Bahrain, Egypt cut diplomatic ties,CNN, 27.07.2017, http://edition.cnn.com/2017/06/05/middleeast/saudi-bahrain-egypt-uae-qatar-terror/index.html,  accesat la data de 07.08.2017

[6]Terror list: 59 individuals and 12 Qatari-affiliated entities as listed in the Saudi, UAE, Bahraini, Egyptian statement, Arab News, http://www.arabnews.com/node/1112391/saudi-arabia, accesat la data de 07.08.2017 

[7]Osama Al Sharif, Zamzam Rattles Jordan’s Muslim Brothers, Al Monitor, 06.10.2013, http://www.al-monitor.com/pulse/originals/2013/10/zamzam-jordan-brotherhood-sharif.html, accesat la data de 07.08.2017 

[8]Jordan closes Muslim Brotherhood headquarters in Amman, Al Jazeera, 14.04.2016, http://www.aljazeera.com/news/2016/04/jordan-closes-muslim-brotherhood-headquarters-amman-160413114049536.html, accesat la data de 07.08.2017 

[9]Yemen: Muslim Brotherhood causing tension between Saudi Arabia, UAE, MEMO Middle East Monitor, 03.05.2017, https://www.middleeastmonitor.com/20170503-yemen-muslim-brotherhood-causing-tension-between-saudi-arabia-uae/, accesat la data de 07.08.2017

[10]Ryan Mauro, Al-Qaeda in Yemen Confirms Muslim Brotherhood Ties, Clarion Project, 04.05.2017, https://clarionproject.org/al-qaeda-in-yemen-confirms-muslim-brotherhood-ties/, accesat la data de 07.08.2017

___________________________________________

activităţi sociale, cealaltă ramură a Frăţiei, intitulată Şcoală Coranică, este cea activă politic, existând o cooperare evidentă între guvernul iranian şi această organizaţie[1].

De asemenea, există opinii pertinente (precum cea a preşedintelui ceh Milos Zeman[2] şi a premierului ungar Viktor Orban[3]) conform cărora Frăţia Musulmană s-ar afla în spatele valului migraţionist cu care se confruntă Europa în ultimii 3 ani.

Conform site-ului oficial al Mişcării www.ikhwanweb.com, la începutul anului 2017 partidele afiliate Fraţiei deţineau: 39 din cele 249 de locuri din „Casa Poporului” din Afganistan (15,66%); 2 din cele 40 de locuri din Consiliul Reprezentanţilor din Bahrain (5%); 40 din cele 560 de locuri din Consiliul Reprezentanţilor Poporului din Indonezia (7,14%); 4 din cele 325 de locuri din Consiliul Reprezentanţilor din Irak (1,23%); 1 din cele 128 de locuri din Parlamentul Libanez (0,78%); 16 din cele 146 de locuri din Adunarea Naţională din Mauritania (10,95%); 74 din cele 132 de locuri din Consiliul Legislativ Palestinian (56,06%), 323 din cele 354 de locuri din Adunarea Naţională Sudaneză (91,24%); 69 din cele 217 locuri din Adunarea Reprezentanţilor Poporului din Tunisia (31,79%); 46 din cele 301 locuri din Casa Reprezentanţilor din Yemen (15,28%).

Din acest scurt istoric putem extrage următoarele observaţii:

  • Obiectivul organizaţiei este acela de a clădi Califatul Global cu capitala la Ierusalim;
  • Strategia organizaţiei a fost una a „paşilor mărunţi”, aplicată iniţial în Egipt şi, mai apoi, în toate celelalte state;
  • Strategia organizaţiei a respectat succesiunea: aripa confesională/academicăaripa financiară/economicăaripa socialăaripa militantă (la vedere până la mijlocul anilor 1950) – aripa politică susţinută de aripa mass-media/think-thank-uri/societate civilă;
  • Extinderea globală a reţelei s-a realizat concentric, în jurul axului egiptean, reuşind să cuprindă cvasitotalitatea continentelor;
  • Alianţele cu alte organizaţii s-au clădit în jurul elementelor ideologice comune (antisemitism/anticomunism/antiliberalism/anticreştinism – alianţa cu regimul nazist, anticomunism – alianţa cu CIA, anticreştinism/antiliberalism – alianţa cu neomarxişti/anarhişti/separatişti, conflictul cu saudiţii în privinţa locurilor de pelerinaj ale Islamului – alianţa în devenire cu Iranul);
  • Pe fondul riscului de disoluţie militară şi de pierdere a sprijinului populatiei, începând cu anul 1970 aripa militantă s-a delimitat de restul organizaţiei, lăsând impresia de actor independent;
  • Strategia de disociere faţă de aripa militantă a creat conceptele de islamism moderat/radical, a distras atenţia liderilor politici/opiniei publice de la „reţeaua mamă” şi a creat imaginea de firewall a organizaţiei în faţa jihadiştilor, utilă în relaţia cu serviciile de intelligence şi cu opinia publică;
  • Aripa militantă se activează întotdeauna în contextul breşelor de securitate/instabilităţii politice (implozia URSS, criza iugoslavă, „primăvara arabă”);

_____________________________________________________

[1]History of Sunni political Islam in Eastern Kurdistan (Iran), idem.op.cit.

[2]Matthew Day, Muslim Brotherhood ‘using migrants as invasion force’ to seize control of Europe, Czech president claims, The Telegraph, 05.01.2016, http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/czechrepublic/12082757/Muslim-Brotherhood-using-migrants-as-invasion-force-to-seize-control-of-Europe-Czech-president-claims.html,  accesat la data de 07.08.2017

[3]Ben Barrack, Soros continuing Hitler’s Legacy with Muslim Brotherhood in Europe, WB Daily, 28.07.2017, http://www.wbdaily.com/big-government/soros-continuing-hitlers-legacy-through-islamization-of-europe/, accesat la data de 18.08.2017

______________________________________________

  • Au existat patru valuri de terorism islamist generate direct sau indirect de organizaţie: anii 1940- Aparatul secret, anii 1970-1980 – Jihadul Islamic, Hamas, Grupul Islamic Armat etc, anii 1990 – Al Qa’ida, începând cu anul 2014 – DAESH;
  • Înca din primii ani de fiinţare a organizaţiei organizaţia a utilizat componente de tip soft power (sociale, confesionale, educaţionale) şi de tip hard power (terorismul);
  • În nomenclatorul organizaţiilor sociale/partidelor politice afiliate se întâlnesc constant cuvintele dreptate, justiţie, prosperitate, reformă, călăuză;
  • Începând cu anii 1970 s-a pus accent pe dezvoltarea aripii politice, preluarea puterii în mod democratic urmată de islamizarea societăţii prin constituţii islamiste – Shariah (Sudan, Egipt, Turcia);
  • Organizaţia a oferit aliaţilor săi militantii necesari împlinirii unor scopuri geopolitice la schimb cu tolerarea dezvoltării componentelor soft-power;
  • Există un fenomen de facţionalizare în interiorul aripii militante care poate genera grupări rebele dar, care servesc, în final, obiectivelor organizaţiei;
  • Dacă, iniţial, prozelitismul şi, implicit, succesul organizaţiei s-au datorat în mod special aripii sociale, care s-a adresat inegalităţilor sociale şi impotenţei administrative a regimurilor post-coloniale din spaţiul islamic, ulterior această aripă a împărţit succesul cu aripa confesională/educativă, foarte eficientă în cazul statelor bogate din Golf, Europa, SUA, Asia Centrală.
  1. Ideologie pe scurt[1]

Islamul reprezintă deopotrivă o religie şi un sistem juridic, social, administrativ, politic. În cadrul fiecarei denominaţiuni constituite după schisma islamică[2] (655 d.Hr. – 661d.Hr.), s-au diferenţiat şcoli juridice (Fiqh) care normează societatea conform dreptului canonic (Shariah) rezultat din interpretarea proprie a Quran-ului, cutumei – faptele şi tradiţia profetului (Sunnah), reflecţiei analogice (Qiyas) şi consensului învăţaţilor (Iğmā ulamā). La ora actuală, în sunnism funcţionează şcolile juridice malekită[3], shafi’ită[4], hanefită[5] şi hanbalită. Mai există şi o a cincea şcoală juridică, zahirită[6], contestată de unii teologi. Primele trei şcoli juridice sunnite iau în consideraţie si norme derivate din reflecţia analogică, fiind considerate moderate. Școala hanbalită, fondată de clericul Ahmad bin Hanbal (780-855 d.Hr.), respinge cu desăvârșire reflecția, susținând aplicarea strictă a Quran-ului și a cutumei[7], motiv pentru care este considerată ultraconservatoare. Până în secolul al XVIII-

______________________________________________

[1]Sinteza prezentării conservatorismului Sunnah din Alba Popescu, The decline of Kemalism and Turkey’s „grey zone” destiny, „GEOSTRATEGIC PULSE” Supplement, no 237, 20 May 2017, Published by INGEPO-Consulting Braşov,

[2]Generată de litigiul privind succesiunea profetului Muhammad, care nu a avut urmaşi pe linie bărbătească. A dus la separarea musulmanilor în cele două mari confesiuni Sunna (care i-au urmat pe califii luminaţi), Shi’a (care au considerat ca urmaşii legitimi sunt vărul profetului, Ali şi nepotul profetului, Hussein) şi factiunea Khagirită (secesionistă, cu elemente din ambele confesiuni).

[3]Fondată de Malik bin Anas (m.795 d.Hr.), pune accentul pe consensul înţeleptilor, acceptă reflecţia şi a influenţat sunnismul magrebian, egiptean şi vest-african.

[4]Dominantă în islamul asiatic şi est-african, kurd şi palestinian, se bazează pe cutumă, reflecţie şi, în mai mică măsură, pe consensul înţeleptilor. A fost fondat de As-Shafi’ (m. 820 d.Hr.).

[5]Fondat de clericul Abū Ḥanīfa (700-767), a dominat cea mai mare parte a fostului Imperiu Otoman (cu excepţia nordului Africii) şi a Imperiului Mogul. A combinat preceptele Coranului, cutuma şi consensul învăţaţilor cu reflecţia individuală, analogia (Qiyas), preferinţa juridică (Istihsan) şi tradiţia locală (Urf).

[6]Fondata de Dawud al-Zahiri (815–883/4 d.Hr.) a cunoscut maxima înflorire în perioada Califatului Almohad de Cordoba (1121-1269). Respinge reflecţia şi acceptă doar consensul învăţaţilor din perioada profetului. Este o şcoală juridică  ultraconservatoare, foarte asemănătoare celei hanbalite.

[7]Imam Ahmad ibn Hanbal: Life & Madhab, http://www.teachislam.com/dmdocuments/54/Imam%20Ahmad%20ibn%20Hanbal.pdf, accesat la data de 11.09.2015

______________________________________________

lea influenţa sa a fost minoră, având puţini adepţi ca urmare a austerităţii pe care o impune credincioşilor dar şi a opoziţiei sistematice din partea celorlalte şcoli juridice şi a Imperiului Otoman. A fost „resuscitată” pentru scurt timp, în secolul al XIV-lea, de către clericul arab Ahmad Ibn Taymiyyah (1263-1328), un critic acerb al apetenţei pentru lux a societății otomane şi al îndepărtarii acesteia de la idealul salafit[1] (strămoşesc) al lumii medineze din perioada Profetului[2]. În secolul al XVIII-lea, clericul beduin Muhammad bin ’Abd al-Wahhab (1703-1792) a reluat în „Cartea Unității” criticile lui Ibn Taymiyyah la adresa decadenței otomane[3], pe care le-a proiectat asupra tuturor celor care nu se aliniază rigorilor hanbalite, de la sunniții care aparțin altor școli juridice, la shiiți, khagiriți și ceilalţi reprezentanți ai denominațiunilor islamice, creștini şi evrei[4], pe care i-a excomunicat (takfir) etichetându-i drept kuffarapostaţi şi le-a declarat jihadrăzboipână când nu mai există necredință”. Tezele lui ’Abd al-Wahhab au fost împărtăşite de (Shaykh) ibn Saud[5], conducătorul unui trib de beduini din Peninsula Arabă. Acesta a decretat doctrina hanbalită (wahhabită) sintetizată în sintagma „un Allah, un stăpân, o lege: accepți sau mori[6] drept şcoală juridică oficială a dinastiei sale şi a transformat-o în instrumentul ideologic menit să unifice triburile de beduini interesate să înlăture dominația otomană. Dar, intervenţia otomanilor determinată de masacrele saudite din Karbala (1801), Mecca și Medina (1803) a blocat, încă o dată, expansiunea ideologiei hanbalite. Adevărata resurecţie a casei Saud și a doctrinei hanbalite[7] a avut loc începând cu anul 1979, când succesul Revoluţiei Islamice din Iran a modificat radical ecuaţia de putere din Orientul Mijlociu. Acestor procese geopolitice li s-au adăugat dependența globală de hidrocarburile saudite și intervenţiile jucătorilor geostrategici globali. Petrodolarii teocraţiilor din Golful Persic s-au aflat în spatele misionarismului wahhabo-salafit din întreg spaţiul islamic, misionarism în care Frăţia Musulmană a jucat un rol central.

