Teoria dominaţiei globale – cadrul conceptual al geostrategiei Federaţiei Ruse în regiunea Mării Negre

Ultimii 25 de ani au intensificat procesele geopolitice din regiunea Mării Negre, spaţiul geografic situat la intersecţia a trei macro-complexe de securitate: blocul occidental euro-atlantic, spaţiul ex-sovietic, regiunea balcanică şi a Orientului Apropiat (Levantul). Complexul de securitate balcano-levantin, precum şi situaţia strategică din bazinul Mării Negre au suferit mutaţii majore generate de dinamica sferelor de influenţă ale principalilor jucători geostrategic activi din regiune (SUA împreună cu blocul occidental NATO-UE şi Federaţia Rusă), de coliziunea intereselor geoeconomice şi geopolitice ale acestora. Mai mult ca oricând, direcţiile geostrategice ale Federaţiei Ruse sunt dictate de principiile teoriei dominaţiei globale (a zonei pivot) formulată de geostrategul britanic Sir Halford J. Mackinder (1861-1947) la începutul secolului trecut şi dezvoltată, ulterior, din perspectiva propriilor interese naţionale, de reprezentanţi ai marilor şcoli geopolitice. Care sunt conceptele fundamentale ale paradigmei zonei pivot care au jalonat gândirea strategică a ultimilor 100 de ani? Care sunt izvoarele eurasianismului şi neo-eurasianismului rusesc? Care sunt direcţiile geostrategice actuale ale Federaţiei Ruse? Dar mijloacele tactice aplicate de Kremlin?

Key words: dominaţie globală, zona pivot nordică, coridor strategic nord-sud, istm ponto-baltic, Marea Neagră, inel de securitate, doctrina Gherasimov.

Scurt preambul geopolitic

Halford J. Mackinder a definit zona pivot nordică (Heartland) ca fiind spațiul extrem de vast situat în Eurasia, limitat la est de fluviul Yenisei, la vest de istmul ponto-baltic, la nord de pădurile siberiene şi la sud de deşerturile Asiei Centrale, loc de confluenţă a drumurilor care unesc emisfera nordică de cea sudică, emisfera vestică de cea estică, extrem de bogat în resurse, care poate ataca şi poate fi atacat din toate direcţiile, ocupat de Federația Rusă și statele sale satelit din Asia Centrală și din Europa de Est[1]. În baza acestor caracteristici strategice ale zonei pivot,  Mackinder a postulat că puterea care controlează Europa de Est controlează zona pivot, puterea care controlează zona pivot controlează „insula lumii” – masa continentală alcătuită din Europa, Asia și Africa iar, puterea care controlează „insula lumii” stăpâneşte lumea[2]. Totodată, Mackinder a punctat importanța strategică a spațiului situat în imediata vecinătate a zonei pivot, pentru apărarea sau, din contra, blocarea acesteia. Acest spațiu, alcătuit din ghețurile Arctice, Marea Baltică, statele istmului ponto-baltic, gurile Dunării cu segmentele inferior și mijlociu ale fluviului, Marea Neagră, Asia Mică, Armenia, Persia (Iranul), Tibetul și Mongolia[3], este vital pentru securitatea puterii care controlează zona pivot, fiind definit ca spațiu de securitate propriu acesteia. Zona pivot este înconjurată de spațiul costier al Eurasiei denumit semicercul interior și de un alt semicerc extern, insular, maritim (vezi harta din Fig. 1). De asemenea, Mackinder a atras atenția asupra Peninsulei Arabe, descrisă ca un spațiu interpivotal, care face legătura între zonele pivot nordică – eurasiatică și sudică – subsahariană[4], unde

–––––––

[1]Kazakhstan, Turkmenistan, Uzbekistan, Tadjikistan, Kargazstan, Belarus şi Ucraina.

[2]Halford J. Mackinder, Democratic Ideals and Reality: A Study in the Politics of Reconstruction, National Defense University Press, Washington D.C., copyright© 1942, Constable Publishers, London, p.106

[3]Halford J. Mackinder, Democratic Ideals and Reality: A Study in the Politics of Reconstruction, Idem, op.cit., p.78

[4]Halford J. Mackinder, Democratic Ideals and Reality: A Study in the Politics of Reconstruction, Idem, op.cit., p.60

---

Siria deține o poziție geografică de maximă importanță strategică, întrucât asigură controlul rutelor terestre care unesc Eurasia de Africa.

Douăzeci de ani mai târziu, geostrategul american Nicholas John Spykman (1893-1943), supranumit „părintele politicii de îndiguire”, a dezvoltat perspectiva maritimă a teoriei formulate de Mackinder, accentuând importanța strategică a țărmurilor Eurasiei, definite sub numele de Rimland, care corespund semicercului interior din jurul zonei pivot (vezi harta din Fig. 2).

În viziunea lui Spykman, Rimland reprezintă spațiul tampon care separă zona pivot de „autostrada” maritimă care înconjură Eurasia, alcătuit din „Europa, Persia (Iranul) și Orientul Mijlociu, sud-vestul Asiei, China, Indochina și Siberia de est”[1]. Spykman atrage atenția decidenților politici americani asupra importanței acestui Rimland spunând că dominația țărmurilor va fi esențială pentru politica de contenție a puterii zonei pivot, iar puterea care va controla Rimland-ul eurasiatic[2] va fi capabilă, în final, să domine lumea. Prin urmare, SUA va fi obligată să împiedice, prin orice mijloace, apariția unui hegemon european sau asiatic care ar putea stăpâni țărmurile Eurasiei.

Concomitent cu Spykman, pe celălalt mal al Atlanticului, geopoliticianul german Karl Haushofer (1869-1946) a dezvoltat teoria zonei pivot din perspectivă germană formulând, pe lângă alte concepte, și pe cel al panregionalizării globale, conform căruia lumea este ordonată în patru zone pivot economice „Grosswirtschafträume”, respectiv Europa Occidentală Germanică, Rusia, Japonia și SUA, cărora le revine câte o panregiune. Rusia ar fi urmat să stăpânească zona pivot nordică şi spaţiile adiacente acesteia din Extremul Orient, Asia Centrală, Orientul Apropiat şi din bazinul Mării Negre. Europei Germanice i-ar fi

___________________

[1]Nicholas J. Spykman, America’s Strategy in World Politics: The United States and the Balance of Power, New York, Harcourt, Brace and Company, 1942, p.181 – notiunea este reluata in The Geography of the Peace, New York: Harcourt, Brace and Company, 1944.

[2]Nicholas J. Spykman, The Geography of the Peace, Idem.op.cit., p.44

________________________________

revenit controlul absolut al panregiunilor Pan Eur-Arabia și Pan Eur-Afrika alcătuite din Europa Occidentală, Africa, Orientul Apropiat și din Peninsula Arabă[1] (vezi harta din Fig.3).

