Actriţa Genoveva Preda sau drumul de la cartea cu poveşti la dialogul cu Cioran

Dialogul cu actriţa Genoveva Preda a început pe FB şi a continuat într-o geroasă zi de decembrie, chiar in ajunul sărbătorilor de iarnă, în apartamentul cochet, plin de cărţi, discuri şi viniluri de colecţie în care locuieşte distinsa mea interlocutoare. Îmi spune că îi place să călătorească, a străbătut lumea de-a lungul şi de-a latul şi-mi propune să retăim, împreună, câteva momente din lunga şi interesanta ei carieră artistică. Să răsfoim însemnările despre spectacolele de succes, să privim fotografiile în care apare costumată, cel mai adesea în travesti, să ne umplem sufletul cu ecourile apauzelor păstrate în cuvintele elogioase ale cronicarilor.Să-i evocăm pe câţiva dintre prietenii apropiaţi, oameni care i-au fost alături în momente frumose de succes şi bucurii intense dar şi în clipe de grea cumpănă. Poeta Irina Mavrodin, regizorul şi dramaturgul Ion Lucian, regizorul Ion Cojar, criticul Ion Parhon şi încă mulţi alţii.

O asemenea invitaţie mi-a dus numaidecât regretul, mărturisit de altfel, că este insuficient un interviu, oricât de amplu ar fi el, un singur interviu nu poate să redea decât o părticică din cariera, din trăirile doamnei în ultimii cinzeci de ani. Ar fi mai mult decât necesar spaţiul pe care îl oferă cartea, o carte dedicată actriţei Genoveva Preda, cea asemuită de poetul Alexandru Andriţoiu cu : ”un fenomen care se sustrage legilor firii, rămânând un miracol al teatrului-pentru noi toţi”. Un miracol la care am avut şansa să asist, timp de trei ore cât a durat dialogul nostru, în fapt, un adevărat recital actoricesc, trecând în revistă o parte din mulţimea personajelor interpretate, voi cita din seria personajelor din teatrul pentru copii : Motanul încălţat, Michael din Mary Poppins,Cocoşul din Muzicanţii veseli, Ursuleţul din Alba ca Zăpada, Iepuraşul din Cocoşelul neascultător, dar şi sau mai ales şi Gavroche, într-o dramatizare după Mizerabilii lui Victor Hugo,singurul rol din întreaga carieră în care moare, ca să amintesc şi rolurile din Regele cerb de Carlo Gozzi, Nota zero la purtare, Poveste neterminată de Alecu Popovici, rolurile din piesele lui Victor Ion Popa sau Geroge Mihail Zamfirescu sau rolul din Monstrul din Samerkand de A.E Wiede şi lista poate continua.

Mi-a oferit un spectacol inedit, costumată simplu, cu o pereche de egări şi o bluză cu dungi, largă, cu un elefant brodat pe poale, a dansat cu paşi graţioşi, mărunţi, a interpretat fragmente din roluri, a adus în faţa mea amintiri din copilărie, din adolescenţă, din viaţa ei atât de tumultoasă şi de interesantă. A fost o dimineaţă deosebită, greu de descris în cuvinte emoţia pe care am simţit-o. Spectator copleşit şi recunoscător pentru întreaga gama de sentimente pe care mi-a trezit-o am notat, doar cîteva replici. Fundalul sonor al reprezentaţiei a fost asigurat de melodiile difuzate de programul de radio Europa FM. O muzică în ton cu tot ce povestea şi interpreta actriţa, neasemuita actriţă care a intrat aproape în grupul legendarilor slujitori ai Thaliei.

Să respectăm ordinea lucrurilor şi să începem cu partea on-line a interviului, cu transcrierea textului pe care mi l-a trimis cu promptitudine pe adresa de gmail !

