În interviul următor, doamna Doina-Maria Constantin ne demonstrează cum se poate trăi frumos la intersecția artelor vizuale cu poezia.
Pentru cei care vă cunosc mai puțin, vă rog să vă prezentați pentru început…
Este greu să vorbesc despre mine, de regulă nu o fac, pentru mine vorbesc cuvântul așternut pe coala albă de hârtie sau tușa, fie ea a unui creion sau a penelului. Despre mine vorbesc faptele mele către ai mei semeni. De copilă am simțit că stau pe altarul veșniciei fără să înțeleg ce este veșnicia… acum, ajunsă la vârsta de 61 ani împliniți în minunata zi de 23 mai 2017, zi de primăvară coaptă, când viața-și cânta bucuria, aș zice că veșnicia sunt eu, ești tu, sau el… veșnicia sunt faptele noastre bune, frumosul ce-l lăsăm în urmă… Altarul pe care am stat și stau, s-a mutat odată cu mine. Veșnicia m-a primit în brațele ei la Sulina, unde am locuit, eu și ea, timp de doar șase luni după care, odată cu transferul marinei militare, din al cărui corp făcea parte și iubitul meu tată, ne-am transferat la Mangalia apoi Constanța. În acele locuri binecuvântate de Dumnezeu au rămas răspândite în aer și-n valurile mării, parfumul copilăriei mele, al adolescenței și o bună parte a vieții mele de adult. Din 2008 m-am stabilit în Italia, un alt pământ care m-a adoptat și-i mulțumesc cerului că-l simt al meu. Acum, aici e casa mea deși când spun acasă, gândul mă poartă la România…
Pentru ce ați ales pictura și nu muzica ?
Bună întrebare ! Uneori mă întreb și eu căci îmi amintesc, cu plăcere când, copil fiind, trăind mai mult la bunici (în Constanța) decât cu restul familiei rămasă la Mangalia, în loc să mă bucur de jocurile copilăriei, așa cum toți o făceau, preferăm să ascult, uneori ore în șir, o tânără, probabil atunci o elevă de liceu, cântând la vioară… Doamne, cum eram fermecată de geamătul arcușului …! Tatăl meu cânta și el la flaut, eram atât de fericită ascultându-l că simțeam cum sufletul meu plutește… eram doar un copil… Dar, nu noi alegem a cânta, a picta, sau a scrie, noi suntem aleșii. Îmi amintesc că în clasele primare, desenam folosind perspectiva, despre care nimeni nu-mi spusese nimic și pentru aceasta, părinții au fost chemați de învățătoare și certați că-mi fac desenele… da, nu eu am ales, arta vizuală m-a ales, probabil că ăsta se cheamă talent… Cel care a nutrit acest talent pentru a crește, a fost profesorul meu de pictură de la Liceul de Arte Plastice din Constanța, regretatul Ion Mătăsăreanu. Viața însă a făcut să abandonez acest câmp al artelor pentru 40 de ani. Soțul meu actual (căci a existat în viața mea, poate cea mai frumoasa rază de soare, primul meu soț care, fiind iubit de Dumnezeu cu siguranță mai mult decât mine, în grabă a lăsat această lume trecătoare…) , știind că una din dorințele mele era să pictez din nou, mi-a dăruit cu ocazia Crăciunului din anul 2015, un șevalet. A fost una din cele mai mari bucurii și pentru a o face să dăinuie, după câteva luni am început să desenez, să pictez…
Care tehnici sunt preferatele dumneavoastră ?
Nu cred că am o tehnică preferată, încerc să explorez, uneori experimentez ce o școală nu te învață, cum este combinația de tuș cu acuarelă sau acuarelă lucrată cu detalii și migală, fără a respecta strict transparența, ca și un ulei, uneori fiind mai greu căci cu uleiul poți corecta cu acuarela, dificil… Pentru că nu am un atelier, de regulă lucrez acuarelă sau creion (se înțelege, din lipsă de spațiu..) dar iubesc uleiul și acrilicul cu care am lucrat pentru prima dată acum, în urmă cu 40 ani nu era…
Vă simțiți bine în lucrări de dimensiuni mai mici, ori preferați suprafețele mari ?
Mi-ar plăcea să lucrez și pe suprafețe mari dar cum spunem, lipsa de spațiu nu-mi permite… poate în viitor…
Ce ne puteți spune despre viața dumneavoastră, dincolo de pictură ?
Iubesc viața și cum omul înseamnă viață, îl iubesc și-mi dedic ultima fărâmă de suflet pentru el. Studiul psihologiei și al sociologiei m-au ajutat și mă ajută să fac ceva pentru semenii mei și o fac cu toată dăruirea inimii și a minții. Am obținut câteva rezultate în acest domeniu și cât va fi posibil o voi face cu dăruire, respect și devotament în continuare, pentru că aceste creaturi uneori lovite de soartă, alteori pierdute temporar sau părăsite de speranțe, să primească în viața lor încrederea, frumosul și iubirea. Trăirile, sentimentele și pulsul vieții le imortalizez nu doar pe pânză sau hârtie specială, prin pictură ci și pe coala imaculată, prin cuvânt. Cuvântul ne reprezintă mai ales atunci când se regăsește în poezie sau proză… da, viața însăși este poezie…
Unde vă vedeți peste 10 ani ?
Woauuuuu !!! Dificil de răspuns mai ales când ai trecut de 60 ani…știu însă că oriunde unde pașii sau destinul mă vor purta, eu nu mă voi schimba, sper ca pașii mei să mai dăinuie multă vreme în această lume trecătoare și urma lor să lase parfum de iubire și umilință în cel mai frumos sens…
Înainte de a vă mulțumi neformal pentru acest dialog interesant vă rog la final să adresați un gând pentru cititorii acestui interviu care vă descoperă cu plăcere universul dumneavoastră artistic.
Deși nu sunt artist plastic sau poet, pentru cei ce vor să primească câteva picături din boabele de rouă ale iubirii și frumosului din sufletul meu, în afara lucrărilor plastice, le dăruiesc versurile poeziei mele, “De-aș fi…”
DE-AȘ Fi…
Pământ de-aș fi, aș culege semințele tale pentru a-ți dărui fructele mele.
Soare de-aș fi, lacrimile tale aș usca în momente de tristețe și durere.
Vânt de-aș fi, peste zilele tale-aș sufla căldura unei îmbrățișări și dulceața unui sărut.
Cer de-aș fi, de-albastru aș umple pentru tine, fiecare zi.
Ploaie de-aș fi, păcatele și-ndoielile tale aș spăla curat și fericit mereu să fii.
Pură zăpadă de-aș fi, plapumă peste sufletul tău m-aș face ca-n primăvară el sa fie, mai bun și mai vivace.
Iubire de-aș fi, viața ta aș înfășura în bucurie infinită și emoții niciodată încercate.
Pământ, soare, vânt, ploaie zăpadă și iubire aș vrea să fiu, viață pentru tine să mă știu și calea către Paradis, pentru tine omule aș pregăti.