Principalii 10 ideologi 

Hassan al-Bannā (1906-1949) – admirator al lui Adolf Hitler[8], este autorul „celei mai sofisticate ideologii pan-islamice” (conform www.ikhwanweb.com[9]) prezentată în mass

_____________________________________________________

[1]Salafismul (nume provenit de la salaf – „strămoș”), considerat o facțiune ultraconservatoare, mai radicală decât wahhabismul cu care împărtășește ideologia comună hanbalită, a devenit interfața blamabilă a misionarismului wahhabit care a radicalizat lumea islamică sunnită de la Pacific la Atlantic.

[2]Henry Laoust, Ibn Taymiyyah Muslim theologian, http://www.britannica.com/biography/Ibn-Taymiyyah, accesat la data de 11.09.2017

[3]Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb Muslim theologian, http://www.britannica.com/biography/Muhammad-ibn-Abd-al-Wahhab, accesat la data de 11.09.2017

[4]The Life Account of Shaykh Ibn ‘Abd al-Wahhab and Ibn Sa‘ud, Al-Islam.org,

http://www.al-islam.org/new-analysis-wahhabi-doctrines-muhammad-husayn-ibrahimi/life-account-shaykh-ibn-%E2%80%98abd-al-wahhab-and, accesat la data de 11.09.2017

[5]Alastair Crooke, You Can’t Understand ISIS If You Don’t Know the History of Wahhabism in Saudi Arabia, 27.08.2014, THEWORLDPOST, http://www.huffingtonpost.com/alastair-crooke/isis-wahhabism-saudi-arabia_b_5717157.html, accesat la data de 11.09.2017

[6]Alastair Crooke, Idem. op.cit.

[7]Între casele Saud si Wahhab există relații extrem de strânse, familiale, copiii clericului hanbalit și ai regelui saudit Muhammad ibn Saud încheind căsătorii care au urmași până în ziua de azi. Vezi: The Life Account of Shaykh Ibn ‘Abd al-Wahhab and Ibn Sa‘ud, Idem. op.cit.

[8]Hitler&Islam, http://www.billionbibles.org/sharia/hitler-muslim-brotherhood.html, accesat la data de 11.09.2017

[9]HASAN AL-BANNA AND HIS POLITICAL THOUGHT OF ISLAMIC BROTHERHOOD, IKHWANWEB, http://www.ikhwanweb.com/article.php?id=17065, accesat la data de 11.08.2017

_____________________________________–

media afiliată drept o „reformă a Islamului modern”. De sorginte ultraconservatoare hanbalită, ideologia „reformatoare” a lui al-Bannā consideră[1]:

  • Quran – ul drept singura Constituţie acceptabilă şi, pe cale de consecinţă, Shariah de inspiraţie divină;
  • Islamul drept un mod de viaţă individuală şi societală, prin urmare pledează pentru islamizarea economiei, sistemului financiar (instituirea impozitării progresive şi a zakat – zeciuiala pentru atenuarea inegalităţilor), sistemului juridic, educaţiei, culturii etc;
  • Cultura şi civilizaţia occidentala decadente şi, pe cale de consecinţă apostate,
  • Naţionalismul arab drept o piedică în calea făuririi lumii islamice;
  • Reanimarea Islamului prin sabie[2].

Sanctificat de către adepţi, „imam” al-Bannā este idolatrizat în cadrul Mişcării, fiind considerat „mai presus de viaţă” şi apropiat de perfecţiunea Profetului[3].

  • Hassan Isma‘il al-Hudaybi (1891-1973) – al doilea Ghid Suprem al Mişcării (1953-1973), judecător, cancelar al Curţii de Apel şi membru al Frăţiei din anii 1940. A fost un discipol şi, mai apoi, un apropiat al lui al-Bannā[4], căruia i-a devenit sfetnic neoficial în toată perioada primului val de terorism islamist. Confruntat cu oprobiul public şi cu riscul desfiinţării Frăţiei ca urmare a violenţelor declanşate de Aparatul Secret, al-Hudaybi a schimbat radical strategia organizaţiei, prin crearea imaginii de mişcare ideologică, hotărâtă să renunţe la trecutul violent. Această strategie a permis supravieţuirea Frăţiei şi, ulterior, a sprijinit argumentaţia privind caracterul exclusiv ideologic al organizaţiei. În sprijinul acestei argumentaţii a stat lucrarea sa, Du’at la Qudat – Predici, nu Judecăţi, scrisă în ultima parte a vieţii, unde combate takfir-ismul lui Qutb (deşi nu-l nominalizează direct) şi al lui Abūʾl-Aʿlā Mawdūdī[5].

Sayyid Qutb (1906-1966) – poet şi teolog hanbalit egiptean, lider al Frăţiei Musulmane Egiptene, acuzat de complot în vederea asasinării preşedintelui Nasser şi executat prin spânzurare. Elev al lui al-Bannā[6], este autorul a 24 de cărţi, printre care Fi Zilal al-Quran – În umbra Coranului, considerată a fi lucrarea sa de referinţă, alcătuită din 30 de volume de comentarii pe marginea versetelor coranice. Qutb este un critic acerb al societăţii occidentale, pe care o consideră materialistă şi hedonistă, şi un teoretician al Islamului insurgent[7]. Pornind de la ideea că Islamul reprezintă declaratia de eliberare a omului din postura de servitor al altor oameni, Qutb concluzionează că nici un sistem de guvernare bazat pe legi omeneşti nu este în acord cu voinţa lui Allah[8] şi, pe cale de consecinţă, devine subiect al jihadului. Mai mult, ideea unicii servituţi faţă de Allah şi, subsecvent, a perfectei egalităţi a semenilor în societate, aliniază islamismul promovat de Qutb egalitarianismului „noii stângi” neomarxiste[9] actuale. Fiind considerat un martir al Islamului/Frăţiei, a cărui memorie îi animă şi astăzi pe militanţi, ramura armată/facţiunile radicale se auto-intitulează qutbiste. Cu

___________________________________________

[1]The Complete Works of Imam Hasan al-Banna, The Quran Blog-Enlighten Yourself, https://thequranblog.wordpress.com/2008/06/07/the-complete-works-of-imam-hasan-al-banna-4/, accesat la data de 11.08.2017

[2]Brigitte Maréchal, The Muslim Brothers in Europe: Roots and Discourse, Muslim Minorities Volume 8, BRILL, 2008, p. 91

[3]Brigitte Maréchal, idem. op.cit., p.100

[4]Ibidem, p.133

[5]Ibidem, pp. 107,114

[6]Ibidem, p.133

[7]Ibidem, pp 104-106

[8]Sayyid Qutb, Milestones Ma’alim fi’l-tareeq, MAKTABAH BOOKSELLERS AND PUBLISHERS Birmingham – England,  2006, p. 70

[9]Traian Ranja, De la marxism-leninism la neomarxism, marxism cultural şi corectitudine politică,  FORŢA MOLDOVA, 11.09.2016, http://www.fortamoldova.ro/traian-ranja/De+la+marxism-leninism+la+neomarxism%2C++marxism+cultural+%C8%99i+corectitudine+politic%C4%83, accesat la data de 08.08.2017

____________________________________

  • excepţia criticilor aduse de al-Hudaybi ideologiei takfir-iste promovate de Qutb din raţiuni de salvare a imaginii Mişcării, nu există clerici afiliaţi care sa dezavueze oficial această ideologie[1].

Hassan Abd Allah al-Turabi (1932-2016) – doctor în drept al Universităţii Sorbona din Paris[2], a fost liderul Frăţiei Musulmane Sudaneze în anii 1960 (cea care a militat pentru instituirea Shariah în anul 1983[3]) şi, mai apoi a Frontului Naţional Islamic/Congresului Naţional, formaţiunea politică din spatele preşedintelui Omar Hassan al-Bashir, responsabilă pentru genocidul din Darfur, atrocităţile din Abyei şi cele din sudul Sudanului. Frontul Naţional Islamic a pus bazele Janjaweed, miliţia implicată direct în masacrele din Darfur[4] (masacre contestate de al-Turabi într-un interviu acordat Al Jazeera[5]), fiind totodată creatorul statului poliţienesc, acuzat de grave încălcări ale drepturilor omului[6]. În anul 1999, al-Turabi a intrat în conflict cu al-Bashir şi a preluat o facţiune desprinsă din partidul de guvernământ, intitulată Congresul Naţional Popular, fiind încarcerat de câteva ori sub acuzaţia de subminare a ordinii de drept[7]. Ultima sa încarcerare a avut loc în data de 17 ianuarie 2011, pentru nouă zile, ca urmare a implicării sale în „primăvara arabă sudaneză” [8]. De asemenea, Mişcarea pentru Justiţie şi Egalitate activă în Darfur, este legată tot de al-Turabi prin liderul Khalil Ibrahim, un adept al acestuia[9]. Prezentat în Occident drept un progresist liberal[10] care acordă o anumită libertate femeilor şi pentru care „lupta a devenit un mod de viaţă” [11], al-Turabi a fost unchiul prin alianţă al lui Osama bin Laden (căsătorit cu o nepoată a lui al-Turabi), pe care l-a invitat personal în anul 1991 să-şi stabilească baza de operaţiuni în Sudan, cei doi fiind mai apoi direct implicaţi în operaţiunile duse de armata şi miliţiile guvernamentale împotriva creştinilor şi animiştilor din sudul şi din vestul ţării[12]. Totodată şi alte grupări islamiste armate precum Abu Nidal şi Hizballah[13] dar şi terorişti precum Ilich Sanchez Ramirez – Carlos Şacalul (convertit de la marxism la islamism), Ayman al-Zawahiri (liderul actual al Al Qa’ida) şi-au găsit refugiu în Sudan la invitaţia aceluiaşi al-Turabi[14]. De asemenea, al-Turabi a înfiinţat la începutul anilor 1990 Al-Mutamar al-Arabi al-Shabi al-Islami Congresul Arab Popular Islamic care a reunit reprezentanţi ai

_____________________________________________

[1]Brigitte Maréchal, idem. op.cit., pp.114, 130

[2]Profile: Sudan’s Islamist leader, BBC News, 15.01.2009, http://news.bbc.co.uk/1/hi/world/africa/3190770.stm, accesat la data de 11.08.2017

[3]George Packer, The Moderate Martyr, The New Yorker, 11.09.2006,  http://www.newyorker.com/magazine/2006/09/11/the-moderate-martyr, accesat la data de 11.08.2017

[4]Ted Dagne, Sudan: The Crisis in Darfur and Status of the North-South Peace Agreement, Congressional Research Service, May 28, 2010, p. 21

  • [5]Al Jazeera interviews Hassan al-Turabi, 03.09.2007, https://www.youtube.com/watch?v=gdWfKSrJ42o, accesat la data de 11.08.2017

[6]Biography of Hassan al Turabi, Human Rights Watch, https://www.hrw.org/legacy/press/2002/03/turabi-bio.htm, accesat la data de 11.08.2017

[7]Ahmed Saeed, Hassan al-Turabi: A man with a mission, Al Jazeera, 06.03.2016, http://www.aljazeera.com/news/2016/03/hassan-al-turabi-man-mission-160306111225056.html, accesat la data de 11.08.2017

[8]Al-Turabi arrested in Khartoum, Al Jazeera, 18.01.2011, http://www.aljazeera.com/news/africa/2011/01/2011117214831300377.html, accesat la data de 11.08.2017

[9]Profile: Sudan’s Islamist leader, idem.op.cit.