Ceva mai târziu, în anii 1980-1990, geopoliticianul american Saul Cohen, autorul teoriei spaţiilor globale, numește spațiul costier al Eurasiei „zona de compresie”- extrem de fragmentată, supusă presiunii din spaţiile geopolitice de vecinătate, care poate avea, în funcție de gradul de dinamică geopolitică, caracter de „gateway” (portal de transmisie al fluxurilor comerciale, militare, demografice), caracter de „shatterbelt” (zona de ruine) sau caracter de „convergence zones” („regiuni prinse între spaţiile geopolitice al căror statut este încă incert”^[1]). Prin „shatterbelt”, Cohen descrie acele zone fragmentate geopolitic, instabile dar de mare importanță geostrategică, fie sub aspectul resurselor strategice, fie sub aspectul poziției geografice. Mizele geostrategice adiacente acestor zone imprimă o competiție acerbă pentru controlul lor, în care sunt implicate puterile celor două spații globale, maritim și continental. Conform definiţiei lui Cohen, zonele de convergenţă corespund spaţiului de securitate al zonei pivot descris de Mackinder. În cadrul zonei de convergenţă, Orientul Mijlociu și Africa Subsahariană reprezintă cele două „shatterbelts” actuale[2] iar, Europa de Est se califică pentru statutul de „gateway”.

________________________________

^[1]Saul Bernard Cohen, Geopolitics: The Geography of International Relations, Third Edition, Rowman&Littlefield Publishing Group Inc., USA, 2015, p.37

[2]Saul Bernard Cohen, Geopolitics: The Geography of International Relations, Idem. op.cit., p.44

_______________________

În anii 2000, geopoliticianul american Zbigniew K. Brzezinski, autorul teoriei pivotului geostrategic, a fragmentat Eurasia în patru spații, zona pivot nordică și Extremul Orient alcătuind spațiul de mijloc, în jurul căruia sunt dispuse cele trei spații ale semicercului interior: spațiul estic al peninsulei indiene, spațiul sudic al Orientului Mijlociu și Apropiat și spațiul vestic al Europei situate la vest de istmul ponto-baltic (vezi harta din Fig.4).

_______________________

[1]Eric Ross, Of heartlands and pan-regions: mapping the spheres of influence of the great powers in the age of world wars, March 5, 2015, https://ericrossacademic.wordpress.com/2015/03/05/of-heartlands-and-pan-regions-mapping-the-spheres-of-influence-of-the-great-powers-in-the-age-of-world-wars/, accesat la data de 29.07.2015

^[1]Eric Ross, Of heartlands and pan-regions: mapping the spheres of influence of the great powers in the age of world wars, Idem. op.cit.

^[1]Saul Bernard Cohen, Geopolitics: The Geography of International Relations, Third Edition, Rowman&Littlefield Publishing Group Inc., USA, 2015, p.37

[1]Saul Bernard Cohen, Geopolitics: The Geography of International Relations, Idem. op.cit., p.44

^[1]Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard: American Primacy and its Geostrategic Imperatives, BasicBooks, 1997, http://www.takeoverworld.info/Grand_Chessboard.pdf, accesat la data de 29.07.2015, p. 34

_____________________________________________

Brzezinski clasifică statele Eurasiei în jucători geostrategici activi, puteri secundare și pivoți geostrategici (în rândul cărora include Iranul).

La rândul său, geopoliticianul francez Frédéric Encel[1] a prelucrat teoria dominaţiei în spiritul intereselor naţionale franceze, focusându-şi atenţia asupra fostului spaţiu colonial francez iar geopoliticianul canadian de origine elenă Dimitri Kitsikis[2] a extins zona pivot nordică, redenumită zona intermediară, până la nivelul centurii saheliene, prin înglobarea spațiului interpivotal arabo-saharian și nordul Africii, punctând importanța sa geostrategică majoră pentru dominația globală.

La mijlocul lunii mai a acestui an, 2016, jurnalistul american Robert D. Kaplan a lansat la Bucureşti câteva volume dedicate analizei strategice a Eurasiei. Unul dintre acestea, intitulat „Răzbunarea Geografiei. Ce ne spune harta despre conflictele viitoare şi lupta împotriva destinului”[3], readuce în prim-plan geodeterminismul proceselor geopolitice,  matricea oricărei analize geostrategice, recentul demers al lui Kaplan înscriindu-se în seria analizelor strategice având ca punct de plecare paradigma dominaţiei globale.

________________________________________

[1]Frédéric Encel, Orizonturi geopolitice, Editura Cartier, Bucuresti, 2011, p. 174

[2]Dimitri Kitsikis, Une vision géopolitique: la Région intermédiaire, Relations Internationales, Paris, no.109, 2002.

[3] Robert D. Kaplan, Razbunarea Geografiei. Ce ne spune harta despre conflictele viitoare si lupta impotriva destinului, Editura Litera, Bucuresti, 2016

_________________________________

Ce este eurasianismul? Dar neoeurasianismul?

Eurasianismul, doctrina interbelică a exilului rusesc, îşi are rădăcinile în teoria zonei pivot şi în teoria panideilor şi panregiunilor, reprezentând adaptarea acestor teorii intereselor geopolitice ruseşti. Depăşind viziunea mesianică panortodoxă, regională, care a legitimat expansionismul ţarist, eurasianismul a oferit o perspectivă pan continentală ambiţiilor ruseşti. Prinţul Nikolai Sergeyevich Trubetzkoy (1890-1938), considerat părintele doctrinei, a publicat, în anul 1920, lucrarea intitulată „Europa și umanitatea” în care a disociat cultura rusă de cea europeană, pe care a descris-o ca fiind de origine romanică şi germanică şi pe care a acuzat-o că, sub acoperirea cosmopolitanismului, infestează Rusia şi ascunde o formă de subjugare culturală^[1]. Istoricul şi antropologul rus Lev Nikolaievici Gumilyov (1912-1992), autorul teoriei etnogenezei^[2] conform căreia grupurile etnice trec prin etape similare de evoluţie (naştere, dezvoltare, apogeu, inerţie, zbatere şi amintire) a pledat în favoarea supraetnosului eurasiatic care ar trebui să înlocuiască etnosul rusesc şi care ar explica astfel, ştiinţific, înglobarea popoarele ne-ruse în „malaxorul” sovietic. Totodată, Gumilyov a argumentat identitatea civilizaţională a Rusiei, rezultată din sinteza populaţiilor stepei turco-mongole şi cele slave şi rolul său civilizaţional eurasiatic. Treptat, eurasianismul a fost împărtăşit de reprezentanţii elitei culturale ruse care au promovat cele trei idei cardinale ale acestei doctrine, respectiv:

1. cultura şi civilizaţia rusă nu sunt nici europene, nici asiatice ci au trăsături mixte, slavo-turanice;
2. ortodoxia reprezintă factorul civilizator;
3. imperiul reprezintă sistemul de organizare statală care se pliază perfect etnosului rusesc.

^[1]Martin A. Schwartz, DE LA GINGHIS HAN LA IDEOCRAȚIE. VIZIUNEA EURASIANISTĂ A LUI NIKOLAI TRUBEȚKOI, EURASIA: RIVISTA DI STUDI GEOPOLITICI, 18 iulie 2014, http://www.eurasia-rivista.org/de-la-ginghis-han-la-ideocratie-viziunea-eurasianista-a-lui-nikolai-trubetkoi/21749/, accesat la data de 29.07.2015

^[2]Lev Gumilev, Ethnogenesis and the Biosphere, http://gumilevica.kulichki.net/English/ebe1.htm, accesat la data de 29.07.2015, capitolele 2, 3.

_________________________________________

Deşi ocultată de discursul internaţionalismului comunist, „ideocraţia eurasiatică”, concept formulat de Trubetzkoy, echivalent semantic al panideii, a stat la baza construcţiei politice sovietice şi, ulterior, a reafirmării Federaţiei Ruse în calitate de moştenitor legitim al URSS. De altfel, în timpul primului Război Rece, eurasianismul a fost împărtăşit de anti-atlantiştii europeni, reuniţi în jurul politicianului belgian Jean- François Thiriart (1922-1992) şi al partidului său numit „Jeune Europe”^[1].

