Ion Popescu Gopo – 60 de ani de la Premiul Palme d’Or

Miercuri 29 noiembrie, la sala Union a Cinematecii Române la ora 19.00 este programat un medalion Ion Popescu Gopo – 60 de ani de la Premiul Palme d’Or.

O invitaţie care mi-a adus aminte de acest mare, uriaş regizor dispărut în 29 noiembrie 1989.

Am păstrat interviul pe care mi l-a acordat în anul 1984, l-am re-publicat în volumul „18 interviuri”  lansat la Târgul Gaudeamus în toamna lui 2015 dar sunt convinsă că  el, părintele celebrului Omuleţ s-ar bucura să-i mai dăm cuvintul, încă o dată…

 În dialog cu Ion Popescu Gopo  despre „Scurtă istorie” cu un ”motto” de Tudor Arghezi:

 „ Diavolul binefăcător al acestui nobil univers delicat şi tonic, intercalat  în forfota timpului şi a existenţei agitate, se cheamă cu numele pământesc de Gopo, celebru şi căutat de jur împrejurul planetei. Filmele acestui român, cu numele derivat din Popescu, a ridicat Popeştii noştri, luaţi până deunăzi în glumă şi răspăr, până la prestigiul mondial. În activitatea artistică internaţională, Gopo e prezenţa românească, fericită pentru faima ţării şi a poporului nostru, al cărui geniu începe să circule printre popoare ”  ( Tudor Arghezi ) .

      Prima întrebare s-a referit la momentul genezei,  despre  „Scurtă  istorie”…pe larg!

• „Scurtă istorie” a fost în activitatea mea un fel de revoluţie. Adică m-am înfuriat pe propria mea persoană şi activitate. Făceam eforturi să-l întrec pe Disney. Atunci mi-am spus că singurul loc unde aş putea încerca o apropiere ar fi domeniul ideilor. Lozinca mea devenise „minimum de mijloace, maximum de eficacitate”. Deci, decor fără flori, fără culori, fără efort de a place sau cuceri spectatorul. Un personaj simplificat la maximum,  cu un minimum de linii şi mişcare. Dacă îmi trebuia o floare,  desenam o singură floare . Şi totul în numai 8 (opt) minute.
• Să completăm povestea despre naşterea „Scurtei istorii”. ” Într-o seară poetică de august, în 1955 la Festivalul Filmului de la Karlovy Vary, Gopo a luat cunoştinţă de „Crearea lumii”, desenul animat  realizat de cehoslovacul Hoffman, o parodie a istoriei biblice. Spiritul maliţios şi contradictoriu a lui Gopo s-a trezit de îndată :” Eu văd altfel lucrurile – şi-a spus el – îmi imaginez crearea lumii ca o poveste fantastică, în care, în loc de miracole se petrec  fapte şi fenomene verificate azi prin cercetarea ştiinţifică !

 „Scurtă istorie”. Un film în care nu se pune preţ pe culoare, pe decor, pe frumuseţea eroului. Dimpotrivă, e căutată imobilitatea figurii, se contează pe un minim de mijloace de expresie, îmbogăţindu-se în schimb conţinutul. E interesant că în „Scurtă istorie” se lansează, de fapt, primul sputnik – cu şase luni înainte de a fi lansat cel adevărat – Astăzi, privind filmul, ni se pare că el a fost realizat după lansarea primului satelit. Dar nu e adevărat şi, e curios că desenele corespund totuşi cu ceea ce s-a făcut ulterior. O asemenea actualitate prefigurată a surprins pe cei de la Cannes şi ei au dat filmului Premiul cel mare – Premiul de aur”.

Ion Popescu Gopo povesteşte cu mult umor despre naşterea „Scurtei istorii”.

• Am strâns fel de fel de sori, pictaţi, gravaţi sau ciopliţi de om, după modelul strălucitor al soarelui de pe cer. Am găsit sori cu nas, cu ochi, cu gură, cu flăcări ca o coamă, sori cu raze ondulate, sori cu săgeţi, sori rotunzi, ovali. Odată am citit soare sub un pătrat. Am desenat şi eu un soare dar altfel, aşa cum nu l-am văzut niciodată. Era un soare foarte frumos nu aşa urât şi rotund cum e cel de azi.

Aşezate pe creştetul lui, planetele îl împodobeau, arăta minunat. S-a întâmplat ca planeta care-i era soarelui pe nas, o planetă albăstruie cu multe meridiane să fie cea mai umedă şi…e firesc că acum câteva miliarde de ani, soarele a strănutat… Atunci planetele s-au risipit în spaţiu şi au început să alerge…fiecare pe orbita ei. Soarele a rămas chel şi rotund, s-a făcut foc de ciudă şi-a început să lumineze ca ziua. Desenând soarele acesta risipit, mi-am ales o fărâmă din el – planeta cea umedă – şi, curând am desenat altă  fărâmă din planeta aceasta pe care am numit-o Omuleţul.