[10]Alexander De Waal, Islamism and Its Enemies in the Horn of Africa, Hurst&Company London, 2004, p.71

[11]Al Jazeera interviews Hassan al-Turabi, idem.op.cit.

[12]Millard Burr,Robert Oakley Collins , Revolutionary Sudan: Hasan Al-Turabi and the Islamist State, 1989-2000, BRILL Leiden-Boston, 2003, pp. 63-73

[13]Jane Perlez, Sudan Is Seen as Safe Base for Mideast Terror Groups, New York Times, 26.01.1992, http://www.nytimes.com/1992/01/26/world/sudan-is-seen-as-safe-base-for-mideast-terror-groups.html?mcubz=1, accesat la data de 11.08.2017

[14]Rob Crilly, Hassan al-Turabi, Sudan’s Islamist idealogue, dies at 84, The Telegraph, 05.03.2016, http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/africaandindianocean/sudan/12184701/Hassan-al-Turabi-Sudans-Islamist-idealogue-dies-at-84.html, accesat la data de 11.08.2017

____________________________________________________

  • ramurii armate a Frăţiei precum Hamas, Jihadul Islamic Egiptean, Jihadul Islamic Algerian, Jihadul Islamic Pakistanez şi cel Afgan dar şi alte organizaţii islamiste precum Hizballah şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei într-o încercare de a reuni toti islamiştii, indiferent de confesiune, împotriva duşmanului comun, civilizaţia iudeo-creştină[1]. Acestora li s-a alăturat Al Qa’ida, legăturile dintre această organizaţie şi Iran, făcute publice de CIA după lichidarea lui bin Laden, datând din acea perioadă. În anul 1993, în urma primului atentat asupra World Trade Center, Sudanul a fost inclus de SUA în lista ţărilor care sponsorizează terorismul.
  • Sayyid Abūʾl-Aʿlā Mawdūdī (1903-1979) – întemeietorul Jamaat-i-Islami (cea mai mare organizaţie islamistă din Asia), foarte influent cleric ultraconservator şi jurnalist pakistanez, continuator al liniei ideologice deschise de al-Bannā/Qutb, conform căreia puterea politică există doar pentru a aplica Shariah, singurul sistem de legi capabil să eradicheze jahiliyya – ignoranţa seculară, socialist şi liberal-democratică în care s-a scufundat lumea islamică[2]. Exeget al „teo-democraţiei” – sintagma care descrie „reforma” spaţiului islamic, intens promovată de mass-media afiliată Frăţiei – Mawdūdī a susţinut că societatea ideală nu este condusă doar de ulemā ci de musulmani în ansamblul lor[3]. Şi, din moment ce Islamul reprezintă codul universal al vieţii umane şi toţi semenii sunt egali în faţa lui Allah, lumea islamică nu poate fi structurată decât pe principii egalitarianiste iar jihadul reprezintă instrumentul prin care se clădeşte şi se consolidează „adevăratul obiectiv al Islamului … acela de a înlătura stăpânirea omului de către om şi de a aduce împărăţia lui Dumnezeu pe Pământ”. Prin urmare, conform ideologului pakistanez „scopul vieţii omului şi tot ce presupune împlinirea acestui scop se numeşte jihad, în timp ce salat – rugăciunea, saum – postirea, hajj – pelerinajul şi zakat – zeciuiala reprezintă pregătirea pentru această misiune[4]”.

Abdullah Yusuf Azzam (1941-1989) – „părintele jihadului global”, mentorul lui Osama bin Laden, întemeietorul Al Qa’ida, Lashkar-e-Taiba, Maktab al-Khidamat (Al Kifah) şi principal ideolog al luptei al-Mujaahid din Afganistan împotriva ocupaţiei sovietice. Având drept slogan „doar jihadul şi puşca: fără negocieri, fără conferinţe şi fără dialog[5]”, Azzam a militat pentru recucerirea şi apărarea pământurilor Islamului, propovăduind violenţa ca ingredient obligatoriu al victoriei: „cei care cred că Islamul poate înflori şi deveni victorios fără jihad, luptă şi sânge sunt păcăliţi şi nu au înţeles nimic despre natura acestei religii[6]” şi, mai ales violenţa împotriva infidelilor: „mulţi musulmani cunosc despre un hadith istorisire consemnată în care Profetul ordona companionilor săi să nu ucidă vreo femeie sau vreun copil dar, foarte puţini stiu că există excepţii de la această regulă. Pe scurt, musulmanii nu au voie să se oprească în a-i ataca pe mushrikeen – politeişti (infideli) chiar dacă printre ei se numără femei şi copii[7]”. În anul 1987 Azzam a prezentat lista de motive pentru care tinerii ar trebui să se alăture al-Mujaahid în Afganistan: „jihadul înseamnă obligaţia de a lupta şi un răspuns la chemarea lui Allah” pentru ca necredincioşii să nu domine lumea, pentru a păşi pe

_________________________________________

[1]Millard Burr,Robert Oakley Collins , idem.op.cit., pp. 56-63

[2]Abu Ala Maududi, Counter Extremism Project, https://www.counterextremism.com/extremists/abul-ala-maududi, accesat la data de 11.08.2017

[3]Haroon K. Ullah, Vying for Allah’s Vote: Understanding Islamic Parties, Political Violence, and Extremism in Pakistan, Georgetown University Press, Washington D.C., 2014, p.79

[4]Andrew McGregor, „Jihad and the Rifle Alone”: ‘Abdullah ‘Azzam and the Islamist Revolution, The Journal of Conflict Studies, Vol. XXIII, No. 2 Fall 2003,  https://journals.lib.unb.ca/index.php/jcs/article/view/219/377, accesat la data de 11.08.2017

[5]Andrew McGregor, idem.op.cit.

[6]Michael Scheuer, Through Our Enemies’ Eyes: Osama Bin Laden, Radical Islam, and the Future of America, Revised Edition, Potomac Books, Inc. Washington D.C., 2006, p.68

[7]Rohan Gunaratna, Inside Al Qaeda: Global Network of Terror, Columbia University Press New York, 2002, p.22

____________________________________________

  • urmele pioşilor predecesori, pentru a nu sfârşi în focurile iadului, pentru că bărbaţii adevăraţi sunt foarte puţini, pentru a-i proteja pe cei oprimaţi, pentru a clădi o bază solidă credinţei în speranţa martiriului[1].
  • Muhammad ‘Abd al-Salam Faraj (1954-1982) – admirator al lui Ibn Taymiyyah/Sayyid Qutb, executat în 1982 ca urmare a rolului de coordonator al asasinării preşedintelui Sadat. A fost ideologul Tanzim al-jihad, grupare desprinsă din Jihadul Islamic Egiptean, fiind autorul unui pamflet privind obligaţiile credincioşilor, intitulat Al-farida al-gha’iba – Datoria abandonată[2]. Tema centrală a acestui pamflet o constituie datoria participării la jihad (inspirată de scrierile lui Mawdūdī), pe care Faraj o înscrie în categoria principalilor cinci piloni ai credinţei: shahada – credinţa, salat, zakat, saum şi hajj.  
  • Ahmed Ismail Hassan Yassin (1937-2004) – cleric şi politician palestinian, fondator al Mujama al-Islamiyya şi, mai apoi a Hamas. Tetraplegic şi aproape orb, Yassin a fost cunoscut pentru extremismul său, fiind unul dintre principalii oponenţi ai tratatelor de pace dintre arabi şi israelieni, care considera reconcilierea cu evreii drept o crimă[3]. Teoretician al „martiriului”/Islamikaze[4] ca formă de luptă, Yassin a fost una dintre „eminenţele cenuşii” din spatele celui de-al doilea val de terorism islamist, cel care afirma că „rezistenţa va continua, jihadul va continua şi martiriul va continua până la completa eliberare a Palestinei”. Mai mult, deşi iniţial reticent faţă de participarea femeilor la jihad, Yassin şi-a schimbat atitudinea după autodetonarea Wafei Idriss, sfârşind prin a emite o fatwa prin care le asigura pe viitoarele sinucigaşe ca vor fi şi mai frumoase decât cele 72 de fecioare din Paradis şi că se vor bucura de desfătări alături de soţul din viaţa pământească sau, dacă nu au fost măritate, alături de un alt locuitor la fel de virgin din Ceruri[5].

Rachid Gannouchi (n.1941) – intelectual tunisian, lider al Mişcării Ennahdha, cea care a deschis valul de anarhie intitulat „primăvara arabă”. Începând cu anul 2012 a devenit unul dintre cei mai premiaţi lideri islamişti, fiind declarat pe rând: unul dintre cei „100 Cei Mai Influenţi Oameni de pe Glob” de către revista Time în anul 2012[6], unul dintre cei „100 de Gânditori Globali” de către revista Foreign Policy[7] şi a primit Premiul Chatham House în 2012 (împreună cu preşedintele tunisian interimar Moncef Marzouki) pentru compromisul de succes din cursul tranziţiei democratice a Tunisiei[8] (în realitate preluarea puterii de către islamişti, primul ministru Hamadi Jebali fiind secretarul general al Ennahdha[9]). De asemenea, în anul 2016, a primit premiul Jamnalal Bajaj pentru promovarea valorilor Gandhi-ene înafara Indiei[10]. Întemeietor în anul 1981 a Mişcării Tendinţei Islamice,

______________________________________________________

[1]Andrew McGregor, idem.op.cit.

[2]Ibidem.

[3]Deborah Passner, Hamas Takes “Revenge”?, Arutz Sheva, 28.10.2003, http://www.israelnationalnews.com/Articles/Article.aspx/2885, accesat la data de 11.08.2017

[4]Raphael Israeli,  Islamikaze: Manifestations of Islamic Martyrology, Frank Cass Publishers, London Portland, Or, 2003, pp.157-168

[5]Marzio Barbagli, Farewell to the World: A History of Suicide, Polity Press, 2015, p.293

[6]Bobby Ghosh, The World’s 100 Most Influential People: 2012, Time, 18.04.2012, http://content.time.com/time/specials/packages/article/0,28804,2111975_2111976_2112133,00.html, accesat la data de 11.08.2017

[7]Kedar Pavgi, The FP Top 100 Global Thinkers,  Foreign Policy, 28.11.2011, http://foreignpolicy.com/2011/11/28/the-fp-top-100-global-thinkers-4/, accesat la data de 11.08.2017

[8]Chatham House Prize 2012 – Rached Ghannouchi and Moncef Marzouki, https://www.chathamhouse.org/chatham-house-prize/2012, accesat la data de 11.08.2017

[9]Emma Hayward, Assessing Ennahda, Tunisia’s Winning Islamist Party, The Washington Institute, 18.11.2011, http://www.washingtoninstitute.org/policy-analysis/view/assessing-ennahda-tunisias-winning-islamist-party, accesat la data de 11.08.2017

[10]Tunisian Ghannouchi wins prize for promotion Gandhian values, ANSAmed, 07.11.2016, http://www.ansamed.info/ansamed/en/news/sections/politics/2016/11/07/tunisian-ghannouchi-wins-prize-for-promotion-gandhian-values_dc08d440-1c95-493d-8853-608e9fdc84f3.html, accesat la data de 11.08.2017