Mi-am asumat “sarcina” să creionez o imagine cât mai reală a acestei fermecătoare fiinţe, personalitate copleşitoare, un portret în care cititorul să regăsească entuziasmul genuin combinat cu o inepuizabilă vervă copilărească! Am la dispoziţie prea puţine şi prea sărace cuvinte pentru a descrie bucuria pe care o transmite distinsa făptură care pare că vine din alte lumi, din alt spaţiu, generator de lumină, de senin şi de zâmbet ştrengar!

Redau un fragment, un scurt monolog – amintire, despre cum a ajuns fetița de la Filipești, un sat de pe malul Oituzului actriță de succes la Bucureşti iar după decenii, talentul şi inspiraţia să o poarte la Paris pe urmele compatriotului celebru, filosof şi scriitorul de geniu, Emil Cioran, acest „stilist al disperării”, care obişnuia să spună că preferă „să moară decât să se întindă şi să caşte”, să realizeze despre el un spectacol unic despre a cărui naştere am aflat din cartea pe care a scris-o şi a intitulat-o simplu, „Destinul unui spectacol Cioran, L’ homme à fragments”. Carte publicată în 2011 de Fundaţia naţională pentru Ştiinţă şi Artă din Bucurşti, dedicată aniversării a 100 de ani de la naşterea lui Emil Cioran. Cred că primele cuvinte pe care Genoveva Preda le-a aşezat în deschiderea volumului “ Destinul unui spectacol CIORAN, L’homme à fragments” : „ Nimic nu e întâmplător pe lume” sunt cel mai potrivit motto al vieţii ei atât de tumultoase. Îi dau cuvântul, aşteptând cu nerăbdare confesiunea.