În anii 1990, geopoliticianul Aleksandr Gelievici Dughin a reluat tezele eurasianismului aplicate la scara masei continentale eurasiatice, pe care le-a amalgamat cu elemente conceptuale aparţinând teoriei dominaţiei globale, teoriei spaţiilor globale şi nomosului lumii, precum şi cu tezele conflictului civilizaţional, într-o teorie cunoscută sub numele de neo-eurasianism. Având un traseu ideologic sinuos, de la comunism în perioada sovietică, la naţional-bolşevism (doctrina hibridă de dreapta situată între fascism şi bolşevism) în perioada imediat ulterioară imploziei URSS, Dughin devine, în anii 2000, teoreticianul celei „de-a patra teorii politice” – conservatorismul postmodern, privit ca o contrapondere a neoliberalismului cosmopolitan şi globalizant.

În anul 1997, Aleksandr Dughin a publicat volumul intitulat „Bazele geopoliticii și viitorul geopolitic al Rusiei”[2] în care a formulat principalele linii directoare ale neo-eurasianismului, respectiv:

• existenţa unei confruntări perpetue între „talasocraţia” puterilor maritime dominate de SUA şi „telurocraţia” puterilor continentale dominate de Rusia;
• destinul imperial al Rusiei în calitate de hegemon al spaţiului eurasiatic dintre Levant şi Pacific;
• construcţia unui sistem de alianţe, bazate pe respingerea comună a atlanticismului, neoliberalismului şi unipolarităţii, care să servească obiectivelor ruseşti de dominaţie politică şi economică a lumii. În acest sens, Dughin identifică patru axe geostrategice vitale pentru interesele geopolitice ale Rusiei:

1. blocul continental anti-american pe axa Moscova-Berlin-Paris[3];
2. axa Moscova-Teheran, care securizează zona Caucazului, oferă Rusiei controlul strategic în regiunea Golfului Persic şi a Asiei Centrale şi reprezintă „baza proiectului geopolitic eurasiatic fundamental”[4];
3. axa Moscova-Berlin care blochează penetrarea influenţei americane în fostele state satelit din Europa de Est;
4. axa Moscova-Tokyo menită să contrabalanseze influenţa crescandă a Chinei în zona Asia – Pacific,

scopul final al tuturor acestor alianţe fiind coagularea unui „imperiu al mai multor imperii”[5];

sistem internaţional bipolar, care opune imperiul eurasiatic axei maritime Washington-Londra, structurat în spaţii globale civilizaţionale pe modelul

_________________________________________________

^[1]Octavian Racu, Eurasianimul rusesc – originile și  ideile, 1 iulie 2011, https://octavianracu.wordpress.com/2011/07/01/eurasianimul-rusesc-originile-si-ideile/, accesat la data de 29.07.2015

[2]Aleksandr Dughin, Osnovy geopolitiki: Geopoliticheskoe budushchee Rossii, Bol’shoe prostranstvo, Moscow: ‘Arktogeya’, 1997; varianta românească Aleksandr Dughin, Bazele geopoliticii și viitorul geopolitic al Rusiei , Editura Eurasiatică, București, 2011

[3]Charles Clover, Will the Russian Bear Roar Again?, Financial Times, 2 December 2000, http://eurasia.com.ru/eng/ft.html, accesat la data de 02.08.2015

[4]Aleksandr Dughin, Idem.op.cit.,  p. 164

[5]Aleksandr Dughin, Idem.op.cit., p. 116

_____________________________________

• Huntingtonian, între care se stabilesc relaţii de putere. În cadrul acestui sistem bipolar, există o „multipolaritate” a imperiilor care alcătuiesc marele imperiu confederativ eurasiatic. În viziunea lui Dughin, Eurasia este structurată în spaţii globale caracterizate prin trăsături comune rasiale, confesionale, geopolitice şi politice, respectiv: imperiul european german, imperiul rus, imperiul Asiei Centrale dominat de Iran şi cel al Pacificului dominat de Japonia precum şi în zone autonome: lumea hindusă, lumea chineză, lumea arabă (imperiul islamic din sud sau califatul), uniunea panafricană[1];
• conştientizarea pericolului reprezentat de globalizare şi mondializare va determina unirea Heartland-ului cu Rimland-ul iar Rusia va obţine accesul la mările calde[2];
• materializarea proiectului Pan-Arab, de coagulare a statelor din nordul Africii şi din Peninsula Arabă, reprezintă primul pas spre crearea Eur-Africii, transformarea Mării Mediterane în „lac intern” şi, apoi, obţinerea controlului absolut al Africii Subsahariene. Vectorii acestui proces vor fi Libia, Palestina şi Irakul, state cu orientare făţiş anti-americană care vor scoate din joc Arabia Saudită iar, coordonator va fi imperiul european condus de Germania[3];
• Atât axa strategică cu Iranul urmată de crearea imperiului Asiei Centrale cât şi proiectul pan-arab au drept scop izolarea şi încercuirea Turciei şi preluarea controlului deplin al bazinului Mării Negre de către Rusia[4].

Viziunea strategică a lui Dughin privind „imperiul” eur-asiatic este împărtăşită şi de Serghei Alexandrovich Karaganov, decan al Şcolii de Economie Internaţională şi Politică Externă din Moscova si actualul consilier pe probleme de politică externă al preşedintelui Vladimir Putin. Chiar dacă abordarea acestuia (diferă de cea a lui Dughin în privinţa componentei mesianice, pe fond, cele două viziuni sunt convergente. Astfel, strategia lui Karaganov în Eurasia înlocuieşte „imperiul” confederativ  cu o  Uniune a Europei „care să se întindă de la Lisabona la Vladivostok, un spaţiu uriaş de liber schimb şi liberă circulaţie” care să combine soft power-ul european cu hard-power-ul şi resursele Rusiei[5]. Securitatea noii „uniuni” va fi garantată de tratate de securitate colectivă între state şi organizaţii (Uniunea Economică Eurasiatică, Uniunea Europeană, Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă şi NATO) iar, statele care vor refuza integrarea în această „uniune” vor fi lăsate înafară cu toate consecinţele în plan economic, politică, militar, astfel fiind „rezolvată” problema „zonelor gri” din Turcia, Moldova, Ucraina şi Georgia[6]. Sau, altfel spus, o telurocraţie eur-asiatică, deglobalizată, eliberată de prezenţa thalasocratică a SUA şi a Marii Britanii. Totodată, Karaganov, autorul doctrinei care îi poartă numele[7], susţine atât pivotarea Rusiei către est, în ideea consolidării parteneriatelor cu statele asiatice (integrarea Uniunii Economice Eurasiatice cu strategia chineză a „Drumului şi Centurii Mătăsii” în care China are rol de lider dar nu şi de hegemon[8]) cât şi utilizarea etnicilor ruşi din statele aflate

_____________________________________________

[1]Aleksandr Dughin, Idem, op.cit., pp. 165-166

[2]Aleksandr Dughin, Idem, op.cit., p. 118

[3]Aleksandr Dughin, Idem, op.cit., p. 165

[4]Aleksandr Dughin, Idem, op.cit., p. 163

[5]Matei Dobrovie, Celălalt ideolog al lui Putin. Arma minorităţilor. Amestecul China-Rusia, trotil geopolitic,

The Epoch Times Romania, 04.04.2014,

http://epochtimes-romania.com/news/celalalt-ideolog-al-lui-putin-si-arma-minoritatilor–215310, accesat la data de 07.07.2016

[6]Sergei Karaganov, Eurasian Way Out of the European Crisis, 07.06.2015, RUSSIA IN GLOBAL AFFAIRS,

http://eng.globalaffairs.ru/pubcol/Eurasian-Way-Out-of-the-European-Crisis-17505, accesat la data de 07.07.2016

[7]Marijke Vermeulen, Dusting off the Karaganov doctrine, 17.04.2014, http://www.europeangeostrategy.org/2014/04/dusting-karaganov-doctrine/, accesat la data de 07.07.2016

[8]Sergei Karaganov, Idem. Op.cit.