______________________________

  • precursoarea actualei Ennahdha, Gannouchi a fost liderul opoziţiei islamiste faţă de regimul secular al preşedintelui Ben Ali. Mai mult, gruparea lui Gannouchi a susţinut atacul asupra ambasadei SUA din Teheran din cursul Revoluţiei Islamice din 1979[1] şi a fost implicată în atentate teroriste asupra unor hoteluri în anii 1980. După o perioadă de exil ca urmare a interzicerii activităţii Mişcării de catre autorităţile de la Tunis, Gannouchi a revenit în ţară cu puţin înainte de sinuciderea lui Bouazizi şi declanşarea „primăverii” tunisiene. După preluarea puterii, acesta a adoptat oficial linia „democratică” (care dezavua ideea califatului), a compatibilităţii dintre Islam şi democratie, în numele căreia a fost marele critic al puciului secular din Egipt. Cu toate acestea, din discursul lui Gannouchi nu au lipsit chemările la jihad în Palestina (în 2013), nici predicţiile referitoare la sfârşitul statului Israel (2011) pe care l-a catalogat drept infecţie, iar în 2009 a fost unul dintre semnatarii declaraţiei de la Istanbul a Global Anti-Agression Campaign – Campania Globală Anti-Agresiune (grup islamist patronat de Frăţie) prin care se statua deschiderea unui al treilea front jihadist[2].
  • Yusuf al Qaradawi (n.1926) – cleric egiptean, realizatorul emisiunii intitulate Ash-sharīʿa wa al-hayātLegea islamică și viața difuzată de postul TV Al Jazeera, inclus în lista teroriştilor de către Arabia Saudită[3]. Este unul dintre elevii lui al-Bannā, autor a 120 de cărţi şi este considerat a fi actualul lider spiritual al Frăţiei, cel care îl prezintă pe Profet ca fiind modelul de Al-Mujaahid[4]. La nivelul anului 1999 era principalul acţionar al băncii al-Taqwa[5], membră a grupului Lugano-Switzerland al-Taqwa, documentată ca fiind implicată în finanţarea Hamas, Jihadului Islamic Egiptean, Al Qa’ida[6] De asemenea, a fost preşedintele Comitetelor Consultative Shariah ale First Islamic Investment Bank of Bahrain şi a Qatar Islamic Bank[7]. Mai mult, Saleha Abedin, mama Humei Abedin – secretara particulară a fostului Secretar de Stat Hillary Clinton, este o apropiată a lui Qaradawi, în calitatea sa de membru al Consiliului de Conducere al International Islamic Council for Da’wa and Relief,  prezidat de cleric[8]. Cu toate că s-a disociat public de Al Qa’ida[9], Qaradawi este cunoscut pentru discursul extremist la adresa evreilor şi a shi’itilor, pentru criticile acerbe aduse monarhiei saudite dar şi pentru susţinerea „martiriului” prin autodetonare, descris de acesta ca fiind „cea mai înalta formă de jihad în numele lui Allah[10]”.

________________________________________________

[1]Emma Hayward, idem.op.cit.

[2]Steven Merley, Tunisian Muslim Brotherhood Leader Speaks In Washington; Rachid Ghannouchi Has Long History Of Extremism And Support For Terrorism, The Global Muslim Brotherhood Daily Watch, 13.10.2014, https://www.globalmbwatch.com/2014/10/13/tunisian-muslim-brotherhood-leader-speaks-washington-rachid-ghannouchi-long-history-extremism-support-terrorism/; Emma Hayward, idem.op.cit., accesate la data de 11.08.2017

[3]Terror list: 59 individuals and 12 Qatari-affiliated entities as listed in the Saudi, UAE, Bahraini, Egyptian statement, idem.op.cit.

[4]David J. Jonsson, Islamic Economics and the Final Jihad, p.74

[5]David J. Jonsson, idem.op.cit., p.73

[6]Barry Rubin (edited), The Muslim Brotherhood: The Organization and Policies of a Global Islamist Movement, PALGRAVE MACMILLAN, 2010, p.150; Profile: Al Taqwa Bank, History Commons,  http://www.historycommons.org/entity.jsp?entity=al_taqwa_bank, accesat la data de 11.08.2017

[7]Ibidem, p.73

[8]Kenneth R. Timmerman, Huma Abedin’s ties to the Muslim Brotherhood, The Hill, 23.08.2016, http://thehill.com/blogs/pundits-blog/presidential-campaign/292310-huma-abedins-ties-to-the-muslim-brotherhood, accesat la data de 11.08.2017

[9]The Meir Amit Intelligence and Terrorism Information Center,The Muslim Brotherhood – Chapter 11: A profile of Sheikh Dr. Yusuf al-Qaradawi, CRETHI PLETHI, 19.06.2011, http://www.crethiplethi.com/a-profile-of-sheikh-dr-yusuf-al-qaradawi/global-islam/2011/, accesat la data de 11.08.2017

[10]Qaradawi: The top advocate of suicide bombings, Al Arabyia, 09.06.2017, https://english.alarabiya.net/en/News/middle-east/2017/06/09/The-reasons-Qaradawi-on-the-top-of-Egypt-s-most-wanted-list.html, accesat la data de 11.08.2017

________________________________________

III. Structura de conducere

Frăţia Musulmană este o organizaţie non-guvernamentală islamistă globală, alcătuită din filiale statale cu un anumit grad de autonomie, unite matriceal prin natura intereselor comune (ideologice, financiare, logistice etc).

Fig 1: Structura piramidală a Frăţiei Musulmane Egiptene şi a Partidului Libertăţii şi Justiţiei (afiliat)

Frăţia Musulmană Egipteană, organizaţia „mamă” pe modelul căreia s-au construit toate celelalte filiale/organizaţii statale, are o structura piramidală (vezi Fig.1), de tip militar, având la bază usra – „familii”. Fiecare „familie”/pluton este alcătuită din minimum 4-5 persoane[1] conduse de un naqibcăpitan[2], care se reunesc săptămânal şi sunt unite de o profundă camaraderie (a se vedea atacul terorist din Barcelona din data de 18 august 2017, unde făptaşii erau membrii unei „celule” asemănătoare unei astfel de familii). Nivelul următor este reprezentat de shuaba – clanuri/companii şi de mintaqa – falange/batalioane. Peste batalioane se află muhafaza – guvernorate/corpuri de armată şi qita – sectoare/armate.

Conducerea supremă a Frăţiei Musulmane Globale (vezi Fig.2) este alcătuită din Majlis al-Shura – Consiliul Consultativ (parlament) şi Maktab al-IrshadBiroul de Îndrumare/Biroul Executiv (guvern) condus de Al-murshid al-‘aam – Ghidul Suprem/Comandantul Suprem şi de adjuncţii acestuia.

Ghidul Suprem este cel mai bătrân, unanim respectat şi mai vechi membru al Consiliului Shura/Biroului Executiv. Este propus de Biroul Executiv şi este ales (împreună cu adjuncţii săi) prin vot secret, o dată la 6 ani (începând din anul 1990), de către membrii Mişcării, reuniţi în Conferinţa Generală a Consiliului Shura (în trecut, Ghidul Suprem avea mandat pe toata durata vieţii[3]). Este ajutat în activitate de câţiva adjuncţi şi are în subordine directă un Purtator de Cuvânt.

Departamentul de Intelligence (neoficial) şi Grupul Special (neoficial) sunt subordonate direct Ghidului Suprem. Reprezintă structura modernă a Aparatului Secret

_____________________________________

[1]The Meir Amit Intelligence and Terrorism Information Center, The Muslim Brotherhood – Chapter 4: The structure and funding sources of the Muslim Brotherhood, CRETHI PLETHI, 19.06.2011, http://www.crethiplethi.com/the-structure-and-funding-sources-of-the-muslim-brotherhood/global-islam/2011/, accesat la data de 11.08.2017

[2]Eric Trager, The Unbreakable Muslim Brotherhood: Grim Prospects for a Liberal Egypt, The Washington Institute, September-October 2011, http://www.washingtoninstitute.org/policy-analysis/view/the-unbreakable-muslim-brotherhood-grim-prospects-for-a-liberal-egypt, accesat la data de 11.08.2017

[3]Ibidem.

____________________________________

specializată în culegere de informaţii, activităţi specifice şi în coordonarea grupărilor militante.

Oficial, la ora actuală, nu există un departament/ramură militantă specializată în operaţiuni teroriste[1].

[1]Ibidem.

Fig.2: Structura conducerii centrale a Frăţiei Musulmane globale

Consiliul Shura/legislativ este alcătuit din 75-90 de membri aleşi la fiecare patru ani de Consiliile Shura regionale. Acestora li se pot adăuga încă 15 membri desemnaţi de către Biroul Executiv[1]. Deciziile sunt adoptate prin vot şi sunt executorii. Are rol în planificarea activităţii organizaţiei, formularea de noi politici/strategii, poate modifica/anula deciziile Biroului Executiv. Hotărârile acestui for pot fi modificate/anulate doar de către Conferinţa Generală a organizaţiei. Consiliul Shura alege prin vot secret membrii Biroului Executiv şi pe Ghidul Suprem.

Biroul de Îndrumare/Executiv cu sediul în Cairo, are funcţie executivă, este alcătuit din 16 membri şi este condus de Ghidul Suprem. Fiecare din cei 16 membri (majoritatea egipteni) răspunde de cate un departament (educaţie, recrutare, mass-media, logistic, activitatea surorilor musulmane, sindicate, intelligence etc). Biroul de Îndrumare este ales o dată la fiecare 4 ani, membrii acestuia putând deţine maximum două mandate. Biroului îi este afiliat un Secretariat General. În situaţii de urgenţă dar şi în cazul unor probleme de rutină se reuneşte Al-hay’a al-da’imaComitetul Permanent alcătuit din patru membri ai Biroului. Biroul stabileşte locaţia Conferinţei Generale a Consiliului Shura şi ordinea de zi a dezbaterilor, de asemenea, prezintă anual un raport de activitate şi supune votului Conferinţei propunerile pentru anul urmator. În situaţii excepţionale, care nu permit convocarea Conferinţei, Biroul Executiv preia prerogativele Consiliului Shura, situaţie valabilă în prezent[2].

Biroul Executiv transmite ordinele Departamentului Politic, care le pune în aplicare.

Începând cu anul 2010 a fost înfiinţat şi un Departament Judiciar, condus de un Consilier, având în subordine „tribunale” locale. „Judecătorii” sunt numiţi de către Ghidul

____________________________________

[1] Ibidem.

[2]Ibidem.

___________________________________________________

Suprem, cel care validează deciziile „instanţelor” şi conferă caracterul executoriu al acestora[1].

.Această structură a fost preluată de toate filialele statale, cu deosebirea că organizaţiile sunt conduse de un Masul – Lider, numit de Biroul Executiv. Filialele din statele arabe sunt subordonate oficial Frăţiei Musulmane Egiptene în timp ce filialele din statele non-arabe păstrează o autonomie aparentă.

Cu toate acestea, structura în detaliu a reţelei panislamice este încă puţin cunoscută.

Începând cu anul 1982 s-a creat reţeaua globală, dispusă operaţional în trei cercuri concentrice în jurul structurilor de conducere centrale (dominate de Frăţia Musulmană Egipteană):

Cercul 1 – alcătuit din liderii filialelor statale ale Frăţiei care aplică deciziile structurilor centrale şi cer aprobarea Ghidului Suprem pentru deciziile importante.

Cercul 2 – alcătuit din liderii filialelor statale ale Frăţiei care trebuie să se consulte şi să ajungă la un acord cu Ghidul Suprem sau cu Biroul Executiv în privinţa problemelor interne.

Cercul 3 – nivelul acţiunilor independente care presupune planurile de acţiune, politicile, activitatea, dezvoltarea reţelei locale în deplină concordanţă cu strategia generală a Miscarii, raportate structurii centrale fie la momentul aplicării lor fie în raportul anual.

Fiecare filială este obligată să se extindă local şi să plătească anual o contribuţie la bugetul general al organizaţiei, a cărei valoare este stabilită de Biroul Executiv[2].