Se pregătea în lume Anul Geofizic, ziarele vorbeau despre proiecte  îndrăzneţe, de a se lansa sateliţi în jurul Pământului, cele mai serioase ştiri ştiinţifice comunicate în ziare erau romane captivante ştiinţifico-fantastice şi este firesc că m-am hotărât să trimit Omuleţul în cosmos. Ce să facă el în cosmos? Să facă acelaşi lucru ca pe Pământ : să răsădească flori. Să umple cosmosul cu flori. Şi-am desenat cosmosul ca o grădină imensă cu flori.

Curios, dragă soare, cum acest Omuleţ rupt din tine a descoperit acest grăunte delicat rupt tot din tine, această floricică pentru care tu ai atâtea slăbiciuni.

Curios, dragă soare, cum acest Omuleţ poate să te întreacă cu înţelepciunea lui.

Fereşte-te : s-ar putea ca într-o zi să folosească căldura razelor tale şi să fiarbă Calea Laptelui !

Filmul era gata ! 10. 000. 000 de secole în zece minute! L-am numit „Scurtă istorie”!

• Naşterea luase sfârşit . Începea lungul drum al Omuleţului într-o acerbă confruntare cu publicul, specialiştii, festivalurile… În noaptea de 17 mai a anului 1957, în marea sală a Palatului Festivalului de la Cannes, regizorul român Ion Popescu Gopo primea Marele Premiu „La Palme d’or”. Ce  însemnătate a avut, în palmaresul tânărului de 34 de ani, acest strălucit trofeu ?
• În clipa în care am aflat că am primit premiul la Cannes, m-am speriat foarte tare. Frica aceasta a durat foarte mult. Frica şi nu bucuria m-a torturat. Şi următorul film, dacă îl privim cu atenţie demonstrează tot frica, frica creatorului în faţa criticii. Mă domina frica de a nu face mai puţin decât făcusem. Dar şi la următoarele filme, premiile tot curgeau. Marele Premiu la Festivalul de la Tours, la Festivalul de la Karlovy Vary, colegii mă porecliseră „găina cu ouăle de aur” ! Teama că nu voi mai lua premii cu filmele mele mă teroriza şi …am fugit în lumea filmului cu actori.
• Limitată de funcţiile sale tradiţionale, încorsetată de stilul Disney, lumea de basm a filmelor de desen animat devenise un spaţiu incomod pentru mulţi cineaşti tineri. „Scurtă istorie” a marcat o adevărată revoluţie în gen. Ce s-a întâmplat după?
• Se trăia într-o perioadă puternic disneyană. În toate părţile se făceau eforturi pentru a-l ajunge, pentru a-l depăşi le celebrul coleg de peste ocean. Surpriza „Scurtei istorii” a constituit-o renunţarea la „armele” lui Disney.

Folosind praştia lui David, pietricica numită „Scurtă istorie” a făcut ecou în lumea filmului de animaţie şi mulţi dintre realizatori au început să abordeze teme majore în creaţia lor. Calendaristic, poate fi urmărită apariţia realizatorilor iugoslavi, bulgari, maghiari şi sovietici. Timp de mai bine de un deceniu, genul acesta al unui minim de mijloace, maximum de eficienţă a devenit tehnica de bază a desenului animat. Cu această ocazie s-a promovat filmul de atelier, o grupare mică de creatori, nu o mulţime de realizatori într-un mare studio. „Scurtă istorie”  a fost însă, prima creaţie în gen.

• O caracteristică a creaţiei dumneavoastră o constituie inovaţia. Explicaţi-ne, pe înţelesul tuturor care sunt noutăţile tehnice din „Scurtă istorie”.
• Filmul meu foloseşte un desen rigid, mâinile sunt terminate ca o măturică, degetele apar numai când este nevoie.

In „Homo Sapiens” de pildă, numai atunci când Omuleţul apucă piatra folosind ciocanul, apare mâna întreagă. Când utilitatea ei încetează, mâna redevine măturică. Criticii au observat burticica mare şi capul lunguieţ dar foarte puţini au remarcat că Omuleţul nu îşi foloseşte expresia feţei, ochii lui nu sunt nici ştrengari, nici răi sunt două puncte fixe, are un nas gen cartof iar deasupra sunt două sprâncene dar nu una alături de cealaltă, ci două sprâncene paralele, suprapuse. Gura Omuleţului este o linie curbată în jos  şi el nu zâmbeşte niciodată. E interesant că o asemenea figură a trezit în spectatori reacţii de tipul : ” atunci când Omuleţul râde, atunci când Omuleţul zice”. Dar el nu râde şi nu vorbeşte niciodată. Toată mimica lui provine din atitudine. Această simplificare m-a ajutat să dau dimensiune expresiei şi să poată exprima ce doream în forma cea mai laconică. E o tehnică care s-a dezvoltat pe parcurs şi cred că acestea sunt trăsăturile caracteristice pentru filmul meu. Şi acum, strict la obiect.