• Începutul cărării mele în lumea artei, îl întrezăresc în copilărie. M-am născut într-un sat mic, mic, Filipești, pe malul Oituzului. Părinții mei erau învățători şi în afară de orele de curs, ei organizau serbări și chiar montau piese de teatru. Mama era regizorul, făcea și costumele, iar tata construia decorul și cânta la vioară când era nevoie de o ilustrație muzicală.Primul rol pe care l-am jucat, când aveam cinci ani și jumătate, a fost o floare de măcieș. De fapt era o figurație, nu aveam vorbe de spus, mă legănam în bătaia unui vânt imaginar. Cu acest spectacol plecam în satele vecine în turneu: la Onești, la Bogdănești. Micii actori împreună cu părinții mei, cu tot calabalâcul,adică cu decor și costume, plecam la drum în căruța lui nea Zarzu trasă de un cal. Pe atunci nu-mi trecea prin minte ca peste ani voi călători cu avioanele peste mări și țări, că voi ajunge în Canada, Japonia, Franța,Italia … Anii treceau și când eram în clasa a patra primară, ne-am mutat în oraș la Bacău.Învățătoarea mea era soția directorului Băncii Naționale,amândoi buni prieteni cu muzicianul Teodor Rogalschi care de câte ori venea în orașul nostru și dădea concerte, era invitat în vizită la ei. Într-o zi m-a chemat să recit în fața lui Rogalschi. În grădină sub un copac. Am spus Acceleratul deTopârceanu. Ei au băut cafeaua și au hotărât ca în seara concertului să apar și eu, ca o surpriză oferită publicului. Îmbrăcată cu o rochiță frumoasă prezentată spectatorilor chiar de marele muzician. Scena era luminată puternic…simțeam liniștea sălii pentru prima dată în viața mea și după o pauză cam lungă, dând emoții tuturor, am rostit clar, primele vorbe. Era începutul destinului meu. Nu știu cât de talentată am părut publicului dar aplauzele au venit în ropote.Cred că aveam 10 ani . Se striga „bis,bis”. Nu știam ce să fac, Rogalschi a venit lângă mine și mi-a spus să repet ultima strofă. Simțind dragostea spectatorilor, am spus din nou toată poezia.La ieșirea din Teatru, cineva mi-a cerut un autograf. Habar n-aveam ce înseamnă un autograf și am răspuns politicoasă: „îmi pare rău, nu am așa ceva”.În timpul școlii, după acest eveniment din viața mea, jucam toate rolurile principale din piese. Am jucat chiar și Albă ca Zăpada, deși mie-mi plăcea mai mult să interpretez piticul!
• Anii treceau și într-o zi am terminat liceul la Bacău. Îmi plăcea matematica, în special geometria în spațiu și visam sa fiu arhitect.Amintirile din copilărie,mama în special ,îndemnul lui Rogalschi de a deveni actriță m-au convins să dau examen la Institutul de Artă Cinematografică (IAC) al cărui sediu era deasupra cinematografului Volga în București. M-am gândit să-mi încerc norocul,dar când am văzut ce fete frumoase și elegante candidau, mi-am dat seama că n-am ce cauta acolo. Toate îmi păreau talentate și chiar vedete mari de cinema. Nimeni nu-mi dădea nicio atenție, mă gândeam să fug, dar mi-am auzit numele strigat și iată-mă în faţa comisiei. Nu cunoșteam pe nimeni. Un domn m-a întrebat de unde sunt. Avea accent moldovenesc, ca și mine, asta m-a binedispus. Am aflat mai târziu că era marele actor Ramadan.O doamnă distinsă mi-a spus: „imaginează-ți că ești mamă și ai un copil mușcat de un câine turbat, fă ce crezi tu.”Am stat și m-am gândit câteva clipe. M-am așezat jos pe parchet. Mi-am imaginat copilul bolnav, l-am luat în brațe și disperată am făcut o roată în jurul sălii în drum spre un spital imaginar și am dat copilul unui doctor și m-am așezat pe o bancă, care era lângă perete. Am început să aștept,să aștept cu sufletul la gură… O pauză lungă, lungă timp în care priveam mereu spre ușa imaginară. La un moment dat am simțit că se deschide și m-am îndreptat spre comisie și printre lacrimi am rostit„traiește”. Asta a fost tot.Urcându-mă în tramvaiul 5 în drum spre acasă am zărit-o pe distinsa doamnă care nu era alta decât Marieta Sadova, celebră actriță și regizoare. Am salutat-o iar ea m-a mângâiat pe păr și mi-a spus: „bravo fetițo„ !Peste câteva zile eram pe lista celor reușiți alături de Amza Pellea,Draga Olteanu, Dana Comnea și alții.Dar victoria mea a ținut numai până în luna Ianuarie când la examenul de actorie am căzut cu brio luând nota patru. Am fost chemată la decanat și mi s-a spus că trebuie să mă gândesc să fac altceva în viață.Directorul m-a întrebat dacă mai am vreo pasiune. Ar fi trebuit să răspund: „arhitectura”, dar am tăcut. Și pentru că un coleg de-al meu,Mihai Iacob, căzuse și el la actorie, dar fusese transferat la regie film, m-am rugat să se facă același lucru și cu mine ca să nu rămân pe drumuri,promițând că la sfârșitul anului voi părăsi institutul. De fapt mă gândeam să dau examen la Institutul de Teatru. Având note mari la celălalte materii, mi s-a aprobat să trec la clasa de regie. Dar în sufletul meu eram nefericită, știind că de fapt am dat un examen prost ș imeritam nota patru. Eu eram de vină și am înțeles ca un succes nu îl aduce pe altul și că trebuie să arzi ca o flacără ca să reușești mereu. Nu eram supărată pe Institut, ci eram furioasă pe mine. Și uite așa am ajuns colegă cu viitorii regizori de film Mircea Mureșan, Mircea Drăgan,Mihai Iacob, Iva Mircea, Alexandru Boiangiu, Papița și alții….