__________________________________________

în „vecinatatea imediată” a Federaţiei Ruse drept vectori de contenţie a acestor regiuni în sfera de influenţă a Moscovei.

Din prezentarea succintă a acestor teorii aparţinând marilor şcoli geopolitice anglo-saxone şi ruseşti se pot constata urmatoarele elemente de convergenţă:

• Abordarea geodeterministă având ca scop controlul spaţiului de securitate al zonei pivot nordice, condiţie necesară dar nu şi suficientă pentru controlul masei continentale afro-eurasiatice;
• Originea conceptuală comună a teoriilor geostrategice amintite, provenită din teoria dominaţiei globale care demonstrează perenitatea direcţiilor de analiză geostrategică trasate de Mackinder;
• Impactul major al paradigmei zonei pivot asupra politicii externe a principalilor doi jucători geostrategici activi în regiunea extinsă a Mării Negre (SUA şi Federaţia Rusă);
• Viziunea de tip imperial, pan eur-asiatică, a şcolii de gândire strategică a Federaţiei Ruse.

Care sunt direcţiile geostrategice actuale ale Federaţiei Ruse în regiunea Mării Negre?

În virtutea paradigmei dominaţiei globale, principalele direcţii geostrategice actuale ale Federaţiei Ruse urmăresc prezervarea controlului exclusiv asupra spaţiului propriu de securitate (al zonei pivot nordice), prin:

1. Împingerea frontierei de facto (liniei de apărare avansată) a Federaţiei Ruse la nivelul graniţei interne a spaţiului de securitate pe linia: Kaliningrad, Moldova (Transnistria), Ucraina (Crimeea, Donbas, Luhansk), Georgia (Abhazia, Adjaria, Osetia de Sud), Kazakhstan, Turkmenistan, Uzbekistan, Tadjikistan, Kyrgyztan;
2. Menţinerea spaţiului de securitate caucazian (alcătuit din Georgia, Azerbaidjan, Armenia) şi central asiatic (alcătuit din fostele republici sovietice Kazakhstan, Turkmenistan, Uzbekistan, Tadjikistan, Kyrgyztan) în propria sferă exclusivă de influenţă;
3. Transformarea şi menţinerea spaţiului de securitate corespunzător coridorului nord-sud transeuropean (alcătuit din Finlanda, Suedia şi din perimetrul aferent arctic, statele baltice, Polonia, Ungaria, Slovacia, România, Bulgaria, Serbia, FYROM, Grecia, Cipru), Iranului, Afganistanului, Mongoliei în spaţiu tampon;
4. Comutarea atenţiei principalilor jucători geostrategici de la problematica spaţiului de securitate al Federaţiei Ruse prin iniţierea/întreţinerea/escaladarea unor procese geopolitice la distanţă de acest spaţiu dar cu impact asupra ecuaţiei de putere regionale şi/sau globale (de ex: conflictul intern sirian, emergenţa islamismului radical, conflictul libian, valul de migraţie ilegală transfrontalieră, acutizarea războiului sectar sunna/shi’a);
5. Coagularea forţelor contestatare ale unipolărităţii sistemului internaţional în formule instituţionale de tipul BRICS, Organizaţia de Cooperare de la Shanghai menite să devină viitori poli de putere hegemonică;
6. Scindarea coeziunii euro-atlantice atât la nivelul UE cât şi în cadrul NATO prin întreţinerea de relaţii privilegiate (economice, politice, diplomatice) cu state „cheie” având rol de parteneri strategici (Germania, Franţa, Italia, Spania) sau de „cai troieni” (Grecia, Cipru, Ungaria, Cehia, Slovacia);
7. Iniţierea şi/sau întreţinerea tensiunilor între principalii jucători geostrategici care acţioneaza în spaţii de vecinătate ale propriului spaţiu de securitate: SUA, China, India, UE (Germania, Franţa, Marea Britanie) sau între jucătorii geostrategici şi unele puteri regionale (SUA – Iran, SUA – Turcia, SUA – Israel, Turcia – Israel, SUA – Uniunea Europeană, SUA – Germania, SUA – Franţa, SUA – China, China – India, SUA – Arabia Saudită, etc), specularea divergenţelor de ordin politico-diplomatic, economic, financiar, militar dintre aceştia în propriul interes;
8. Refacerea fostei sfere globale de influenţă sovietică din perioada bipolarităţii prin instrumente de tip hibrid care amalgamează mijloace de tip soft-power imagologice, economice, politico-diplomatice, tehnologice, culturale, ideologice cu mijloace de tip hard-power militare şi para-militare în formule de tip smart-power.

În acest sens se disting următoarele  axe geostrategice (vezi harta din Fig.5):

1. Moscova – Berlin – Paris;
2. Moscova – Belgrad – Atena – Nicosia – (Sofia);
3. Moscova – Erevan – Teheran;
4. Moscova – Ankara – Teheran;
5. Moscova – Teheran – Damasc (Beirut, Gaza);
6. Moscova – Teheran – Dushanbe – comunităţi ismaelite din Asia Centrală.

7. 

   1. Axa europeană Moscova – Berlin – Paris se bazează pe o serie de interese comune: parteneriate economice bilaterale privilegiate, apartenenţa geostrategică continentală comună, relaţie istorică de competiţie cu puterile maritime (SUA şi MB), aspiraţii hegemonice anunţate de tentativele de reclădire prin strategii de tip smart-power ale fostelor sfere de influenţă (Germania în Mittel-Europe, Rusia în Europa de Est, Franţa în fostul imperiu colonial). A devenit vizibilă începând cu anul 2008 cand Franţa şi Germania au împiedicat iniţierea procesului de aderare a Ucrainei şi Georgiei la NATO în cadrul Summit-ului de la Bucureşti. Ulterior, troica franco-ruso-germană a acţionat în vederea gestionării crizei ucrainiene în favoarea Rusiei, prin acceptarea grupărilor rebele la negocierile Acordurilor de la Minsk sau prin blocarea furnizării de armament occidental ofensiv Ucrainei. Mai mult, actualul ministru de externe german, Frank Walter Steinmeier, a criticat poziţia „agresivă” a NATO faţă de Federaţia Rusă[1] iar preşedintele francez în exerciţiu, François Hollande a susţinut în cadrul Summit-ului NATO de la Varşovia din iulie 2016 că Federaţia Rusă nu este o ameninţare deşi „poate uneori, după cum am văzut în Ucraina, să facă uz de forță”[2]. Franţa ar fi urmat să vândă Rusiei, dacă nu intervenea criza ucrainiană, două nave de asalt amfibiu din clasa Mistral, dintre care una era destinată forţelor navale din Marea Neagră (nava Sevastopol)[3], în ciuda obiecţiilor unor state aliate NATO, printre care şi România, care au avertizat asupra impactului în plan strategic al unei astfel de tranzacţii. Această axă este întărită de participarea altor state europene cunoscute pentru atitudinea rezervată faţă de prezenţa americană pe continent sau având grade diferite de dependenţă economică şi energetică faţă de Federaţia Rusă precum Italia, Spania, Ungaria, Cehia, Slovacia.