Ghizii Supremi

  1. Hassan al Banna (1928–1949);
  2. Hassan al-Hudaybi (1949–1972);
  3. Umar al-Tilmisani (1972–1986);
  4. Muhammad Hamid Abu al-Nasr (1986–1996);
  5. Mustafa Mashhur (1996–2002);
  6. Ma’mun al-Hudaybi (2002–2004);
  7. Mohammed Mahdi Akef (2004–2010);
  8. Mohammed Badie (16 ianuarie 2010 – prezent).

Recrutare

Selecţia viitorilor „recruţi” este realizată de recrutori specializaţi după toate rigorile şi cu metodele unui serviciu de intelligence şi dureaza în medie un an.

În primii ani de fiinţare ai organizaţiei bazinul de recrutare era foarte divers, atât sub aspectul vârstei (tineri, adulţi) cât şi sub cel al ocupaţiei (birocraţi, studenţi, intelectuali, muncitori, comercianţi, ţărani) [3]. Ulterior, recrutarea a devenit mult mai selectivă fiind orientată spre tineri pioşi, proveniţi preponderent din medii universitare (ştiinţe juridice, medicină şi farmacie, ştiinţe umaniste, politehnică, ştiinţe economice, ştiinţele educaţiei şi

____________________________________

[1]Ibidem.

[2]Ibidem.

[3]Directorate of Intelligence, The Egyptian Muslim Brotherhood: Building Bases of Support, May 1986, https://www.cia.gov/library/readingroom/docs/CIA-RDP88T00096R000200240001-4.pdf, accesat la data de 11.08.2017, p.4

_______________________________________

pedagogiei etc) şi medii militare (chiar dacă fără mare succes)[1] dar şi din copii de sex masculin cu vârstă minimă de 9 ani (în majoritate fiii activiştilor)[2].

Conform unui raport publicat de Eric Trager, cercetator în cadrul The Washington Institute, fiecare nou recrut, cu vârsta minimă de 16 ani, trece printr-un proces de avansare sub directa supraveghere a unui evaluator. Avansarea este conditionată de vechimea în „serviciu”, receptivitatea la îndoctrinare, loialitatea şi obedienţa recrutului, durează între 5 şi 11 ani şi parcurge următoarele etape:

  • muhib – simpatizant: durează între 6 luni şi 4 ani, are rol de educare şi de îmbunătăţire a profilului moral. Recrutul este afiliat unei familii unde este monitorizat sub aspectul pietăţii şi al ideologiei;
  • muayyad – suporter: durează între 1 şi 3 ani, timp în care viitorul frate este obligat să predice în moschei, să recruteze adepţi, să memoreze fragmente din Quran şi din scrierile lui al-Bannā;
  • muntasib – afiliat nevotant: durează 1 an şi este considerat primul pas spre acceptarea deplină în organizaţie. Poate lucra într-una dintre filiale, este obligat să studieze Quran-ul şi Sunnah şi să doneze 8% din câştiguri organizaţiei;
  • muntazim – organizator: durează 2 ani, timp în care trebuie să memoreze în întregime Quran-ul şi Sunnah şi devine căpitanul unei familii sau comandantul unui clan. Este supus unor teste menite să îi aprecieze loialitatea şi disciplina;
  • ach’amal – frate lucrator: are drept de vot şi devine eligibil pentru un loc în structurile de comandă ale organizatiei. Continuă să îşi coordoneze familia sau clanul, are da’wahchemare pentru modul de viaţă islamic şi este implicat în activităţi sociale.

Acest sistem de recrutare a fost implementat începând cu anii 1970 şi este menit să elimine potenţialii defectori sau spioni infiltraţi în rândurile organizaţiei (care, în opinia lor, nu vor avea răbdare să parcurgă îndelungatul proces de recrutare).

La sfârşitul procesului de recrutare, „fratele” devine un devotat slujitor al religiei, lipsit de alte ambiţii personale, predispus radicalizarii şi fanatismului şi capabil oricând să se sacrifice pentru cauză.

  1. Finanţare

             Sursele deschise nu abundă în date privind extinderea şi diversitatea surselor de finanţare ale Frăţiei Musulmane. De altfel, sistemul de finanţare, considerat a fi „inima” reţelei, reprezintă secretul cel mai bine păstrat de membrii organizaţiei, fiind coordonat doar de Ghidul Suprem, de adjuncţii săi şi de secretarul general.

Principalele surse de finanţare, conform surselor deschise sunt:

  • donaţiile membrilor reţelei (zakat – 10% din câştigul personal[3]);
  • donaţiile sponsorilor privaţi (majoritari din statele Golfului Persic – Qatar, Kuweit, Egipt şi din statele occidentale[4]);
  • donaţii ale sponsorilor privaţi/ONG-uri pentru combaterea islamofobiei[5];

______________________________________

[1]Directorate of Intelligence, idem.op.cit. p.4

[2]Eric Trager, The Unbreakable Muslim Brotherhood: Grim Prospects for a Liberal Egypt, The Washington Institute, September-October 2011, http://www.washingtoninstitute.org/policy-analysis/view/the-unbreakable-muslim-brotherhood-grim-prospects-for-a-liberal-egypt, accesat la data de 11.08.2017

[3]Directorate of Intelligence, idem.op.cit., p.6

[4]The Meir Amit Intelligence and Terrorism Information Center, The Muslim Brotherhood – Chapter 4: The structure and funding sources of the Muslim Brotherhood, idem.op.cit.

[5]Documents: George Soros financing European Muslim Brotherhood groups, 04.05.2017, https://twitter.com/i/moments/860146697376325632, accesat la data de 13.08.2017

_________________________________________

  • donaţiile unor organizatii non-guvernamentale, reţele de moschei (zakat)[1],
  • reţele de într-ajutorare islamică care organizează evenimente caritabile şi conferinţe publice şi care întorc veniturile către Frăţie – de ex: Islamic Charities cu sediul în Kuweit[2];
  • profitul obţinut din activităţi economice proprii şi din investiţii şi plasamente financiare – de ex: despăgubirile plătite de regimul Sadat fiecărui membru al Frăţiei Musulmane deţinut în perioada guvernării Nasser, câte 1000 de lire egiptene pentru fiecare an de detenţie. Aceste fonduri au servit deschiderii de mici afaceri şi angajării noilor recruti. Alte exemple sunt companii[3] precum: Arab Contractors – cea mai mare companie de construcţii egipteană cu peste 40 de filiale în Egipt şi în alte ţări, fondată şi condusă initial de Uthman Ahmad Uthman, fost consilier al lui Anwar el Sadat şi ministru al construcţiilor în timpul guvernarii Sadat; Al-Sharif Group – specializat printre altele în productia de mase plastice, industrie chimică, etc; Al-Salam Group – dezvoltator în industria turismului; Al-Hilal Group – holding care reuneşte companii cu domenii de activitate diferite (fibre acrilice, publicaţii şi marketing, IT şi comunicaţii etc);
  • asociaţii lucrative cu oameni de afaceri/companii deţinute de oameni de afaceri neafiliaţi oficial Mişcării care derulează activităţi comerciale/prozelitism în folosul Frăţiei[4], cu predilecţie în domeniile sanitar (spitale, servicii de ambulanţă, asistenţă medicală primară, farmacii, laboratoare), asistenţă socială, educaţie, mass media;
  • reţeaua de bănci şi instituţii financiare islamice – de ex. Faisal Islamic Bank of Cairo[5], grupul Lugano-Switzerland al-Taqwa, First Islamic Investment Bank of Bahrain, Qatar Islamic Bank etc;
  • ajutoarele financiare oferite de state pentru ONG-uri patronate în realitate de Frăţie, specializate în activităţi sociale (de ex: Palestinian Forum din Marea Britanie care strânge fonduri pentru ajutorarea poporului palestinian[6]);

reţele de criminalitate organizată: spălare de bani[7], narcoterorism[8], trafic cu valută (de ex: vânzarea de dolari americani pe piaţa neagră[9]),  trafic de persoane (de ex: acuzaţiile preşedintelui ceh Milos Zeman[10]– care i-a citat drept sursă a informaţiilor sale pe ministrul de externe marocan şi pe prinţul moştenitor al UAE, şi ale prim-

_____________________________________________________

[1]Directorate of Intelligence, idem.op.cit., p.5

[2]Ibidem. p.6

[3]Ibidem.pp.5-6

[4]Ibidem.p.5

[5]Ibidem.

[6]The Meir Amit Intelligence and Terrorism Information Center, The Muslim Brotherhood – Chapter 4: The structure and funding sources of the Muslim Brotherhood, CRETHI PLETHI, 19.06.2011, http://www.crethiplethi.com/the-structure-and-funding-sources-of-the-muslim-brotherhood/global-islam/2011/, accesat la data de 11.08.2017

[7]Witnesses Heard In Egyptian Muslim Brotherhood Money Laundering Trial, gmbwatch, 12.12.2010, https://www.globalmbwatch.com/2010/12/12/witnesses-heart-in-egyptian-muslim-brotherhood-money-laundering-trial/, accesat la data de 13.08.2017

[8]Robert B. Charles, Narcotics and Terrorism: Links, Logic, and Looking Forward, SECURING THE NATION: ISSUES IN AMERICAN NATIONAL SECURITY SINCE 9/11, Chelsea House Publishers, Philadelphia, 2004, pp. 50 – 51

[9]Directorate of Intelligence, idem.op.cit., p.5

[10]Matthew Day, Muslim Brotherhood ‘using migrants as invasion force’ to seize control of Europe, Czech president claims, The Telegraph, 05.01.2016, http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/czechrepublic/12082757/Muslim-Brotherhood-using-migrants-as-invasion-force-to-seize-control-of-Europe-Czech-president-claims.html, accesat la data de 11.08.2017

______________________________________

  • ministrului ungar Viktor Orban[1] de implicare a Frăţiei în valul de migraţie ilegală transfrontalieră care afectează Europa etc), trafic de armament[2], contrabandă cu petrol şi produse petroliere[3], care utilizează paradisuri fiscale pentru a-şi ascunde veniturile şi a facilita finanţarea „operaţiunilor speciale” etc.
  1. Strategie, Tactici, Vectori

                                                                                   Principalele posibile obiective strategice ale organizaţiei

  • Pe termen scurt (1-10 ani):
  • înlocuirea şcolilor juridice moderate sunnite cu şcoala juridică ultraconservatoare hanbalită în întreg spaţiul islamic sunnit;
  • preluarea puterii politice în statele musulmane sunnite prin victoria în alegeri democratice a partidelor afiliate legal constituite (în cazul statelor seculare, urmată de islamizarea societăţii);
  • creşterea bazinului populaţiei musulmane afiliate în statele non-musulmane pentru a se atinge masa critică necesară creării polului politic;
  • implementarea conceptului de „islamism moderat” şi consolidarea imaginii de „organizaţie islamistă moderată” în paralel cu ocultarea componentei militantiste armate;
  • consolidarea imaginii de „firewall” – contrapondere a islamismului radical şi dezvoltarea relaţiei de dependenţă a structurilor de informaţii/structurilor politice din statele ţintă de colaborarea bilaterală;
  • subminarea identităţii culturale a populaţiilor majoritare non-musulmane prin impunerea unor norme ale propriei culturi minoritare, în numele corectitudinii politice şi a discriminării pozitive;
  • subminarea relaţiilor de colaborare dintre principalele puteri interesate să limiteze influenţă şi extinderea organizaţiei (Israel, SUA, Federaţia Rusă, state europene, China, India, Japonia, Australia, Filipine, Indonezia);
  • transformarea Moscheii Al Aksa din Ierusalim în loc de pelerinaj al Islamului, la egalitate cu Mecca şi Medina (Karballa pentru shi’iti);
  • recunoaşterea internaţională a Ierusalimului de Est ca şi capitală a statului palestinian (conform declaraţiei lui Safwat Hijazi);
  • asigurarea finanţării pe termen nedefinit a jihadului global;

·         susținerea jihadului global prin predicare, prozelitism, propagandă, personal, finanțare și suport tehnic și operațional.