și eu intrusa ! Între timp la Institutul nostru de Cinematografie, venise de la Moscova,regizorul de film Vasiliev, pe post de consilier artistic.Într-o zi au venit în vizită la clasa noastră de regie, directorul intitutului Neleanu, Marieta Sadova și Vasiliev. Ni s-a dat o temă: „ora de repauz în partizanat”. Noi trebuia să facem scenariu, regia și chiar să jucăm rolurile. Ne-am consultat între noi și am hotărât ca unul să-și curățe arma, altul să scrie o scrisoare, altul să își cose un nasture… Eu trebuia să fiu o țărăncuță care faceam legătura dintre ei și sat. Eram îndrăgostită de unul din partizani, îl cautam peste tot din privire dar el era plecat în misiune și când s-a întors grupul, el nu mai era, fusese ucis.Vestea primită m-a făcut să ma retrag într-un colț și să simt câteva lacrimi alunecând pe obrajii mei. Noi studenții am primit notă pentruscenariu, pentru regie și chiar pentru interpretare. Când s-a ajuns lamine am primit nota zece și Vasiliev m-a întrebat: „nu te-ai gândit niciodată să devii actriță?”. De teamă să nu izbucnesc în plâns am fugit pe ușă până la ultimul etaj, fără să știu că a doua zi eram iarăși mutată la actorie.Sunt sigură că Marieta Sadova a avut si ea un cuvânt hotărâtor.Profesor la clasa de actorie era marele Mihai Popescu, dar venea din ce în ce mai rar la ore fiind bolnav și într-o zi chiar s-a stins.Catedra rămânând vacantă, a venit profesor chiar Vasiliev. Era o fericire pentru sufletul meu. A lucrat cu mine rolul Mitrea Cocor, copil.Când repetam săream prin bălți imaginare și mă feream să nu mă ciupească un gânsac. Știam din satul meu, din copilărie toate năzdrăvăniile pe care le-am reînviat în acest rol pentru care am primit la examen nota zece.Într-o zi profesorul Vasiliev ne-a anunțăt că pleacă definitiv la Moscova.Studenții l-am condus la gară iar eu i-am dăruit un buchet cu trandafiri roșii și l-am rugat să fie atent să nu se înțepe. „Nu-i nimic” mi-a răspunsel, „o sa-mi amintesc de Mitrea Cocor”. Astea au fost ultimele lui cuvinte. Învățase româneşte uluitor de repede.Trenul s-a pus în mișcare, iar eu l-am urmărit până a dispărut. Colegii se risipiseră, unii plecaseră, iar eu, singură, pe peron, mă gândeam că acest om a fost în viața mea un miracol. Mi-am amintit și de doamna Sadova. Adevărul e că acești mari artiști au jucat un rol hotărâtor în destinul meu.Regret că nu am și o fotografie cu Vasiliev…în schimb, chipul lui îl port în suflet și azi, alături de cel al Marietei Sadova
• Şi aşa a început un drum artistic, care urma să fie lung, bogat în roluri, încununat de succese. Decenii de-a rândul a jucat pe scena Teatrului de Comedie „Ion Creangă”. Multe decenii „a ars” cu pasiune, primind ropote de aplauze din partea celui mai exigent public : copiii de toate vârstele. A venit şi anul.. momentul retragerii de pe schema de personal… „Actorii nu ies niciodată la pensie” mi-a spus, zâmbind prin timp unei amintiri vechi, reamintind un dialog cu managerul teatrului la vremea respectivă, actorul şi prietenul Ion Lucian. Şi aşa s-a şi întâmplat, ambiţioasa doamnă şi-a pus în practică gândul.Nu a ieşit la pensie din activitatea teatrală. Şi-a făurit un alt destin, a început să facă o navetă între Bucureşti şi Paris, a devenit one-woman-show, o fiinţă liberă de orice angajament. A avut suficient răgaz pentru lecturi. Biblioteci întregi, bucuria fără graniţe a libertăţii de a alege. L-a descoperit pe Emil Cioran altfel decât apărea în scrierile lui. Genoveva cea delicată, înaltă cât „trei mere” cum o alintau prietenii, toată numai voce, inimă şi candoare a avut intuiţia extraordinară, după întâlnirea providenţială cu Irina Mavrodin să descopere, pentru public, un filosof a cărui operă a putut fi adusă pe scenă în acel spectacol unic, numit simplu o „piesă de teatru”. În realitate un „colaj” după ideile filosofice şi poetice ale lui Emil Cioran, o piesă cu un singur personaj – actriţa fiind regizoare, scenografă, alegând şi ilustrând ea însăşi, „bucăţi”, „fragmente” („Emil Cioran à fragments”), folosind drept fundal sonor secvenţe muzicale din Bach şi Mozart, oferid publicului o montare în limbile franceză şi română. A devenit mesager, un simbol al culturii franco-române, călătorind prin întreaga ţară (Craiova, Sibiu, Timişoara, Iaşi, Galaţi) şi prin Franţa şi Belgia (Lyon, Montpelier, Avignon, Lille ), jucându-şi spectacolele în cele mai neaşteptate spaţii, cafenele literare, hanuri, catedrale, universităţi, cluburi.
• Pînă în 2011, când. la Centenarul Cioran vocea ei a răsunat în Aula barocă a palatului Brukenthal aducând un omagiu inedit filosofului român devenit celebru scriitor francez. A urmat colaborarea cu Muzeul Olteniei, unde, editorul Florea Firan i-a publicat la editura „Scrisul Românesc”, în 2014 un album de fotografii şi amintiri, o carte bilingvă despre cea care i-a născut şi vegheat pasiunea pentru Cioran, scriitoarea Irina Mavrodin. Albumul de o excepţională calitate se intitulează ”Macii, Ploaia şi Singurătăţile Irinei Mavrodin”