   2. Axa ortodoxă Moscova – Belgrad – Atena – Nicosia (Sofia) este consolidată în jurul apartenenţei creştin ortodoxe comune, a relaţiei tensionate cu Occidentul (grecii fiind nemultumiţi de atitudinea lipsită de consistenţă a aliaţilor NATO în problema cipriotă, de efectele în plan economic intern ale politicii de austeritate impuse de UE şi de Germania, de consecinţele în plan intern ale politicii UE în privinţa migraţiei ilegale transfrontaliere iar, sârbii au episoade recente de conflict deschis cu Occidentul), a relaţiilor economice bilaterale consistente, a dependenţei acestor state de gazul rusesc, a trecutului istoric comun pozitiv. Statul cipriot a acordat navelor comerciale şi militare ruseşti drept de escală maritimă „pe termen nelimitat” în facilitățile portuare din Limassol[4]. Acest acord, care transformă portul Limassol într-o bază navală rusească de facto, trebuie privit în conjuncţie cu deja existenta bază militară rusă din portul sirian Tartus, situată la 241 km de Limassol, întrucât facilitează controlul militar rusesc al bazinului levantin al Mediteranei. Pe de altă parte, Grecia este un partener traditional al Rusiei în regiune, primul ministru în exerciţiu, Alexis Tsipras, fiind un apropiat al cercurilor de putere de la Kremlin. În relaţia bilaterală cu Serbia, atât Grecia cât şi Cipru  nu au recunoscut independenţa provinciei sârbeşti Kosovo şi au refuzat să participe militar la operaţiunile NATO împotriva acestui stat, din anul 1999. La ora actuală, în condiţiile sancţiunilor economice impuse de Moscova produselor provenite din statele UE, Serbia functionează ca o placă turnantă a exporturilor greco-cipriote în Federaţia Rusă. Pe aeroportul din localitatea sârbă Niš, la 100 de km de graniţa kosovară, funcţionează un centru regional ruso-sârb de ajutor umanitar[5] suspectat că ar ascunde o bază militară destinată spionării bazei militare americane de la Deveselu, din România. De altfel, triunghiul strategic Serbia-Grecia-Cipru permite Rusiei controlul strategic al Balcanilor, zonă geopolitică extrem de importantă sub aspectul coridoarelor energetice, economice şi

   _________________________________________

8. [1]Justin Huggler, German foreign minister accuses Nato of ‘warmongering’ against Russia, The Telegraph, 18.06.2016, http://www.telegraph.co.uk/news/2016/06/18/german-foreign-minister-accuses-nato-of-warmongering-against-rus/, accesat la data de 07.07.2016[2]Hollande: Russia Is A Partner, Not A Threat, Radio Free Europe, 08.07.2016, http://www.rferl.org/content/hollande-russia-is-a-partner-not-a-threat/27847690.html, accesat la data de  21.07.2016

   [3]Jean – Sebastien Evrard, Russia Egypt $1B Mistral Deal: Warships’ Helicopters, Equipment Agreed On After France Sale, Kremlin Says, Agence France – Presse, 19.10.2015, http://www.ibtimes.com/russia-egypt-1b-mistral-deal-warships-helicopters-equipment-agreed-after-france-sale-2146777, accesat la data de 07.07.2016

   [4]Paul J. Saunders, Russia Pulse: Cyprus port deal gives Russian navy alternative to Tartus, AL MONITOR, 03.03.2015, http://www.al-monitor.com/pulse/originals/2015/03/russia-sanctions-europe-nato-economy-cyprus-mediterranean.html#, accesat la data de 20.08.2015

   [5]Russia opens ‘humanitarian’ base in Serbia, EurActiv, 18.10.2011, http://www.euractiv.com/section/global-europe/news/russia-opens-humanitarian-base-in-serbia/, accesat la data de 07.07.2016

   ______________________________________militare. Acestei axe i se alătură ocazional Bulgaria, „stat captiv” prin dependenţa sa energetică şi economică faţă de Rusia. Recentul refuz al Bulgariei de a susţine demersurile României de constituire a unui grup naval NATO în Marea Neagră[1] se înscrie în seria intervenţiilor tip „cal troian” în interiorul blocului occidental.

   3. Axa caucaziană Moscova – Erevan – Teheran este consolidată în jurul parteneriatului comercial şi strategic comun, de contracarare a influenţei turceşti (azere) din regiunea Caucazului şi a Asiei Centrale, precum şi a derapajelor „pro-occidentale” ale Georgiei. Această axă asigură controlul geostrategic rusesc al Caucazului (spaţiu de întretăiere a axelor geostrategice eurasiatice nord-sud şi est-vest) și al estului bazinului Mării Negre, regiuni aparţinând spaţiului de securitate al Federaţiei Ruse și este exprimată prin:
   • coridoarele energetice şi comerciale,
   • baza militară rusă din Gyumri Armenia (baza militară 102 aparţinând Grupului Forţelor Ruse din Transcaucazia),
   • sprijinul militar, economic şi politic acordat Armeniei de către Federaţia Rusă în contextul conflictului îngheţat cu Azerbaidjanul în privinţa enclavei Nagorno-Karabakh,
   • colaborarea militară strânsă dintre Rusia şi Iran.

   De altfel, Iranul, prin poziția sa geografică, reprezintă pivotul care asigură penetrarea inelului interior eurasiatic, pe axe geostrategice care produc efecte în Asia Centrală, Orientul Mijlociu și Apropiat.

   4. Axa levantină Moscova – Ankara – Teheran este consolidată în jurul coridoarelor energetice şi comerciale comune, a disensiunilor ideologice dublate de competiţia pentru rolul de putere islamică dintre Arabia Saudită pe de o parte şi Iran şi Turcia de cealaltă parte, precum şi a temerilor privind crearea unui stat kurd independent susţinut de SUA, la graniţa turco-iraniană. Acest potenţial stat kurd, constituit în teritoriul ocupat de kurzi în Siria şi Irak, devenit cap de pod american în Orientul Mijlociu, ar trebui privit în conjuncţie cu aliatul strategic american din spaţiul levantin, reprezentat de Israel. O potenţială axă Israel – Kurdistan – Washington ar sparge monolitul turco-iranian din regiune iar, o bază militară americană amplasată în Kurdistan ar servi controlului strategic al Orientului Mijlociu, în conjuncţie cu bazele militare americane din Djibouti (Cornul Africii) şi din Afganistan (Asia de Sud). (Această axă ar putea fi privită în tandem cu o altă potenţială axă, Washington – Teritoriul ocupat de tuaregi (din sudul Libiei/nordul statului Mali), menită să securizeze regiunea şi să asigure controlul teritoriilor bogate în petrol şi zăcăminte de minereuri strategice din regiunea mediană a centurii saheliene.) Axa Moscova – Ankara[2], desi tensionată de competiţia privind controlul populațiilor turcice din Asia Centrală, Caucaz și Iran precum şi de „clasica” problemă a dominației asupra Strâmtorilor și-a demonstrat eficiența în situații precum criza georgiană din 2008 sau în războaiele în derulare din Ucraina şi din Siria când „jocul” Turciei a sfârşit prin a servi intereselor Rusiei. Recentul incident ruso-turc de la graniţa siriană, soldat cu doborarea avionului rus de către militarii turci a acutizat disensiunile între cele două puteri regionale dar, interesele bilaterale_______________________

   [1]Cătălina Mihai, Bulgaria refuză să participe la flota comună NATO la Marea Neagră, o iniţiativă lansată de România, EurActiv, 16.06.2016, http://www.euractiv.ro/extern/bulgaria-refuza-sa-participe-la-flota-comuna-nato-la-marea-neagra-o-initiativa-lansata-de-romania-4691, accesat la data de 07.07.2016

   [2]Precum am menţionat deja, în opinia lui Dughin, unul dintre obiectivele strategice ale Federaţiei Ruse îl reprezintă extragerea Turciei din sfera de influenţă euro-atlantică.