  • pe termen mediu (10-20 ani):
  • atingerea pragului critic al populaţiei musulmane afiliate din statele non-musulmane mici (cu populaţie până în 10 milioane de locuitori), schimbarea configuraţiei etnice, confesionale, culturale, urmată de victoria în alegerile democratice a partidelor islamiste afiliate şi preluarea controlului politic în statele respective;

___________________________________________________

[1]Ben Barrack, Soros Continuing Hitler’s Legacy with Muslim Brotherhood in Europe, 28.07.2017, http://www.wbdaily.com/big-government/soros-continuing-hitlers-legacy-through-islamization-of-europe/, accesat la data de 11.08.2017

[2]‘Jordanian Muslim Brotherhood smuggling weapons to Palestinians’, Times of Israel, 08.12.2014, https://www.timesofisrael.com/jordanian-mb-smuggling-weapons-to-palestinians/, accesat la data de 11.08.2017

[3]Khaled Hanafi, Guns, oil and migrants, Al-Ahram Weekly, 9-15 April 2015,  http://weekly.ahram.org.eg/News/10916.aspx, accesat la data de 11.08.2017

_______________________________

  • islamizarea statelor non-islamice prin constituţii islamiste, prozelitism ofensiv şi islamizarea instituţiilor de forţă;
  • dezvoltarea reţelei de state islamiste în cadrul organizaţiilor internaţionale pentru a legitima şi impune recunoaşterea Califatului Global.
  • pe termen lung (20 de ani şi peste):
  • atingerea pragului critic al populaţiei musulmane afiliate din statele non-musulmane medii şi mari, schimbarea configuraţiei etnice, confesionale, culturale, urmată de victoria în alegerile democratice a partidelor islamiste afiliate şi preluarea controlului politic în statele respective;
  • constituirea ummah al islamiyahlumii islamice, a Califatului Global sunnit de jurisprudenţă hanbalită, cu capitala în Ierusalim.

Vectori

  • Reţelele de finanţare (donori, state sponsor, bănci, organizaţii de caritate, corporaţii, întreprinderi mici şi mijlocii) ale:
  • reţelelor globale de agenţi de influenţă din mass media/internet, think-thank-uri, mediul academic, mediul politic, mediul legislativ, mediul administrativ, mişcări sindicale, uniuni profesionale, mediul militar, ONG-uri, instituţii occidentale;
  • partidelor politice/campaniilor prezidenţiale, parlamentare, locale, politicieni;
  • reţelelor de investitori în economiile statelor ţintă;
  • centrelor islamice alcătuite din moschei, grădiniţe, scoli şi universităţi coranice;
  • retelelor de instituţii sociale (organizaţii de caritate, centre de ajutor reciproc, cămine sociale, centre de prim-ajutor, spitale şi policlinici, servicii de ambulanţă etc);
  • partidelor islamiste afiliate;
  • Statele aflate sub controlul organizaţiei (la ora actuală: Turcia, Qatar, Gaza/Teritoriile Palestiniene, Sudan care alcătuiesc capetele de pod, unde puterea politică este complet controlată de Frăţie; state eşuate precum Libia, Somalia, Afganistan, Irak, Siria transformate în pepiniere ale ramurii armate a Frăţiei dar şi alte state precum Maroc, Tunisia, Pakistan unde procentul populaţiei afiliate a atins un nivel critic, care paralizează capacitatea de reacţie a autorităţilor faţă de Mişcare);
  • Reţelele de terorism – braţul armat al organizaţiei menit să întarească prin contrapondere imaginea de organizaţie „islamistă moderată” a Frăţiei şi dependenţa serviciilor de informaţii de colaborarea cu aceasta, la schimb cu tolerarea extinderii reţelelor/activităţilor organizaţiei.

Aceşti vectori se adresează celor 3 tipuri de jihad:

 (1). Jihadul inimii – prin centrele islamice, centrele de caritate şi sociale etc;

(2). Jihadul cuvântului (gurii) – prin agenţii de influenţă din mass-media, think-thank-uri, mediul academic, mediul politic etc;

(3). Jihadul braţelor – prin facţiunea armată, departamentul de intelligence, grupul special.

Tactici

        Tacticile folosite aparţin „arsenalului” oricărui război hibrid – nonlinear, de a patra generaţie – şi cuprind:

  1. Operaţiuni de subversiune menite să altereze/paralizeze răspunsul politic al decidenţilor implicaţi în contracararea planurilor strategice ale organizaţiei;
  2. Operaţiuni diversioniste (manipulare/negociere) menite să limiteze capacitatea de reacţie a competitorilor politici/geopolitici;
  3. Operaţiuni de tip „steag fals”;
  4. Operaţiuni de tipul insurgenţei urmate de delegarea puterii şi intervenţie.
  5. Operaţiunile de subversiune politică utilizează atât agenţi de influenţă plasaţi în poziţii politice/strategice „cheie” în statul ţintă cât şi agenţi de influenţă transformaţi în „lideri de opinie”. În acest scop se utilizează mijloace de dezinformare/intoxicare şi propagandistice, principalele teme urmărind:
  • victimizarea organizaţiei (de ex: discursul care o prezintă drept victimă a sistemelor antidemocratice, tiranice, represive, conservatoare[1]);
  • amplificarea consecinţelor unei fracturi între stat şi organizaţie în paralel cu paralizarea capacităţii de reacţie a statului ţintă (de ex: rapoartele privind consecinţele declarării Frăţiei Musulmane drept organizaţie teroristă[2]);
  • implementarea conceptelor de „islamism moderat/radical” (deja preluate în analize de politică externă şi de contraterorism);
  • etichetarea organizaţiei drept mişcare reformatoare, democratică (de ex: în 2011 a fost demarată o campanie de acordare a Premiului Nobel pentru Pace „martirilor eliberării” din Egipt[3] care au fost ucişi de regimurile autoritariste de la Cairo);
  • consolidarea în mentalul colectiv a rolului său de firewall faţă de islamismul „radical”;
  • subminarea coeziunii socio-interne naţionale prin stimularea divergenţelor în privinţa unor subiecte precum: migraţia ilegală transfrontalieră, refugiaţii/migraţii economici, drepturile minorităţilor etnice si confesionale, corectitudinea politică şi discriminarea pozitivă (de ex: campaniile Al Jazeera dar şi a altor instituţii media/think-thank din perioada crizei migranţilor, povestea contrafăcută a micuţului kurd înecat pe plajă, publicată pentru prima dată de un anume Kenan Rahmani, care ar avea conexiuni cu Frăţia Musulmană din SUA şi Siria[4]);

subminarea coeziunii dintre aliaţii politici printr-o strategie de tipul divide et impera – crearea/finanţarea unor partide politice, finanţarea campaniilor electorale, finanţarea unor think-thank-uri, centre universitare, instituţii mass-media, reprezentanţi ai elitei intelectuale (de ex: legăturile dovedite dintre fostul Secretar de Stat Hillary Clinton şi

__________________________________

[1]Ishaan Tharoor, Why listing the Muslim Brotherhood as a terror group is a bad idea, The Washington Post, 10.02.2017,https://www.washingtonpost.com/news/worldviews/wp/2017/02/10/why-listing-the-muslim-brotherhood-as-a-terror-group-is-a-bad-idea/?utm_term=.15c5c3ab85fc, accesat la data de 28.08.2017

[2]US: Don’t Target Muslim Brotherhood, Human Rights Watch, 08.02.2017, https://www.hrw.org/news/2017/02/08/us-dont-target-muslim-brotherhood, accesat la data de 08.08.2017

[3]A Campaign on Facebook to Nominate “Liberation Martyrs” for the Nobel Prize, IKHWANWEB, 15.02.2011, http://www.ikhwanweb.com/article.php?id=28029, accesat la data de 08.08.2017

[4]James Delingpole, The 5 Awkward Questions They Won’t Answer About The Drowned Boy, Syria And Our ‘Moral Duty’, Breibart, 08.09.2015, http://www.breitbart.com/london/2015/09/08/the-5-awkward-questions-they-wont-answer-about-the-drowned-boy-syria-and-our-moral-duty/, accesat la data de 08.08.2017

__________________________________________

  • Huma Abbedin – a cărei familie este membră a organizaţiei şi sprijinul făţiş al Secretarului de Stat pentru rebelii anti – Mubarak[1]);
  • subminarea capacităţii de reacţie a statului ca urmare a investiţiilor masive în economie, mass media şi în viaţa socială, crearea dependenţei unui segment critic de populaţie de investiţiile respective urmate de preluarea controlului politic (de ex: situaţia internă din Maroc[2], campania de blocare a intenţiei administraţiei Trump de desemnare a Frăţiei Musulmane drept organizaţie teroristă susţinută activ de Turcia, Tunisia, Maroc, Iordania, Kuweit, Algeria[3]);
  • subminarea moralului cetăţenilor din statele ţintă prin mijloace propagandistice menite să chestioneze identitatea şi credinţa populaţiei în propriile sisteme de valori, norme, confesiuni religioase urmate de acţiuni de prozelitism (de ex: prozelitismul practicat de imami în statele Europei Occidentale[4]);
  • subminarea capacităţii de reacţie a cetăţenilor din statele ţintă prin asimilarea patriotismului cu xenofobia/nazismul/fascismul sau, după caz, prin criticarea decadenţei şcolilor islamice moderate, a sistemelor de guvernământ, a altor culturi şi civilizaţii cu excepţia celei islamice ultraconservatoare (de ex: criticile aduse de imamul Anjem Choudary societăţii occidentale[5], toată literatura hanbalită);
  • subminarea eforturilor de contracarare a reţelelor de influenţă prin atacarea mediatică a instituţiilor implicate în acest tip de activităţi, atacarea mediatică în scop de compromitere a liderilor acestor instituţii şi de scădere a încrederii populaţiei în probitatea profesională şi morală a acestora sau prin utilizarea de agenţi de influenţă plasaţi în poziţii „cheie” din cadrul sistemului judiciar capabili să blocheze la nevoie demesurile legale (de ex: procesul de preluare a puterii în Turcia de către actualul preşedinte Erdoğan şi partidul său AKP[6]);
  • compromiterea personalităţilor publice ostile sau necooperante în paralel cu atragerea liderilor vulnerabili (de ex: campania împotriva actualului preşedinte american Trump dusă de Linda Sarsour, membră a Frăţiei/Surorilor Musulmane din SUA[7]);
  • infiltrarea și preluarea organizațiilor musulmane existente (de ex: mişcările politice din Kosovo, Albania);

____________________________

[1]Bill Gertz, Clinton Backed Egypt’s Muslim Brotherhood Regime, The Washington Free Beacon, 13.10.2016,

  • http://freebeacon.com/national-security/clinton-backed-egypts-muslim-brotherhood-regime/, accesat la data de 08.08.2017; Kenneth R. Timmerman, Huma Abedin’s ties to the Muslim Brotherhood, The Hill, 23.08.2016,

http://thehill.com/blogs/pundits-blog/presidential-campaign/292310-huma-abedins-ties-to-the-muslim-brotherhood, accesat la data de 08.08.2017

[2]IS MOROCCO BEING GROOMED FOR ANOTHER ARAB SPRING?, South Front, 04.08.2017, https://southfront.org/is-morocco-groomed-another-arab-spring/, accesat la data de 08.08.2017

[3]C. Meital, H. Varulkar, Reports On Creation Of Muslim Brotherhood Lobby In U.S. To Prevent Trump Administration From Designating The Movement A Terrorist Organization, MEMRI, 16.03.2017, https://www.memri.org/reports/reports-creation-muslim-brotherhood-lobby-us-prevent-trump-administration-designating,  accesat la data de 08.08.2017

[4]Anjem Choudary Muslim Brotherhood „One Sick Miserable Evil SOB” Hannity, https://www.youtube.com/watch?v=H6, My Brother the Islamist, https://freedocumentaries.org/documentary/my-brother-the-islamist, accesate la data de 08.08.2017

[5]Anjem Choudary Muslim Brotherhood „One Sick Miserable Evil SOB” Hannity, idem.op.cit.