În desen animat se folosesc celuloide transparente ca o foaie pentru maşina de scris, perforate în aşa fel încât să poată fi fixate întotdeauna în acelaşi loc. Pe o parte a celuloidului se face conturul desenului şi pe partea cealaltă se colorează cu guaşe. Pentru fiecare secundă de proiecţie sunt folosite în medie 24 de asemenea celuloide… Inovaţia noastră, foarte economică de altfel, era de a face un singur celuloid colorat iar pe deasupra să se aplice celuloide numai cu contur. În felul acesta, desenul colorat avea umbre şi lumini, pete, culori şi înlocuia un număr foarte mare de desene care ar fi trebuit să fie colorate. „Scurtă istorie” a beneficiat de inovaţii şi în domeniul sunetelor. Dumitru Capoianu a compus o muzică originală iar inginerul şi conservatoristul Dan Ionescu a creat nişte zgomote „acordate” cu muzica lui Capoianu. Deci, o coloană sonoră cu pretenţii de maturitate, ignorând clopoţeii şi tobiţele ce se foloseau în mod curent la ilustrarea sonoră a desenelor animate.

– „Scurtă istorie”, utopia metaforic saint – exupery – ană nu reprezenta lucrul cel mai lesne digerabil la vremea respectivă. Ce rol a jucat critica de specialitate în susţinerea şi lansarea filmului?

– Premiul de la Cannes a fost : SURPRIZA. Era prima distincţie importantă pe care o obţinea o ţară socialistă la Cannes. Au fost cronici pozitive şi negative. Eu le-am păstrat deopotrivă chiar şi pe cele care conţin critici aspre pentru că m-au ajutat să nu pierd controlul asupra Omuleţului.

• Întrebat de un critic dacă nu v-a influenţat spiritul cărţii lui Antoine de Saint Exupery „Micul prinţ” răspundeţi :” N-am citit „Micul prinţ”… dar îmi pare bine că m-am întâlnit  – într-un fel – în acelaşi sentiment cu Saint Exupery , despre care mi se spune că era un mare poet.
• Ce te miră că nu-l citisem pe Saint Exupery ? Pe vremea mea, Micul prinţ nu se învăţa la şcoală, erau puţine cărţi şi eu nu auzisem de el. Mai târziu mi-a plăcut când l-am citit, pentru ca Saint Exupery face un lucru pe care şi mie îmi place să-l fac: măsoară dimensiunea lucrurilor şi a faptelor cu un metru sentimental, cu un metru psihic, cu un metru care aparţine mai puţin ochilor şi mai mult inimii. El poate face un prinţ mai mare ca o planetă şi adăposteşte un om într-o floare. Poate privi relaţia între  un elefant şi o pălărie.  Aşa cum şi  mie îmi place să renunţ la inter-partenerii umani şi să-l folosesc pe Omuleţ ca reprezentant al speciei şi să-i dau ca partener permanent natura, reprezentată prin globul terestru. Foarte exact îl caracteriza I Suchianu, spunând despre Omuleţ că este :”un personaj în fabulă”. El este OMUL, pentru că în fabulă suntem URSUL, VULPEA, IEPURELE, CORBUL fără a mai adăuga masculin sau feminin, bătrân sau tânăr.
• Omuleţul firav şi candid împodobind pământul si apele, întreg cosmosul cu neprihănita floare albă, un alter-ego romantic al unei firi poetice, l-a situat pe Ion Popescu Gopo între Walt Disney şi „fenomenul Dusan Vukovic”, i-a găsit un loc ferm şi de necontestat în animaţia mondială. Dumneavoastră, Ion Popescu Gopo ce părere aveţi?
• „Scurtă istorie” mi-a făcut un fel de semn pe frunte, semn pe care de multe ori am încercat să-l ascund. Câteodată m-am lăudat cu semnul şi am ţinut pălăria pe ceafă, câteodată trăgeam pălăria pe ochi şi voiam să fiu un om nou, mai ales în filmul de lung metraj cu actori. Oricât de bine am făcut un film sau aş putea face un film cu oameni-actori, toţi îmi vor arăta semnul din frunte : „ tot mai bine face film de animaţie.”
• Sunteţi laureat al Premiului de Stat, Artist emerit, posesorul a numeroase distincţii prestigioase – ultima dintre ele fiind Premiul ACIN pentru întreaga activitate şi pentru filmul „Quo vadis Homo sapiens ?” – distincţie acordată cu prilejul împlinirii a şase decenii de viaţă, un corolar care vine să vă răsplătească crezul „în artă numai 5% e talent, restul este muncă, perseverenţă”. Ce sfat aţi da tinerilor creatori ?
• Aş răspunde că în lume lucrurile sunt deja aşezate, după ploaie vine soare, după iarnă primăvară şi e bine să fie aşa. Dar este un haz mare când după iarnă vine o ciocolată cu frişcă sau după ploaie vine tot ploaie. Viaţa este atât de frumoasă când îţi dai seama că în legile universale poţi avea loc chiar atunci când le interpretezi ca Păcală sau îţi dai seama că te întâlneşti cu un lucru, gest, fapt care îţi schimbă starea sufletească.

Cred ca ideile, mai ales ideile  neaşteptate sunt curative şi ele vin sau se fac. Aş termina  discuţia noastră cu o zicală din bătrâni, de la înţeleapta mea mamă  :” Ăl de sus dă dar nu bagă în buzunar!”

Scris de Ileana Perneș Dănălache