   ________________

   energetice şi comerciale şi, mai ales, imperativul strategic bilateral de blocare a crearii unui stat kurd în regiune au generat o reclădire a relaţiei[1]. Pe de altă parte, Iranul, partener strategic al Rusiei în Orientul Mijlociu, este totodată un partener economic tradiţional al Turciei, cu care împărtăşeşte poziţii comune, anti-saudite în cadrul Organizaţiei Cooperării Islamice, ambele state vizând rolul de lideri în cadrul lumii islamice.

   5. Axa Shi’a Moscova – Teheran – Damasc (Beirut, Gaza) este vitală pentru interesele rusești, întrucât asigură ieșirea la oceanele calde (bazele militare de la Tartus şi Latakia din Siria, cooperarea militară cu Iranul), menținerea influenței în spațiul interpivotal eurasiatic și contrabalansează neo-otomanismul liderilor turci, wahhabismul saudit, fiind totodată un factor de contenţie a influenţei occidentale în regiune (mai ales în contextul diferendului israeliano-arab). Activă încă din anul 1971, o dată cu preluarea puterii în Siria de către preşedintele Shi’a alawit Hafez al Assad, axa a fost întărită după anul 1979, anul Revoluţiei Islamice din Iran, evenimentul care a schimbat radical configuraţia de putere din Orientul Mijlociu şi din Africa Subsahariană. Pierderea Iranului de către americani a crescut valoarea geostrategică a Arabiei Saudite, devenită principal aliat al SUA în regiune, în ciuda islamismului wahhabit şi salafit, de sorginte radicală, ultraconservatoare, aparţinând şcolii juridice hanbalite[2], promovat de liderii de la Riad. Regimul teocratic de la Teheran, susţinut de URSS şi, mai apoi de Federaţia Rusă, a devenit vector de propagare a islamismului Shi’a în regiunea Golfului Persic, direct sau prin intermediul organizaţiei islamiste Hezbollah[3] (activă în Liban) şi a populaţiilor Shi’a din Yemen (rebelii Houthi), Bahrein, Irak, Arabia Saudită. Între teocraţia iraniană şi regimul alawit din Siria există două elemente de convergenţă care consolidează relaţiile bilaterale reprezentate de apartenenţa la aceeaşi denominaţiune islamică (Shi’a) şi de relaţia istorică pozitivă politico-diplomatică, economică şi militară cu Moscova. Dacă Iranul reprezintă pivotul geostrategic care asigură penetrarea inelului interior de securitate al Federaţiei Ruse, Siria reprezintă „statul balama” care înclină balanţa geostrategică din regiune. Mai mult, regimul de la Damasc a acţionat atât în Liban (pe care l-a ocupat militar timp de 29 de ani, începând cu anul 1976) cât şi în Fâşia Gaza prin intermediul organizaţiei islamiste Hamas[4] (sprijinită de structurile de informaţii ruseşti şi siriene). Axa Teheran-Damasc a dobândit valoare critică pentru Moscova o dată cu descoperirea, în decembrie 2010, a unui câmp gazeifer cu un volum de 3.454 miliarde de metri cubi, numit „Leviathan”[5], situat în bazinul levantin al Mediteranei, disputat între Israel, Liban, Siria, Fâșia Gaza și Cipru. Descoperirea „Leviathanului” a supra-adaugat o valoare geo-economică imperativului geo-strategic de control al regiunii, întrucât exploatarea şi transportul gazelor levantine în Europa interferă cu dependența energetică europeană de gazul rusesc, unanim considerată a fi principala vulnerabilitate occidentală exploatată geopolitic de Federația Rusă. Astfel, menţinerea controlului politic asupra statelor riverane acestui zăcământ a devenit obiectiv de politică externă de primă importanţă pentru Moscova (cu excepţia Israelului, toate celelalte state s-au aflat, în mod traditional, în sfera de influenţă[1]Tudor Martalogu, Kremlin: Erdogan i-a prezentat lui Putin scuze pentru doborârea avionului militar rus, Agerpres, 27.06.2016, http://www.agerpres.ro/externe/2016/06/27/kremlin-erdogan-i-a-prezentat-lui-putin-scuze-pentru-doborarea-avionului-militar-rus-16-42-51, accesat la data de 07.07.2016

    

   [2]Şcoala juridică Hanbalită, fondată de clericul Musnad Imam Ahmad bin Hanbal (780-855) respinge cu desăvârșire reflecția, susținând aplicarea strictă a Coranului și cutumei.

   [3]Stephen Horowitz, The Russia-Assad-Iran-Hezbollah Axis?, The Times of Israel, 08.09.2015, http://blogs.timesofisrael.com/the-russia-assad-iran-hezbollah-axis/, accesat la data de 20.08.2015

   [4]Adnan Abu Amer, Palestine Pulse: Is Russia Hamas’ bridge to global diplomacy?, AL MONITOR, 24.08.2015, http://www.al-monitor.com/pulse/originals/2015/08/palestine-hamas-israel-russia-saudi-arabia-turkey-relations.html#, accesat la data de 20.08.2015

   [5]Leviathan Gas Field, Levantine Basin, Mediteranean Sea, Israel, http://www.offshore-technology.com/projects/leviathan-gas-field-levantine-israel/leviathan-gas-field-levantine-israel1.html, accesat la data de 20.08.2015

   rusească). În acest context, refuzul preşedintelui sirian Bashar al Assad de a angrena Siria în proiectul de construcţie a gazoductului Qatar-Turcia[1] (care ar fi urmat să alimenteze cu gaz sistemul energetic european) şi semnarea, în anul 2010, a acordului de construcţie a „gazoductului prieteniei”[2] (numit şi „gazoductul islamic”) cu Iranul, reprezintă expresiile în plan concret ale axei Moscova-Teheran-Damasc. Miza controlului coridorului energetic sirian a declanşat, în anul 2011, conflictul sirian aflat în derulare şi la ora actuala. Sprijinul efectiv militar, politic, economic acordat de Federaţia Rusă şi de Iran (precum şi de aliaţii acestora în plan tactic China şi Turcia) regimului de la Damasc confirmă importanţa strategică a acestei axe.