[6]Alba Iulia Catrinel Popescu, idem. op.cit.

[7]Jordan Schachtel, Linda Sarsour calls for Muslims to wage ‘jihad’ against Trump, Conservative Review, 06.07.2017, https://www.conservativereview.com/articles/linda-sarsour-calls-for-muslims-to-wage-jihad-against-trump, accesat la data de 08.08.2017

____________________________________

  • dezvoltarea reţelei de centre islamice/moschei/şcoli coranice/instituţii (organizaţii, centre) sociale în statele ţintă pentru a servi acţiunilor de prozelitism, convertire şi schimbare a profilului confesional al populaţiei;
  • susţinerea mediatică a migraţiei pentru reconfigurarea bazinului etnic din statele ţintă (obtinerea statutului de refugiat urmată de întregirea familiei şi utilizarea politicilor locale de sprijin social al familiei şi al natalităţii);
  • dezvoltarea reţelei de agenţi de influenţă prin sponsorizări (de evenimente, centre de studii, publicaţii, universitati etc), oferire de avantaje materiale, sprijin mediatic, sprijin informativ etc.
  1. Operaţiunile diversioniste (manipulare/negociere) menite să limiteze capacitatea de reacţie a competitorilor politici/geopolitici prin:
  • translatarea conflictelor dintre stat/state şi organizatie în sfera dezbaterii etice şi „lawfare” concomitent cu declanşarea unor campanii mediatice menite să delegitimeze intervenţia statului împotriva organizaţiei (cazul „lawfare defensiv” al Kosovo[1], cele trei conferinţe ale organizaţiei din Istanbul şi Lahore ulterioare puciului din 2013[2] şi disputa mediatică privind puciul din Egipt care „a înlăturat de la putere un regim ales democratic”);
  • utilizarea agenţilor de influenţă din mediul politic (state, organizaţii de lobby, persoane) pentru obţinerea de rezoluţii ONU de condamnare a agresiunii statului împotriva rebelilor sau de aprobare a intervenţiilor multinaţionale pentru restabilirea păcii, gestionare a crizei, ajutor umanitar care automat iau în calcul factiunile rebele şi le legitimează ca şi parteneri de dialog etc (cazurile Bosnia Herţegovina, Libia etc);
  • evitarea alianțelor deschise cu organizații și persoane cu activităţi teroriste cunoscute pentru a menține aparenţa „moderaţiei”;
  • perpetuarea stării de ură a adepţilor faţă de celelalte culturi/civilizaţii prin: monitorizarea presei internaţionale urmată de manipularea/distorsionarea negativă a informaţiilor la adresa organizaţiei/Islamului[3]; inflamarea violenței și menținerea musulmanilor “în spiritul jihadului”; incitarea constantă la ură a musulmanilor împotriva evreilor și respingerea oricăror forme de conciliere sau de coexistență cu ei[4].
  1. Operaţiuni de tip „steag fals”(operaţiuni sub acoperire concepute spre inducerea în eroare a adversarului/opiniei publice astfel încât să pară a fi efectuate de către alţi autori) în scopul:
  • legitimării unei intervenţii a forţelor multinaţionale (cazurile Libia, Kosovo etc);

_________________________________________________

[1]Paul Williams, Lawfare: A War Worth Fighting, Case Western Reserve Journal of International Law 43, no. 1 (2011): 145-152, http://digitalcommons.wcl.american.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1138&context=facsch_lawrev, accesat la data de 08.08.2017

[2]Alba Iulia Catrinel Popescu, idem. op.cit.

[3]Mohannad Sabry, Muslim Brotherhood’s media machinations, Al Monitor, 29.07.2014, http://www.al-monitor.com/pulse/originals/2014/07/muslim-brotherhood-media-egypt-propaganda.html, accesat la data de 08.08.2017

[4]Elad Benari, Hamas leader threatens to ‘pummel’ Israel, ARUTZ SHEVA, 17.08.2017, http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/234030, accesat la data de 18.08.2017

______________________________________

  • decredibilizării oponenţilor politici (acuzaţiile de rasism, islamofobie, fascism adresate preşedintelui american în exerciţiu Donald Trump ca urmare a declaraţiilor privind posibila includere a Frăţiei Musulmane în lista organizaţiilor teroriste[1] etc);
  • spionaj/contraspionaj (de ex: Holy Land Foundation[2]);
  • pseudo-operaţiuni.

Întrucât, până la demonstrarea adevăraţilor autori, suspiciunile privind originea operaţiunii se pot înscrie în categoria conceptuală generică de „teorie a conspiraţiei”, acţiunile de acest tip beneficiază de sprijin consistent din partea agenţilor de influenţă din zona media/propagandă în vederea ridiculizarii eventualelor acuzaţii. De ex: cum deja a fost precizat, conform preşedintelui ceh Milos Zeman, migraţia ilegală transfrontalieră provenită din Asia si Africa, ar fi o operaţiune a Frăţiei Musulmane. Aceeaşi idee este susţinută şi premierul ungar Viktor Orban, acesta acuzându-l şi pe miliardarul George Soros de implicare în această operaţiune[3]. Dacă sunt adevărate, aceste date ar trebui coroborate cu declaraţiile lui Hans-Georg Maassen, directorul Oficiului Federal de Protecţie a Constituţiei din Germania şi cu datele Frontex care afirmă că DAESH a folosit invazia migranţilor pentru a-şi implanta militanţii în Europa[4].

  1. Operaţiuni de tipul insurgenţei urmate de delegarea puterii:
  • utilizarea instrumentelor de luptă hibridă: forţe insurgente, grupuri tactice de „rebeli”, centre de antrenament şi de suport logistic ale insurgenţilor, atacuri cibernetice, blocarea comunicaţilor militare şi civile, distrugerea infrastructurilor critice etc (de ex: „primăvara arabă”);
  • preluarea controlului principalelor instituţii administrative de către puterea insurgentă urmată de organizarea de „alegeri libere” în scopul „legitimării” noii conduceri (de ex: „primăvara arabă”).

Un aspect important îl reprezintă alianţa cu organizaţii „progresiste” – neo-marxiste[5]/anarhiste/separatiste (model de alianţă dezvoltată de organizaţiile teroriste patronate de Moscova încă din anii Războiului Rece[6]), în baza platformei comune privind multiculturalitatea, diversitatea, corectitudinea politică (combaterea islamofobiei) şi

__________________________________________

[1]Khaled A. Beydoun, Donald Trump: The Islamophobia president, Al Jazeera, 09.11.2016, http://www.aljazeera.com/indepth/opinion/2016/11/donald-trump-islamophobia-president-161109065355945.html

[2]Ikhwan in America, idem.op.cit.

[3]Ben Barrack, idem.op.cit.

[4]Michel Garroté, C’est confirmé – L’Etat islamique utilise l’invasion migratoire, LesObservateurs.ch, 12.04.2016,  http://lesobservateurs.ch/2016/04/12/cest-confirme-letat-islamique-utilise-linvasion-migratoire/, accesate la data de 08.08.2017

[5]Traian Ranja, idem.op.cit.

[6]Ely Karmon, COALITIONS BETWEEN TERRORIST ORGANIZATIONS: REVOLUTIONARIES, NATIONALISTS AND ISLAMISTS, MARTINUS NIJHOFF PUBLISHERS Leiden/Boston, 2005; Alba Iulia Catrinel Popescu, The Islamic State versus Al Qa’ida – Who will win?, “International Conference Intelligence in the Knowledge Society” 21st Edition Bucharest, Editura Academiei Naţionale de Informaţii „Mihai Viteazul”, Bucureşti 2016, pp.231-144

_____________________________________________________

discriminarea pozitivă[1] care le asigură sprijinul propagandistic al mass-mediei globale „progresiste” şi al liderilor de opinie afiliaţi.

VII. În loc de concluzii: ce este şi cum poate fi combătută Frăţia Musulmană?

Prin urmare, ce este Frăţia Musulmană? Este doar o mişcare ideologică? Este o organizaţie teroristă bine mascată de o inteligentă agendă socială? Sau reprezintă un influent actor nonstatal global, care utilizează tactici hibride pentru a reclădi Califatul şi a-i conferi anvergură globală?

Răspunsul este evident: Frăţia Musulmană reprezintă un actor nonstatal global, poate cea mai reuşită expresie a panideii lui Karl Haushofer şi cea mai perfidă expresie a globalizării. Animată de ideologia ultraconservatoare hanbalită, utilizând metodele de recrutare ale unui serviciu secret, având o structură de tip militar bazată pe disciplină şi loialitate faţă de cauză, susţinută de fonduri uriaşe, de o strategie inteligentă şi de aliaţi conjuncturali influenţi, Frăţia Musulmană devine tot mai greu de contracarat, drumul spre Califat fiind pavat cu sloganuri privind multiculturalitatea şi corectitudinea politică. Mai mult, contracararea este cu atât mai dificilă cu cât pretinsul facţionalism (între „moderaţi” şi „radicali”) din interiorul Frăţiei nu reprezintă altceva decât o repartizare judicioasă a militanţilor conform specialităţii fiecăruia, în acord cu obiectivele tactice ale organizaţiei.

Ce este de făcut?

Începând cu anii 2000 au existat momente în care s-a atacat punctual această reţea dar, mare parte din câştig s-a pierdut în perioada administraţiei Obama, când argumentele geopolitice ale unor analişti au primat în faţa riscului de extindere al acestei reţele. Rezultatul strategiei Obama pentru MENA a fost unul dezastruos. Aliaţii tradiţionali ai SUA din regiune precum Israel, Arabia Saudită şi Egipt şi-au reconsiderat încrederea în parteneriatul cu americanii orientându-se spre puteri competitoare capabile să le sprijine împotriva reţelei islamiste iar state pivot/cap de pod precum Turcia, Tunisia şi Pakistan şi-au pierdut tot mai mult din caracterul secular, sfârşind în siajul islamiştilor. Principalele consecinţe ale acestei strategii închistate în modelele perimate ale Afganistanului anilor 1980 s-au tradus prin:

  • şubrezirea coeziunii în cadrul NATO ca urmare a islamismului manifest al regimului de la Ankara;
  • şubrezirea construcţiei europene subsecventă divergenţelor dintre liderii europeni precum şi dintre elita politică prinsă în mecanismul european şi alegători, din cauza politicilor privind migraţia ilegală transfrontalieră, islamizarea şi metisarea europeană;

____________________________________

[1]Ayaan Hirsi Ali on the Preaching of Islam and the Left’s Alliance with Islamists (Pt. 1), The Counter Jihad Report, 09.05.2017, https://counterjihadreport.com/tag/progressiveislamist-alliance-2/; George Soros, Why Obama has to get Egypt right, Washington Post, 03.02.2011, http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2011/02/02/AR2011020205041.html; Judith Bergman, The Muslim Brotherhood: Wellspring of Terrorism, Gatestone Institute, 15.02.2017, https://www.gatestoneinstitute.org/9942/muslim-brotherhood-terrorism;  Steven Emerson, John Rossomando, A Red Carpet for Radicals at the White House, The Investigative Project on Terrorism, 21.10.2012,  https://www.investigativeproject.org/3777/a-red-carpet-for-radicals-at-the-white-house, accesate la data de 08.08.2017

____________________________________-

  • preluarea controlului polului conservator de către tandemul Federaţia Rusă-China şi alimentarea retoricii privind rolul mesianic al celei de-„a treia Rome”;
  • subminarea „lumii libere” neo-liberale şi confiscarea sa de ideologia neo-marxistă;
  • profunda scindare ideologică internă a SUA;
  • şubrezirea rolului de lider al Arabiei Saudite în cadrul Consiliului de Cooperare al Golfului cu riscurile aferente asupra preţului petrolului şi politicilor din regiune;
  • emergenţa Iranului în calitate de lider regional şi crearea/întărirea trilateralelor Israel-Rusia-China, Egipt-Rusia-China şi Arabia Saudită-Rusia-China;
  • creşterea prezenţei militare ruseşti în Siria, Egipt, Libia, Algeria, a celei chineze în Africa şi în Marea Chinei de Sud şi a celei turceşti în Qatar şi Somalia;
  • islamizarea Turciei, Pakistanului, Tunisiei,
  • transformarea Libiei, Siriei, Yemenului în state eşuate macinate de conflicte între facţiuni islamiste şi seculare;
  • valul de migraţie ilegală transfrontalieră care invadează Europa.