– Este prietena mea de o viaţă şi pentru o viaţă, răsună vocea doamnei Genoveva Preda când îmi oferă volumul Macii, ploaia şi singurătăţile Irinei Mavrodin pe care scrie, cu o caligrafie fermă, un emoţionant autograf. Apoi, şuvoi de amintiri despre relaţia ei cu Irina “o faimoasă traducătoare a operei lui Proust, autoarea unui volum de poetică a hazardului: „Mâna care scrie”, după aforismul lui Brâncuşi : „mâna gândeşte şi urmează «gândurile» (scriitura) materiei”. Cred, continuă doamna Genoveva că am putut „relaţiona”, prin Irina cu Emil Cioran dar şi cu „absurdul” Ionesco, cel care repeta, „automatic” – „Emil! Emil!… Tu eşti vesel şi ai scris cărţi pesimiste!… Iar eu sînt un pesimist, care a scris cărţi vesele…”.

Genoveva Preda actriţă cu har, s-a apropiat de cultura franceză, a ales suprarealisul şi pe Jean Cocteau şi piesele sale cu un singur personaj, ca model şi a creat propriul stil de spectacol cu un singur personaj.Dar ce personaj ! Cioran construit din fragmente „pe alese”, invitîndu-i pe cititori, deveniţi spectatori să înţeleagă că nu există decât un singur remediu în disperare :rugăciunea, de vreme ce nimeni nu a găsit răspunsul la întrebarea : Cine e mai singur: Dumnezeu sau omul ?”!

Cioran,un filosof-poet, a scris privind în viitor: „Ce va rămîne din toate epocile mele de creaţie?… Cîteva pagini!… Nu fac decît să execut un ordin al inevitabilului şi fatalităţii! Fiindcă ideea de destin îmi place! Cărţile, ideile mele, au numeroase defecte!… Dar nu sînt «fabricate», nu sînt «făcute». Sânt scrieri fierbinţi!…”.

Destinul actriţei Genoveva Preda, o lecţie de viaţă asumată la înalte cote artistice,destin despre care modul impecabil în care l-a împlinit ne face să vorbim mereu la prezentul continuu, timp verbal care se regăseşte doar în gramatica limbii franceze…Pentru că spectacolele în care a jucat, spectacolele ei, sunt asemănătoare cărţilor lui Cioran nu sunt «fabricate», nu sunt «făcute». Sunt (scrieri), spectacole fierbinţi!…”.

De Ileana Perneş Dănălache