   6. Axa persană Moscova – Teheran – Dushanbe – comunităţi ismaelite din Asia Centrală completează planul strategic rusesc în Eurasia în spiritul direcţiilor enunţate de Dughin, care atribuia Iranului rolul de „padişah[3]” al Asiei Centrale. Ideea refacerii Imperiului Islamic Persan, serveşte pe deplin atât aspiraţiilor de putere regională a Iranului cât şi Rusiei, privită de naţionaliştii iranieni drept puterea providenţială care reaşează Persia pe locul ocupat odată în istorie. Marota refacerii „marelui Iran” în Asia Centrală trebuie privită în conjuncţie cu sprijinul acordat de Moscova axei Damasc-Teheran ca factor de negociere, presiune şi control a statului persan precum şi ca o contrapondere a neo-otomanismului turcesc, wahhabismului saudit, influenţei occidentale şi, mai ales a celei chineze. În acest sens, trebuie amintit faptul că, prin strategia „Drumului şi al Centurii Mătăsii” ^[4] publicată în data de 28 martie 2015, statul chinez a devenit jucător geostrategic activ major în regiune, intrând în competiţie directă cu Federaţia Rusă.

   Planul tactic

               Din punct de vedere tactic, se conturează următoarele obiective:

   1. Slăbirea coeziunii socio-interne urmată de iniţierea şi/sau menţinerea instabilităţii în statele tangente perimetrului de apărare strategică avansată concomitent cu împiedicarea/eliminarea/reducerea prezenţei puterilor competitoare în scopul înglobării acestor state în propria sferă de influenţă sau al transformării acestor state în zone tampon;
   2. Slabirea capacităţii de reacţie a statelor incluse în spaţiul de securitate al Federaţiei Ruse şi a puterilor competitoare, concomitent cu translatarea atenţiei acestora din urmă de la procesele geopolitice care implică spaţiul de securitate rusesc.

   Aceste obiective tactice urmează a fi atinse prin operaţiuni descrise în doctrina Gerasimov[5] a „războiului de nouă generație/non-linear[6]”după cum urmează:

   _______________________________________________

    

    

   [1]Maj. Rob Taylor, Pipeline politics in Syria: You can’t understand the conflict without talking about natural gas, 21.03.2014, http://www.armedforcesjournal.com/pipeline-politics-in-syria/, accesat la data de 27.04.2015

   [2]Hassan Hafidh, Benoit Faucon, Iraq, Iran, Syria Sign $10 Billion Gas-Pipeline Deal, The Wall Street Journal, 25.07.2011, http://www.wsj.com/articles/SB10001424053111903591104576467631289250392, accesat la data de 20.08.2015

   [3]Rege al regilor în Persia.

   ^[4]VISION AND ACTIONS ON JOINTLY BUILDING SILK ROAD ECONOMIC BELT AND 21ST-CENTURY MARITIME SILK ROAD, Issued by the National Development and Reform Commission, Ministry of Foreign Affairs, and Ministry of Commerce of the People’s Republic of China, with State Council authorization, March 2015, Xinhuanet, http://news.xinhuanet.com/english/china/2015-03/28/c_134105858.htm, accesat la data de 10.02.2016.

   [5]Prezentată public în anul 2013 de către Şeful Marelui Stat Major al Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse, generalul de armată Valeriy Vasilevich Gerasimov în articolul THE VALUE OF SCIENCE IN PREDICTION, Military-Industrial Kurier, February 27, 2013, accesibil în original la: http://vpk-news.ru/sites/default/files/pdf/VPK_08_476.pdf şi în limba engeza la https://inmoscowsshadows.wordpress.com/2014/07/06/the-gerasimov-doctrine-and-russian-non-linear-war/, accesat la data de 07.07.2016

   [6]Conceptul de război non-linear a fost introdus în spaţiul public, cu câteva zile înainte de invadarea Crimeei, de către Vladislav Surkov (aka Nathan Dubovitsky), consilier politic al preşedintelui rus Vladimir Putin. În fapt acest concept reformulează conceptul american de „război hibrid”. Vezi: Peter Pomerantsev, How Putin is reinventing warfare, Foreign Policy, 05.05.2014, http://foreignpolicy.com/2014/05/05/how-putin-is-reinventing-warfare/, accesat la data de 07.07.2016

   _____________________________________

1. Operaţiuni de subversiune menite să altereze răspunsul politic al decidenţilor implicaţi în contracararea planurilor strategice ruseşti;
2. Operaţiuni diversioniste (manipulare/negociere) menite să limiteze capacitatea de reacţie a competitorilor geopolitici;
3. Operaţiuni de descurajare a constrângerii prin intimidarea forţelor concurente;
4. Operaţiuni de tip „steag fals”;
5. Operaţiuni de tipul insurgenţei urmate de delegarea puterii şi de intervenţie.
6. Operaţiunile de subversiune politică utilizează atât agenţi de influenţă plasaţi în poziţii politice „cheie” în statul ţintă cât şi agenţi de influenţă transformaţi în „lideri de opinie” care, prin natura mesajelor transmise în mass-media, legitimează deciziile politice ale primilor. În acest scop se utilizează mijloace de dezinformare/intoxicare şi propagandistice, principalele teme urmărind:

• subminarea coeziunii socio-interne naţionale prin stimularea divergenţelor inter-etnice, inter-confesionale, inter-culturale, între categorii sociale, între populaţiile aparţinând unor grupe de vârstă diferite, între elite (culturale, politice, militare, sociale) şi restul populaţiei etc,
• subminarea coeziunii dintre aliaţii din cadrul principalelor organizaţii competitoare: NATO, UE prin strategie de tipul divide et impera – oferirea de avantaje economice preferenţiale, acceptul de a negocia doar cu unele dintre statele membre în detrimentul altora,
• subminarea moralului naţional în cazul unei eventuale confruntări cu Rusia prin mijloace propagandistice menite să amplifice capacitatea distructivă a armatei ruse în paralel cu incapacitatea de reacţie a statului ţintă,
• subminarea/caricaturizarea ideii naţionale, a sentimentului patriotic, prin utilizarea de agenţi de influenţă compromişi moral, prin exacerbarea discursului patriotard sau prin condamnarea constantă a ideii de patriotism şi asimilarea acesteia cu formele extremiste de tipul naţionalismului, xenofobiei etc,
• subminarea eforturilor de contracarare a reţelelor de influenţă ruse prin atacarea mediatică a instituţiilor implicate în acest tip de activităţi, atacarea mediatică în scop de compromitere a liderilor acestor instituţii şi de scădere a încrederii populaţiei în probitatea profesională şi morală a acestora, prin utilizarea de agenţi de influenţă plasaţi în poziţii „cheie” din cadrul sistemului judiciar capabili să blocheze demesurile legale;
• subminarea încrederii populaţiei în instituţiile de forţă ale statului (armata, servicii secrete, poliţie, jandarmerie) şi în instituţiile politico-administrative ale statului prin susţinerea şi propulsarea în poziţii de conducere a unor lideri compromişi, şantajabili, nepregătiţi profesional, etc;
• compromiterea personalităţilor publice ostile sau necooperante în paralel cu atragerea liderilor vulnerabili (corupţi, veleitarişti, etc).

2. Operaţiunile diversioniste (manipulare/negociere) menite să limiteze capacitatea de reacţie a competitorilor geopolitici prin:

• translatarea conflictului interstatal în sfera „lawfare” concomitent cu blocarea oricărei rezoluţii ONU de condamnare a agresiunii sau de aprobare a intervenţiilor multinaţionale pentru restabilirea păcii, gestionare a crizei, ajutor umanitar etc;
• scindarea coeziunii competitorilor prin acţiuni de tip carrot and stick respectiv avantaje (parteneriate economice, politice, diplomatice, strategice speciale) pentru puterile prietene şi penalităţi pentru cele ostile;

3. Operaţiuni de descurajare a constrângerii prin intimidarea forţelor concurente:

• comportament politic internaţional impredictibil (prin nerespectarea acordurilor de încetare a focului dublată de lovirea puternică a adversarului), menit să amplifice temerile partenerilor politici privind escaladarea tensiunilor, riscul extinderii ostilităţilor armate şi al utilizării armamentului nuclear;
• desfăşurarea bruscă de exerciţii militare întrunite inter-arme pe scară largă, cu implicarea manevrelor locale şi intercontinentale, care să mimeze mobilizarea/atacul/invazia uneia dintre puterile competitoare;
• alertarea forţelor strategice, amplasarea înaintata a vectorilor de transport nuclear tactic, patrulare aeriană agresivă a zonelor de vecinătate.