Pe fondul politicii fostei administraţii americane, state sponsor ale Frăţiei Musulmane precum Qatarul, Turcia sau Sudanul au utilizat instrumentul de putere oferit de organizaţie pentru a se repoziţiona în cadrul complexelor de securitate din care făceau parte. În această cheie ar putea fi înţeleasă ruptura diplomatică recentă dintre Qatar şi Arabia Saudită (împreună cu Bahrain, EAU şi Egipt) precum şi prezenţa, în lista persoanelor şi organizaţiilor declarate teroriste de către saudiţi, a lui Abdullah Bin Khalid al-Thani[1], fratele Sheik-ului Hamad bin Khalid Al Thani, conducătorul Qatarului. Este de reţinut faptul că cel puţin între anii 1996-2000, în timpul ministeriatului lui Abdullah Bin Khalid al-Thani la Ministerul Afacerilor Islamice şi Înzestrării, Khalid Shaikh Mohammed[2], despre care am amintit anterior că este membru al Frăţiei Musulmane din adolescenţă şi că a organizat atacurile Al Qa’ida din 11 septembrie 2001 împotriva SUA[3], a primit statut de refugiat în Qatar. Şi, tot în această cheie trebuie înţeleasă prezenţa doar la nivel de ministru de externe a Turciei la Summitul de la Riyadh din mai 2017, unde s-a decis crearea Centrului Global pentru Combaterea Extremismului şi atacarea „inimii” financiare a reţelei islamiste.

Fig.3: Imaginea simbol a Summitului de la Riyadh

______________________________________

[1]Terror list: 59 individuals and 12 Qatari-affiliated entities as listed in the Saudi, UAE, Bahraini, Egyptian statement, idem.op.cit.

[1]Khalid Sheikh Mohammedhttps://www.biography.com/people/khalid-sheikh-mohammed-241188,  accesat la data de 08.08.2017

[1]Brian Ross, David Scott, Qatari Royal Family Linked to Al Qaeda, abcNEWS, 07.02, http://abcnews.go.com/WNT/story?id=129838&page=1, accesat la data de 08.08.2017

______________________________

De altfel, imaginea simbolică a Summitului de la Riyadh (vezi Fig. 3), în care preşedintele american Trump, regele saudit Salman şi preşedintele egiptean el-Sisi îşi dau mâinile peste globul pământesc luminat, reprezintă un mesaj clar adresat ambiţiilor globale ale Frăţiei Musulmane.

În faţa unui actor nonstatal global orice strategie unilaterală este sortită eşecului. Având în vedere extinderea reţelei, doar o cooperare globală între statele interesate să contracareze pericolul ultraconservator islamist, începând cu Israel, SUA, Egipt, Arabia Saudită, Marea Britanie, Franţa, Federaţia Rusă, China, India, Spania, Grecia, Serbia, Filipine, Indonezia, Australia ar putea avea eficienţă.

O posibilă strategie de contracarare ar putea să includă următoarele obiective:

  • Care se adresează strategiilor de tip soft-power ale organizaţiei prin:
  1. Devoalarea publică a organizaţiei şi a obiectivului acesteia de creare a Califatului Global cu capitala la Ierusalim, specificându-se:
  2. a) istoricul violent (cu exemple concrete şi imagini), legătura cu nazismul şi cu grupările teroriste, sistemul de recrutare tipic serviciilor secrete, ideologia takfir-istă ultraconservatoare comună DAESH/Al Qa’ida, strategiile şi tacticile pentru atingerea acestui obiectiv, reţeaua de moschei/centre islamice/centre sociale menite să recruteze şi să disemineze organizaţia/islamizeze societăţile receptoare;
  3. b) relaţiile dintre Frăţia Musulmană şi aliaţii săi conjucturali;
  4. c) statele sponsor, reţeaua de finanţare, legăturile cu criminalitatea organizată transfrontalieră;
  5. d) devoalarea şi boicotarea universităţilor, centrelor de studii, think-thank-urilor, ONG-urilor, liderilor politici/de opinie care au primit finanţări de la sponsori conectaţi Frăţiei Musulmane în schimbul discursurilor favorabile intereselor acestei organizaţii;
  6. Impunerea prin legislaţii dure a criteriilor de transparenţă a finanţării şi a acţionariatului în cazul: reţelelor de moschei şi centre islamice; centrelor sociale; centrelor de învăţământ, centrelor medicale/ambulanţe/farmacii; reţelelor de mass-media/think-thank-uri; partidelor politice; organizaţiilor non-guvernamentale. Exceptarea de la dreptul de a înfiinţa sau finanţa aceste obiective a acţionarilor fără identitate asumată, cu conturi deschise în paradisuri fiscale, care au conexiuni cu mişcări islamiste, persoane având activităţi islamiste etc;
  7. Contracarea ideologică prin:
  8. a) Implicarea efectivă a clericilor/teologilor egipteni (Universitatea Al Ahzar) şi saudiţi (şi nu numai) cu sprijinul direct al guvernelor respective în reconfigurarea doctrinară a şcolii juridice ultraconservatoare;[1]Gregory Aftandilian, Egyptian-Saudi Relations: Managing a Difficult Marriage, Arab Center Washington D.C., 06.06.2017, http://arabcenterdc.org/policy_analyses/egypt-saudi-marriage/, accesat la data de 08.08.2017
    1. b) Mediatizarea intensă a clericilor aparţinând şcolilor moderate (reuniţi eventual într-o „Conferinţă a Adevăratului Islam”), promovarea învăţăturii sufite, contracararea ideologică, pe baza Quran-ului şi a Sunnah a takfir-ismului promovat de Frăţia Musulmană;
    2. c) Dezavuarea publică a „autodetonării” teoretizată de Ahmed Yassin, Yusuf al Qaradawi şi de adepţii lor prin întrebări de genul „dacă dvs îndemnaţi tinerii să se autodetoneze promiţându-le Paradisul, cum se face că fii şi fiicele voastre sunt la casele lor unde îşi cresc copiii?”;
    3. d) Blocarea site-urilor care promovează islamismul, martiriul şi eroii Frăţiei Musulmane;
    4. e) În statele non-islamice laice, impunerea normelor seculare de vestimentaţie şi comportament în societate.
    5. Devoalarea şi boicotarea companiilor/bănci/instituţii/O.N.G-uri implicate în finanţarea islamiştilor;
    6. Reducerea migraţiei ilegale transfrontaliere prin înăsprirea legislaţiei internaţionale privind traficul de persoane şi de fiinţe umane (pe uscat, aerian, mare), înăsprirea condiţiilor de acordare a statutului de azilant/refugiat/rezident/cetăţean, boicotul economic/politic internaţional al statelor care favorizează migraţia, cointeresare economică a statelor care înăspresc controlul la frontieră şi stopează în mod efectiv migraţia;
    7. Soluţionarea focarelor de instabilitate din MENA, susţinerea politică şi financiară a regimurilor/partidelor seculare din spaţiul islamic.
    8. Programe de reconstrucţie postconflict/dezvoltare durabilă (eventual şi prin cooptarea Semilunii Roşii) adresate statelor din MENA, Africa de Est, Asia de Sud şi de Sud-Est.
    • Care se adresează strategiilor de tip hard-power ale organizaţiei prin:
    1. Distrugerea militară a aripii militante;
    2. Înăsprirea legislaţiei internaţionale privind terorismul: de ex: închisoare pe viaţă şi fără drept de graţiere a teroriştilor; extinderea responsabilităţii legale asupra familiei teroristului (care să vizeze măsuri de încarcerare/expulzare) pentru tainuirea şi favorizarea făptuitorului prin neinformarea autoritatilor privind radicalizarea membrului/membrilor familiei; arestarea/expulzarea imamilor extremişti, închiderea moscheilor/centrelor islamice unde au predicat acei imami.
    3. Extinderea prerogativelor forţelor implicate în prevenirea şi combaterea terorismului (de ex: limitele secretului bancar, situaţia paradisurilor fiscale, legislaţia privind uzul armelor de foc, legislaţia privind libertăţile democratice versus securitate etc).

    În prezent există o polemică în desfăşurare în SUA privind necesitatea includerii Frăţiei Musulmane în rândul organizaţiilor teroriste. Argumentele folosite de ambele părţi sunt solide şi bine argumentate. Cei care susţin acest demers afirmă că Frăţia Musulmană a pus bazele unei reţele islamiste care alimentează terorismul islamist global şi că doar o astfel de măsură va permite autorităţilor să acţioneze eficient împotriva acestei reţele prin blocarea/confiscarea conturilor bancare ale organizaţiei şi ale membrilor cunoscuţi, închiderea centrelor patronate de aceasta, demantelarea filialelor, arestarea imamilor extremişti, închiderea moscheilor salafite şi stoparea dezvoltării reţelei, cel puţin în spaţiul occidental. De partea celalaltă, foştii aliaţi ai Frăţiei din CIA susţin că o astfel de măsură nu doar că ar arunca în aer stabilitatea în MENA, unde state precum Iordania, Kuweit, Maroc, Tunisia, Turcia, Sudan au procente importante din populaţie afiliate Mişcării amplificând migraţia ilegală în Europa ci, mai mult decât atât, ar impinge aceste state în sfera de influenţă a puterilor competitoare. Acestor argumente se adaugă cele ale Pentagonului care încă mai desfăşoară operaţiuni anti-DAESH în colaborare cu grupări islamiste afiliate Frăţiei din Libia (brigăzile Misrata) şi Siria. Fiecare argumentaţie conţine adevăruri indiscutabile, concluzia fiind că doar cooperarea globală, între SUA, puterile emergente şi monarhiile din Golf şi, mai ales, determinarea politică a tuturor factorilor implicaţi poate stăvili expansiunea reţelei.

    Există numeroase surse, mai mult sau mai puţin credibile, care citează o afirmaţie atribuită lui Miles Copeland, ofiter al Office of Strategic Services şi, mai apoi al CIA, apropiat al preşedintelui Nasser şi al Sahului Mohamed Reza Pahlavi[1], conform căreia Frăţia Musulmană ar fi fost infiltrată la vârf de agenţi americani, britanici, germani, sovietici fiind mai mereu un instrument utilizat de marile puteri în competitia geopolitică. Dacă este adevărat, şi Mişcarea a fost un produs indirect al acestor servicii de intelligence, devine evident că, la ora actuală, Frăţia Musulmană şi-a depăşit „maeştrii”. Cu tenacitate şi gândire strategică, învăţând regulile „jocului” occidental, dezvoltând alianţe cu structuri interesate să schimbe ordinea mondială (anti-semitismul/anti-creştinismul fiind elemente ideologice cheie), Frăţia Musulmană a sfârşit prin a se folosi de „stăpânii aparenţi şi momentani” conform propriilor interese, transformându-se din „păpuşă” în „păpuşar”.

    Un „păpuşar” al unei lumi neo-medievale, precum anticipa raţionalistul Hedley Bull în anii 1970, care speculează libertăţile democratice pentru a reclădi Califatul Global.

    _________________________________________–- 

    [1]Joan Cook, Miles Copeland, 74, Expert on Mideast, Writer and Ex-Spy, New York Times, 19.01.1991, http://www.nytimes.com/1991/01/19/obituaries/miles-copeland-74-expert-on-mideast-writer

    ________________________________________________

Analiza de Dr. Alba Iulia Catrinel POPESCU PhD    

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ultimele stiri