4. Operaţiuni de tip „steag fals”(operaţiuni sub acoperire concepute spre inducerea în eroare a adversarului/opiniei publice astfel încât să pară a fi efectuate de către alţi autori) în scopul:

• legitimării unei intervenţii în forţă;
• decredibilizării oponenţilor politici;
• spionaj/contraspionaj;
• pseudo-operaţiunilor (presupun existenţa unor grupuri organizate de forţe care poartă însemne militare ale puterii adverse, în scopul culegerii de informaţii sau al executării unor operaţiuni pe teren advers: sabotaje, răpiri, asasinate, atentate de tip terorist, etc).

Întrucât, până la demonstrarea adevăraţilor autori, suspiciunile privind originea operaţiunii se pot înscrie în categoria conceptuală generică de „teorie a conspiraţiei”, acţiunile de acest tip beneficiază de sprijin consistent în planul media/propagandistic în vederea contracarării eventualelor acuzaţii.

5. Operaţiuni de tipul insurgenţei urmate de delegarea puterii şi de intervenţie:

• utilizarea instrumentelor de luptă hibridă: forţe insurgente de tipul militarilor fără însemne naţionale („omuleţi verzi”), grupuri tactice de „voluntari” aflaţi sub comanda militarilor ruşi, centre de antrenament şi de suport logistic al insurgenţilor amplasate la frontieră, atacuri cibernetice, blocarea comunicaţilor militare şi civile, distrugerea infrastructurilor critice, atacuri asupra monedei naţionale, sancţiuni economice (energetice) în paralel cu operaţiunile de subversiune deja amintite;
• preluarea controlului principalelor instituţii administrative de către puterea insurgentă urmată de organizarea de referendumuri în scopul „legitimării” noii conduceri.

Concluzii

Analiza strategică a proceselor geopolitice din regiunea Marii Negre nu poate face abstracţie de cadrul conceptual al paradigmei dominaţiei globale, în interiorul căruia au fost trasate direcţiile de politica externă ale Federaţiei Ruse, principala putere hegemonică din regiune, al cărei teritoriu naţional coincide cu mare parte din zona pivot nordică descrisă de Halford J. Mackinder. Prin urmare, imperativul de securitate al Federaţiei Ruse este reprezentat de prezervarea controlului exclusiv asupra spaţiului propriu de securitate (al zonei pivot nordice) alcătuit din spaţiul Arctic, Marea Baltică, statele istmului ponto-baltic, gurile Dunării cu segmentele inferior și mijlociu ale fluviului, Marea Neagră, Asia Mică, Armenia, Persia (Iranul), Tibetul și Mongolia.

În acest context, principalele direcţii strategice ale Federaţiei Ruse în regiunea Mării Negre  urmăresc:

• împingerea frontierei de facto (liniei de apărare avansată) a Federaţiei Ruse la nivelul graniţei interne a spaţiului (inelului) de securitate;
• menţinerea spaţiului de securitate caucazian şi central asiatic în propria sferă exclusivă de influenţă;
• transformarea şi menţinerea spaţiului de securitate corespunzător coridorului nord-sud transeuropean (istmul ponto-baltic şi peninsula balcanică), Iranului, Afganistanului, Mongoliei în zone tampon;
• comutarea atenţiei principalilor jucatori geostrategici de la problematica spaţiului de securitate al Federaţiei Ruse prin iniţierea/întreţinerea/escaladarea unor procese geopolitice la distanţă de acest spaţiu dar cu impact asupra ecuaţiei de putere regionale şi/sau globale;
• coagularea forţelor contestatare ale unipolarităţii sistemului internaţional;
• scindarea coeziunii euro-atlantice;
• iniţierea şi/sau întreţinerea tensiunilor între principalii jucători geostrategici care acţionează în spaţii de vecinătate ale propriului spaţiu de securitate şi specularea divergenţelor de ordin politico-diplomatic, economic, financiar, militar dintre aceştia în propriul interes;
• refacerea fostei sfere globale de influenţă sovietică din perioada bipolarităţii prin instrumente de tip hibrid.

Axele geostrategice utilizate de Moscova pentru implementarea acestor direcţii strategice la nivelul bazinului Marii Negre sunt construite în jurul intereselor (politice, economice, strategice) comune, a istoricului pozitiv bilateral, a afinităţilor culturale. Prin urmare, menţinerea şi consolidarea acestor axe reprezintă priorităţi de politică externă ale Federaţiei Ruse.

Este interesant de observat prezenţa, în cadrul acestor axe, a trei categorii de state:

1. state membre NATO şi UE cu impact major în procesul decizional euro-atlantic (binomul germano-francez, Grecia, Cipru, Turcia, Bulgaria şi alte state precum Ungaria, Spania, Italia, Cehia, Slovacia);
2. state aparţinând fostului spaţiu sovietic (Armenia, Tadjikiistan);
3. state cu mare valoare geostrategică, controlate de Rusia (Serbia – cap de pod al Rusiei în Peninsula Balcanică, Siria – stat „balama” în bazinul levantin al Mediteranei, Iran – stat pivot la nivelul inelului interior de securitate).

Existenţa şi funcţionarea acestor axe, menite să protejeze inelul de securitate din jurul zonei pivot nordice, confirmă geodeterminismul de tip Mackinder-ian al gândirii strategice ruseşti, „cheie” în care trebuie inteles comportamentul politic al liderilor de la Kremlin.

O dată înteles acest aspect, procesele geopolitice iniţiate de Federaţia Rusă devin perfect şi uşor predictibile.

În plan tactic, Federaţia Rusă urmăreşte:

• slăbirea coeziunii socio-interne în statele ţintă;
• iniţierea şi/sau menţinerea instabilităţii în statele tangente perimetrului liniei de apărare strategică avansată;
• împiedicarea/eliminarea/reducerea prezenţei puterilor competitoare în regiune;
• slăbirea capacităţii de reacţie a statelor incluse în spaţiul de securitate al Federaţiei Ruse şi a puterilor competitoare;
• translatarea atenţiei puterilor competitoare de la procesele geopolitice care implică spaţiul de securitate rusesc.

Mijloacele tactice, de tip hibrid („de nouă generatie/non-lineare”), descrise în doctrina Gherasimov, pun accent pe componentele non-militare de intelligence şi de soft power în calitate de precursoare ale intervenţiei de tip hard-power. Este interesant de observat ajustarea tactică în funcţie de la garanţiile de securitate ale statelor ţintă. Astfel, axele europene sunt vizate de acţiuni de subversiune, diversioniste, de descurajare a constrângerii prin intimidarea forţelor concurente şi de cele de tip „steag fals”, în timp ce axele eur-asiatice (câmpurile tactice din Orientul Mijlociu şi din Ucraina) implică şi categoria acţiunilor de tipul insurgenţei urmate de delegarea puterii şi de intervenţie.

Analiză realizată de Dr. Md. Alba Iulia Catrinel Popescu